Ceea ce urmează a fost scris chiar la începutul anului acesta, prin ianuarie. Nu ştiu de ce nu l-am publicat mai devreme şi nu cred să fi avut vreo motivaţie să nu fi făcut asta. Oricum... aici sunt cuvintele pe care a trebuit să le scriu referitoare la ultimul an şi la clipele sale...
Unu. Și eu, precum toți neliniștiții lumii acesteia, am deschis într-o bună dimineaţă ochii simţind pe buze, născută din calda moliciune a visului, apăsarea tenebroasă a unei întrebări. Dacă existenţa trebuie pusă sub semnul îndoielii mi se pare că este un lucru de netăgăduit. Dacă există o singură proprietate a lumii în care trăim atunci aceasta ar fi irealitatea. Care este sensul meu în această lume, de ce sunt nevoit să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să-mi trăiesc aceleaşi zile în care prelingându-mă de-a lungul timpului încerc să ating acea esenţă spre care tind. Dacă fericirea există atunci un om trebuie să o poată simţi în palmă. Nu sunt nici sceptic pe cât ar trebui, nici îndeajuns de pesimist pentru a crede totuşi că fericirea şi-a scurtat şansa odată cu prima lacrimă. Omul trăieşte pentru a accede neîncetat la posibilele cauze ale fericirii. Gândul ăsta mi-a dat curajul să mă ridic din pat, să trag perdeaua şi să zâmbesc; fără zăpadă însă de Crăciun, fără fericire... doar un gol pustiu în interiorul trupului, altul decât cel preabinecunoscut datorat fericirii, ce mă conduce spre o stare tristă şi un sentiment de timp stătut, cristalizat în sfera sa din care nici măcar nebunii n-au mai putut evada. "- Aspettami! Aspettami!" strigam în zadar. Trăgeam fără niciun folos de pleoapele lungi, negre precum spaţiul aflat noaptea pe cer între stele. Negru între lumină, aşa cum este şi normal... Trecea, trecea timpul cu disperarea cu care trece trenul Intercity prin gările prin care nu opresc decât personalele. Simţeam că nu pot face nimic. Nimic altceva decât să merg pentru a-mi pregăti o cafea, pentru a-mi arunca gândurile în fumul zvâcnind în lumina intrată pe geam. Trecuse iarăşi nebunia asta de timp... Come as you are, as you were, as I want you to be... Luasem cartea de pe raft şi aşezându-mă pe scaun începusem să citesc; timp în cărţi şi cărţi în timp... Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Şi-mi venea să râd atunci... nu ironic, ci de groază, de un entuziasm aproape grotesc... Omul ăsta chiar e geniu, chiar aşa pare că este... Dar eu, cu cartea-n mână (O Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare...), aparţineam cumva altor timpuri şi simţeam că pe drumul ce l-am apucat nu mai există epopei, nici vise, nici fantezii. Toate se sfârşiseră cu el iar în viaţa mea totul începea în el. Şi de-ar fi acum să refac lista, gândurile înşiruite de-a lungul rotocoalelor de fum ar trebui să recunosc că m-am maturizat... că am crescut, că timpul nu mai are puncte – doar o curgere continuă, şi că viaţa, oricât de epuizantă ar fi, nu te opreşte să zâmbeşti. Aşadar: excluzându-l pe Dostoievski, pe primul loc este Marquez, apoi Sábato, şi... Cărtărescu? Da... cam aşa ceva. Cartea mea de suflet? Citadela. Jocul meu preferat? VIAŢA! punct şi totul trebuie să se sfârşească aici să nu existe post după postmodernism să nu existe clasificări şi delimitări fără niciun fel de întrebări să fie doar cuvinte cuvinte cuvinte să nu se mai oprească frazele din curgerea lor în sensul evoluţiei timpului să nu mai existe lumină care să nu treacă de geam să nu existe decât PREZENT fără niciun fel de timp iar acolo să se afle cuvântul ce oferă lumii o haină ce îmbracă lucrurile în sensul pe care creierul ce murmură tăcut sub meninge îl alocă în HEAPul universului. Nu mai există cuvinte pentru a decoji oamenii de membranele invizibile pe care le folosesc pentru a se apăra de ceilalţi, pentru a se păstra într-un mod primitiv doar pentru ei. "- Dar eu nu, nu..." şi mă încăpăţânez să sper că nu, să nu las timpul din mâini... Terminasem cartea şi o pusesm înapoi în raft lângă toate celelalte, lângă un volum de Camus şi Îmblânzirea scorpiei. Iar acum ce urmează? Cum să susţii şirul evenimentelor propriei vieţii, cum să nu te prăbuşeşti sub presiunea zilei de mâine? Eu – nimic. Altcineva – nimic. Nimeni – nimic. Se poate trăi foarte bine şi aşa... nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic până când se umple foaia, până când trece ora asta, ziua, luna, anul, veacul, mileniul... până când trece tot timpul de la un capăt la celălalt. Iar eu atunci voi îngâna la fel nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic GATA! Ajunge! Şi atunci râd haotic, râd nebuneşte, drăceşte, râd susţinându-mi raţiunea de mâna dreaptă; credeam că somnul mă va trezi, că mă va trage de mînă înspre realitate că mă va scăpa de vâsca asta în care parcă plutim.
Doi. A mai trecut o perioadă, an se chemă,/ Iar chemat am fost să scriu / De-acest timp înscris în sferă, / De acest impuls tăios... Pentru că tot ce începem trebuie să şi terminăm, pentru că trebuie să ne ducem în spate povara vieţilor noastre... cu cât însă vreau să scriu acum cu atât văd cum chinul mi-e din ce în ce mai mare. Hai să scriu! (...................................................................................) dar ce să scriu? Dacă-n viaţa mea nimic nu se mai dă de-a rostogolul nici cuvântul nu există ca aici să umple golul. Ce făcut-am în ăst răstimp de când golul se măreşte şi în sferă el tot creşte, în sfera în care timpul îşi prelinge anotimpul şi-n visare se sting oameni decăzuţi din starea-n care eu lăsată-i-am atunci? Da cum mă duc şi cum te duci şi nu fusam nicăieri să-mi încep şi eu povestea ce-nceputa parcă ieri. Ba pardon, că s-a sfârşit şi de zis nu e nimic. Nici c-a fost, nici că n-a fost, nici că rău, da nici că bine, nici ