Eu cine sunt azi?

Mi se pare deosebit de interesant cât de uşor ajungem uneori să recunoaştem că suntem ceva anume sau că am făcut ceva anume, doar pentru că “dă bine”, pentru că ni s-ar fi părut normal să fi fost sau să fi făcut acele lucruri care totuşi ne sunt străine. E de cele mai multe ori o chestie de moment, o înghesuială de cuvinte din care ţi-e mai uşor să ieşi cu răspunsul aşteptat, chiar dacă el nu este şi cel conform realităţii.

Dar m-am învârtit atât de mult în mijlocul oamenilor orientându-mi atenţia asupra nevoilor şi simţirilor lor încât ar fi aproape o groază de timp pierdut dacă n-aş fi ajuns să-i cunosc atât de bine, să le recunosc subterfugiile şi măştile pe care şi le adoptă pentru a adera la majoritate, căci sunt încă oameni care nu ştiu că a fi cu adevărat fericit înseamnă să fii unic, să fii tu, să te bucuri de tine exact aşa cum eşti.

Dar nu pot spune că nu înţeleg toate aceste temeri pe care oamenii le cresc în ei şi le afundă tot mai adânc într-o zonă a vieţii lor de care nu mai ajung să fie conştenţi. Înţeleg că e mai uşor să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi par sau pretind a fi un anume ceva dezirabil, înţeleg că uneori e mai uşor să nu dai explicaţii şi să alegi calea cea mai simplă…

M-am obişnuit deja să privesc o faţă de om dar să citesc o personalitate, am învăţat să ascult cuvinte dar să înţeleg cuvintele care n-au mai încăput printre cuvinte, cuvintele nule. Doar că şi eu, venit de undeva dintr-un colţ îndepărtat al unei alte lumi, şi eu am masca mea care-mi ascunde puterea asta şi care mă face să par detaşat de lucrurile lumeşti, pe alocuri ignorant, nebun, masca ce nu-mi lasă loc de încredere dar care, bineînţeles, îmi conferă integrare. Şi e o mască pe care ajung totuşi s-o îmblânzesc şi pe care reuşesc să mi-o dau jos atunci când doar doi ochi ar putea privi ceea ce le destăinuie ea. Pentru că deşi le cunosc temerile şi-i pot înţelege atât de bine, nici eu n-am scăpat din condinţia mea umană şi nici eu n-am găsit încă puterea de a vorbi liber, liber unei mulţimi de oameni care la un moment dat îţi par a fi întreaga lume.

viata merge mai departe

În fiecare noapte îmi visez viaţa pe care o voi trăi începând de dimineaţă, doar că nu îmi amintesc visul. Dar ştiu cumva că undeva în creierul meu au loc procese complexe în care mi se creează viaţa şi întreg destinul, în care mi se planifică deciziile de care eu încă nu am habar.

Şi-n fiecare dimineaţă, atunci când îmi beau cafeaua, am senzaţia că cineva a mai trăit viaţa mea şi că a ieşit cu bine din ea. Aşa că nu mai are sens să mă complic încercând să mă gândesc la probleme şi la soluţionarea lor, la lucruri care oricum vor trece până la urmă într-un fel sau altul.

şi viaţa merge mai departe

Chestii despre care trebuie uneori sa mai scriu

Într-o dimineaţă copilului care sunt i s-a făcut poftă de dragoste. Dar pentru că acasă nu mai avea de niciunele a început să scormonească prin rafturile bibliotecii, pe sub perne, pe sub cărţile înşirate pe covor în căutare de ceva mărunţiş. După ce a strâns o sumă acceptabilă s-a dus la acel butic pe care uneori îl mai visează şi se pare că banii i-au ajuns totuşi să-şi cumpere ceva dragoste glazurată, şi cu fistic, şi cu gust de ciocolată. Era fericit.

Dar ce te faci când nu copilul vrea dragoste şi când ciocolata nu mai înseamnă o simplă atenţie pe care ţi-ai dori-o…? Ce te faci când mă trezesc eu, cu toţi cei douăzeci de ani ai mei, cu toate clipele trăite, cu toate fricile, cu toate neliniştile? Ce te faci când ceasul se învârte prea repede şi când cuvintele se scurg prea încet, ce faci când ţi-ai uitat drumul către casă?

Iar mai pe seară copilului din mine i s-a făcut rău şi a vomitat dragoste cu aromă de ciocolată, şi în ciuda faptului că ceilalţi îi reproşau că a fost lacom şi că a vrut prea mult şi prea repede şi prea bun încât să nu se întoarcă împotriva lui el tot ştia că şi data viitoare va vrea la fel, poate chiar mai mult. Niciodată nu te saturi de dragoste.

Din portocale

“(…) îmi doresc pe cineva care să fie aspru la nevoie şi care să mă iubească până la moarte şi care să ştie că dragostea e la fel de puternică precum moartea şi să fie de partea mea toată viaţa. Îmi doresc pe cineva care să mă distrugă şi să se lase distrus de către mine. Sunt multe forme de dragoste şi afecţiune; unii îşi pot petrece toată viaţa împreună, fără să-şi ştie numele unul altuia. Să dai un nume e un proces dificil, care ia mult timp; numele trebuie să dea seama de esenţă şi înseamnă putere. Însă cine te cheamă acasă în nopţile de nebunie? Doar cel sau cea care îţi ştie numele.”

Jeanette Winterson – “Portocalele nu sunt singurele fructe”, Editura Humanitas Fiction, 2008, pag. 199

Atac prin invaluire

Aşa cum demult popoare cotropitoare veneau asupra altora pentru a le ocupa teritoriul aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Fără avertisment, fără trâmbiţe şi fără motiv, ca o forţă necunoscută şi peste puterile noastre de înţelegere au venit şi şi-au aşezat regatul asupra acestui corp. La început a fost o mică pată albicioasă pe unul dintre obraji. Apoi a fost o a doua mică pată pe celălalt obraz. Pentru ca şi mai apoi aceste pete mici să-şi extindă teritoriul şi să-mi invadeze treptat faţa. Doctorii numesc lucrul ăsta vitiligo. Nu se cunoaşte cauza reală a apriţiei acestor pete care de fapt sunt zone de depigmentare ale pielii. Se presupun reacţii autoimune, cauze genetice sau mediu de viaţă supus stresului. La fel cum nu se cunoaşte cauza exactă nu s-a putut găsi niciun tratament care să funcţioneze în toate cazurile. Şi aşa cum învăţăm să trăim cu lucruri apăsătoare şi aşa cum îndrăznim uneori să ne îmblânzim propria persoană pentru a ne permite să ieşim din casă, tot aşa trebuie să lupt cu imaginea eului din oglindă, să mă conving că sunt suficient de puternic încât să pot să trec peste ceea ce văd şi peste privirile pe care uneori mi le mai aruncă uneori oamenii prin metrou părându-li-se că văd ceva pe faţa mea. Şi cumva e doar începutul. Am privit apoi puţin întristat pata apărută pe gât şi-am asistat la zilele în care, neavând încotro, soarele le înroşeşte şi le face mai vizibile decât în mod normal. Dacă unele lucruri sunt mai personale şi până la un punct le poţi păstra pentru tine, în alte circumstanţe este mai greu... pentru că unele lucruri sunt ale tale în măsura în care sunt şi ale celorlalţi, în care începi să atragi priviri şi să provoci întrebări... După un timp toate astea fac parte din viaţa ta aşa cum faci parte şi tu, îţi aparţin în măsura în care îţi aparţine şi numele... învăţând să am încredere în mine pot avea încredere şi în ceilalţi... reciproca e la fel de valabilă...

[no picture for today]

Despre niste imprejurari si despre niste consecinte

Dacă toate aceste lucruri aveau vreun rost, niciunul dintre noi nu putea preciza exact. Simţeam cum ne învârteam în interiorul unei stări pe care deşi noi nu o puteam înţelege ea părea a ne înţelege pe noi. N-aveam nicio certitudine, niciun adevăr nu era mai presus decât noi. Puteam bănui cum vor decurge lucrurile, puteam spera la un anumit drum, puteam trage nişte sfori încât lucrurile să evolueze într-o direcţie care mi-ar fi convenit. Dar am făcut exact contrariul şi-n loc să mă îndrept înspre o prelungire a fericirii eu n-am reuşit decât să creez o prăpastie peste care n-am mai reuşit să sar. Există situaţii şi persoane când pentru a putea primi ceea ce ne dorim în singurătatea inimii noastre trebuie să ni se impună nişte limite, nişte reguli de cele mai multe ori nescrise şi doar rareori rostite în cuvinte, limite în care trebuie să te roteşti şi – constrâns – să creşti pe direcţia cea optimă. Dar dacă la un moment dat, cândva, ai avut impresia – în nebunia ta – că poţi trăi prin intermediul tuturor acelor momente sfâşietoare... ei, bine, te-ai înşelat! Atunci când se stinge lumina şi voci vibrânde încep să-ţi acompanieze noaptea ajungi să te întrebi cât din ceea ce-ai trăit mai are în ziua de astăzi vreo semnificaţie; vocile şoptite din noapte, simţământul timpului stătut, echilibrul fragil al unei mâini sprijinită de un alt trup, un sărut rapid pe obraz – şi o adiere de vânt, ploi, zăpezi şi iar ploi, şi veri interminabile şi iarăşi ploi... Şi dacă toate astea au dus la ceva bun, niciunul dintre noi n-ar fi putut preciza exact. Ştiusem poate (sau avusesem impresia) c-am însemnat ceva fiecare în viaţa celuilalt, că ne-am găsit un rost privind în ochii ce ne priveau, că am fost găsiţi, c-am scăpat. Dar cum să poţi controla fie şi cel mai mic eveniment când de undeva din spate te asaltează o avalanşă de multe altele...? Aşa că am căzut. M-am împiedicat la un moment dat, apoi m-am mai împiedicat o dată, şi probabil că m-am mai împiedicat o dată. Şi n-a avut cine să mă ţină de mână, şi n-a avut cine să mă îndrume să pun piciorul bine pe pământ, şi n-a avut cine să-mi spună câteva cuvinte care să mă izbăvească... iar de atunci tot merg, fără sens şi fără direcţie, continând să mă întreb (oarecum resemnat) unde fuge cineva când se sperie de noi, unde te-ascunzi când întreaga adunătură de oameni nu te mai mulţumeşte, unde să pun capul şi să adorm visând lumină...?

Oh take this longing from my tongue,
whatever useless things these hands have done.
Let me see your beauty broken down
like you would do for one you love.

povestea care a inceput seara si s-a continuat dimineata dar care nu s-a petrecut niciodata

Ceasul mi-ar spune că-i vremea să mă culc şi să-mi las muzica la o parte şi să mă liniştesc. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit aici în noaptea aceasta, că aţi venit la spectacolul inimii mele, iat-o cum bate sălbatica, iat-o! Am simţit cum mă las purtat de zborul tău, cum mi s-au zbătut aripile, şi n-am ştiut nimic din ceea ce-ar fi trebuit să recunosc, durerea şi speranţa tăcută. (tresar de fiecare dată când telefonul clincăne atunci când primesc vreun sms şi ştiu că nu vreau dar nu pot să scap de speranţa asta afurisită pe care o simt atunci când pun mâna pe el şi-ar exista o oarecare şansă să văd scris pe display numele tău) Şi să înceapă spectacolul… clovnul, vedeţi voi, bun animal de casă, se trezi într-o dimineaţă având convingerea că s-a terminat; a întors ceasul, şi-a făcut o cafea şi a citit ştirile din ziarul pe care l-a adus din cutia poştală. şi mi-a scris câteva rânduri pe o hârtie, The future's uncertain and the end is always near. Şi atunci inima mea ţipa disperată că ţi-am zis, ţi-am zis, dar mie nici că-mi păsa, mi-am chemat ceasornicarul şi am privit cerul întunecat străbătut doar de cele câteva stele ce se vedeau din oraş.

Şi-n fiecare zi port conversaţii înverşunate cu mine însumi, îmi explic că nu toate lucrurile sunt aşa cum par şi totuşi parcă nu vreau să înţeleg, mă las convins greu, zic nu, nu, nu mai merge, gata, şi-apoi zic iar, dar nu e chiar aşa, unele lucruri sunt bune şi altele nu, unele lucruri au nevoie de mai multe cuvinte, dar nici astea nu-mi ajung, şi poate că nu mie trebuia să-mi spun toate astea dar eu fiind persoana cea mai la îndemână e mai uşor să cad în prăpastia asta. Nu-i nimic, îmi zice domnul clovn, zâmbetul se face foarte uşor din vopsea, uite, stai aşa…

Ei bine, we’re just riders on the storm, şi ne aventurăm prin lumi ciudate doar pentru că ne par misterioase şi creează în noi punţi de legătură cu universuri paralele, care nu-s altceva decât alţi oameni. Şi numele tău îmi stă încă pe creier, tatuat într-o altă dimensiune, şi mă doare din când în când, şi numele tău îl visez, şi numele tău mă visează. De tine însă nu ştiu nimic, din tine nu mi-a rămas decât numele.

Diferenta specifica

Să te scurgi pe stradă ca şiroaiele de apă cu frunze din timpul furtunii şi să nu ştii de ce; din librărie în librărie – să umbli fără ştii ce carte cauţi, fără a căuta niciuna, să te atragă şi totuşi să te respingă toate; din cafenea în cafenea – fără a te mai mulţumi efectul cafelei dar savurându-i din plin aroma combinată cu fascinaţia gustului de Baileys. Amsterdam. Să stai pe o bancă sub un copac impunător şi să citeşti de parcă ziua de mâine ar depinde de asta, să nu te împiedice nici glasurile celor care uneori mai trec pe lângă tine, nici singurătatea, nici densitatea gândurilor tale. Să te bucuri de cuvinte şi mai ales să te bucuri de tine.

Şi bineînţeles că uneori mai cobori cartea pe genunchi şi îi priveşti cum trec unii în grabă, alţii la pas, prin faţa ta, şi le priveşti chipurile parcă obosite, parcă posedate de nelinişte în timp ce numai tu poţi să stai calm ca o statuie privindu-i. Ai găsi câteva lucruri pe care să le enumeri în eventualitatea în care ai fi nevoit să le iei partea, ai face asta, nu-ţi sunt indiferenţi cu toate că uneori vă intersectaţi atât de puţin. Ei nu-ţi înţeleg fericirea şi nici cărţile fără să mai menţionăm că nu te înţeleg pe de-a-ntregul dar aproape că nici nu-ţi mai doreşti aşa ceva. Ei nu sunt ca tine şi cu toate astea tu eşti nevoit să fii ca ei, să le auzi întâmplător discuţiile telefonice aflate la limita absurdului, să-i priveşti mergând orbeşte în indiferenţa lor către staţii de metrou şi clădiri înalte şi cumva te simţi trist că lumina ta nu ajunge până la ei, că în ciuda faptului că stai lângă ei în metrou adevărul tău nu se transmite prin aer, nu e viral.

Dar îţi ridici la un moment dar iarăşi cartea şi te afunzi în cuvintele înghesuite de-a lungul paginii, te gândeşti că meriţi să fii fericit măcar din simplul motiv că nu ai căzut şi tu în indiferenţa lor. Şi nu-i nimic că uneori trec şi se zgâiesc la tine ca la un obiect neidentificat, într-o bună zi cineva se va aşeza lângă tine spunându-ţi că semănaţi, că ţi-a recunoscut strălucirea.

Golul

Şi e încă atât de ciudat când ne vedem întâmplător şi ne comportăm ca şi cum am fi total străini şi cu toate că ştiu c-am mai scris despre asta nu mă pot opri, pentru că după secunda în care pasul pe care îl faci te îndepărtează de mine mă invadează golul şi rămân clipe în şir în acelaşi loc lângă care mai înainte te aflai tu. E ca un cântec de jazz: angoasa, golul, neliniştea, silenţiozitatea dau toate bine împreună dar e atât de încurcat când se nimeresc toate înăuntrul meu. Şi e încă atât de complicat fără a simţi însă nevoia de a da înapoi…

Şi cu cât te îndepărtezi cu atât tragi timpul după tine de parcă l-ai avea prins cu un ac de siguranţă de marginea pantalonilor, cu atât pari că tragi lumea după tine, că mă sorbi de conştiinţă, de adevăr. Şi-n clipa asta e ca şi cum n-aş fi avut nimic toată viaţa, ca şi cum n-aş fi cunoscut fericirea, ca şi cum n-am carne şi sânge pe dinăuntru, ca şi cum mi-ai fi tras după tine şi organele, şi puterea, şi voinţa…

.căderea

Despre tine

E despre tine. Din orice unghi aş privi, din orice moment, din orice loc, totul îmi este atât de clar, atât de clar că totul este despre tine. Cele câteva pagini pe care le citesc atunci când mă trezesc, ceaiul aburind şi muzica – totul este despre tine. Durerea din torace, ameţeala de-atunci când mă ridic din pat, tusea din faţa chiuvetei – totul ţi se datorează, toate îţi aparţin. Tu eşti prin paşii grăbiţi dinspre gura de metrou, tu eşti prin firele de păr pe care vântul mi le mai fură din când în când, tu-mi eşti prin respiraţia şuierătoare.

Totul e despre tine. Chiar şi furtuna din zilele de vară, chiar şi insomnia din nopţile senine, chiar şi teancurile de cărţi strânse la baza patului meu – toate vorbesc despre tine într-un fel aparte pe care doar eu îl pot recunoaşte, cu un glas pe care doar eu îl pot auzi.

Pentru că tu eşti în paharul cu rom între cuburile de gheaţă, pentru că tu eşti spaţiul dintre cuvinte, pentru că tu eşti aşteptarea până în ziua de salariu, pentru că tu-mi eşti restanţele, pentru că tu-mi eşti anti-timpul şi tot ceea ce derivă din el, tu-mi eşti oboseala şi visul pe care nu mi-l pot aminti dimineaţa, tu-mi eşti totul.

Tu-mi eşti poezia şi cotidianul, tu-mi eşti secundele, tu-mi eşti imposibilul şi indescifrabilul, pentru tine am inventat inexplicabilul şi pentru tine am ascultat uneori obsesiv aceeaşi melodie de o mie de ori; şi ticăitul ăsta nervos dintre vertebrele corpului meu slăbit e tot despre tine căci totul e despre tine, tot Universul de la bun început şi până în prezent, când nu se mai întâmplă nimic.

circumstanta

m-am aşezat pe scaun şi mi-am deschis rucsacul pentru a-mi scoate cartea; citea lângă mine nişte pagini dintr-un curs; braţele ni se atingeau doar atât cât să fim conştienţi de lucrul ăsta şi să ne dăm seama că atingerea unui braţ străin nu ne provoacă repulsie; am stat aşa câteva minute citind, tulburat fiind într-o oarecare măsură de starea-de-fapt a lucrurilor; apoi s-a ridicat şi ne-am aruncat o privire în treacăt, ne-am fi zâmbit dacă am fi avut curajul, şi timpul a căzut iarăşi în mine şi am simţit iarăşi cum respir

Cine se trezeste de dimineata traieste mai mult(e)

În fiecare zi mă trezesc de dimineaţă şi tot nu pot înţelege de ce seara când revin în pat n-am ajuns şi eu departe, aşa cum tot aud că li se întâmplă celor care se trezesc de dimineaţă. Pentru că şi eu mă pregătesc de dimineaţă în felul meu, îmi încarc bateriile sufleteşti cu muzică, îmi beau ceaiul şi-mi pun cartea pe care o citesc în rucsac, şi toate celelalte lucruri mult prea comune ca să mai merite menţionate. Şi tot aşa îmi văd în continuare de viaţă trecând în goană pe la facultate, serviciu, parcuri, terase exclamând din când în când, spre stupoarea prietenilor, că ah, viaţa asta e bestială, e atât de frumoasă, şi între timp să dau pe gât berea sau cocktailul din faţa mea, câteodată cafeaua, şi să continui să zâmbesc ca şi cum totul ar fi atît de minunat încât viaţa n-ar putea cuprinde minunea asta. Şi după ce-au trecut toate astea şi mă întorc cu autobuzul la cămăruţa mea îmi dau seama că tot n-am ajuns nicăieri, că tot n-am ajuns departe, şi că de fapt singurul motiv real pentru care m-am trezit şi pentru care am ieşit pe străzi gonind prin metrouri şi autobuze a fost speranţa absurdă, adormită, a faptului şi tu erai pe acolo pe undeva şi că ar fi existat probabilitatea să ne găsim în acelaşi loc şi în acelaşi timp (ignorând marja de eroare) îndrăznind astfel să încălcăm legile fizicii. Şi astfel, seara, trăgând o linie şi îndrăznind să încerc să calculez o adunare pe care încă n-am învăţat-o la şcoală constat cu regret şi stupoare că rezultatul încă nu mă satisface, că încă nu mi-a revenit curajul de a încerca să-ţi mai dau un telefon, că încă nu mi-a venit posibilitatea de a-mi rupe inima în bucăţi şi de a accepta toate acele lucruri care pot aduce calmul între noi, că încă n-am ajuns nicăieri, că încă n-am ajuns departe. Probabil de aceea sunt obosit, pentru că m-am trezit de dimineaţă şi nici măcar n-a meritat efortul, n-am ajuns nicăieri…

De ce iubesc Bucurestiul? Nu stiu.

Prin urmare… cândva mă hotărâsem să particip la concursul care purta numele De ce iubim Bucureştiul? şi fiind oricum constrâns de dimensiuni am reuşit să schiţez şirul unei povestioare legată de o anumită cafenea din oraş, povestioară care acum se află aici. Nu ştiu cum sau de ce dar am avut supriza ca aceasta să fie aleasă şi să câştige premiul juriului. Prin urmare va apărea în cartea cu povestiri despre Bucureşti care se lansează mâine (17 iunie) în cadrul Bookfest 2009, la standul Cotidianul, la ora 16:00. Voi fi şi eu pe acolo, cumva :D

Si timpul trece…

S-au cunoscut în nişte circumstanţe în care mulţi oameni se cunosc: câteva zile într-un loc liniştit în care mai mulţi oameni se strâng pentru a petrece aceste zile de vară la un loc. Din când în când el se mai retrăgea în vreun loc pentru a scrie câteva cuvinte în agenda pe care o purta după el; era pur şi simplu un fapt pe care îl făcea în mod obişnuit scriind diverse chestii, multe haotice şi fără legătură, dar a fost suficient cât să-i capteze atenţia. Sau cel puţin aşa ni se pare acum, mult după ce toate acestea s-au întâmplat. Pentru că acele zile au trecut şi au venit, aşa cum pare a intra în ordinea firească a lucrurilor, zilele de după, în oraşul aglomerat şi înfierbântat, când într-un context de împrejurări el i-a oferit o mică scrisoare împăturită. Noi, oamenii de rând, ne putem gândi acum că ea încă o mai păstrează ascunsă printre paginile unei cărţi sau poate că a pierdut-o imediat după clipa în care a citit-o. Nu ştim, sunt doar posibilităţi, aşa cum o posibilitate împlinită a fost şi acest fapt mărut ca doi oameni să se întâlnească într-o vară oarecare, vară ce pentru ei nu trece şi nici nu va mai trece niciodată. Iar cât despre ce cuprindea acea scrisoare nici el nu mai are luciditatea cuvintelor aşternute atunci pe hârtie, ar fi putut probabil să ofere motive şi interpretări asupra atracţiei stranii ce-l trăgea înspre această fată, ar fi putut poate să facă declaraţii de dragoste – închise într-o timiditate proprie sau ar fi putut poate să spună o groază de alte lucruri care să-i redea fie şi-n cea mai mică măsură furtuna care se petrecea în interiorul său.

Dar n-a fost să fie atât de simplu şi până la urmă de ce şi-ar dori cineva ca lucrurile să fie simple când ar putea avea parte de trăiri mult mai puternice simţind contrariul lucrurilor – lucrurile care nu sunt simple. El nu şi-a permis să dea năvală în viaţa ei, până la urmă nici n-a avut un astfel de curaj. S-a limitat doar la a o privi mergând prin viaţa ei încurcată în pânzele stranii ale unei alte relaţii, asistând din umbră la un spectacol care îl măcina de-a dreptul. Celelalte ocazii – atunci când au existat ocazii, s-au consumat şi ele ciudat prin atingeri electrizante, priviri cu subînţeles, parfumul mâinilor ei, părul ei catifelat, cuvinte peste cuvinte înghesuite în nişte caieţele rămase iarăşi neterminate şi poate că s-au pierdut câţiva termeni din această enumerare, elementare care prin misteriozitatea lor mi-au părăsit memoria.

Şi timpul trece, şi timpul trece iar, şi timpul trece. Şi între timp s-au mai schimbat câteva lucruri, s-au mai calmat situaţii, s-au mai ivit ocazii ce parcă într-un mod prostesc şi neinteligibil el le-a lăsat să treacă pe lângă, şi totuşi niciodată nu rămâne golul, mereu viaţa o ia înainte cu câţiva paşi şi niciodată părem a o ajunge din urmă şi obosim, şi ne oprim tregându-ne pe gât câteva guri de aer, şi niciodată nu ştim încotro să mergem şi niciodată nu ştim dacă să ne întoarcem sau să mergem mai departe, şi niciodată nu ştim dacă e bine ce facem sau nu, sau ce să facem în continuare. Ne trezim în propria noastră viaţă înconjuraţi de propriile întrebări trăind mereu cu neajunsul că propriile răspunsuri nu ne satisfac pentru a ne împlini cu adevărat.

cum sa recastig timpul pierdut

… oameni invizibili îşi beau ceaiurile invizibile la mesele din jurul meu. la una dintre ele un eu-trecut împreună cu un tu-trecut îşi beau şi ei ceaiul, invizibili pentru ochii celorlalţi dar atât de vizibili mie, celui care vede în timp ca-n propria sa carne…

şi aşa m-am văzut şi peste câţiva ani, la aceeaşi masă privind în gol într-o altă ceaşcă de ceai şi gândindu-mă poate la unul dintre acele lucru care mie nu mi-au dat pace niciodată. cum să recâştig timpul pierdut, cum să învăţ să comunic cu tine – indiferent cine ai fi tu, şi mai ales cum să mă ridic din visul (frumos) în care m-am scufundat cândva.

şi după ce-mi voi fi terminat tot ceaiul îmi voi fi făcut curajul de a păşi în stradă, iarăşi, printre oamenii indiferenţi şi dezordonaţi, printre maşinile în goană şi reclamele lipite pe toate zidurile, şi nici atunci toate astea nu vor fi avut nimic în comun cu mine, nici eu cu ele, şi atunci voi vedea un eu-trecut mergând alături de un tu-trecut fără să-şi spună nimic dar purtând cu ei acea pulsaţie sălbatică pe care o are inima şi care într-un mod straniu trecuse până în corpul meu şi care avea puterea să mă adâncească în timp, să mă prăbuşească iarăşi în vis, în visul acela nebun care părea a fi viaţa pe când eram tineri.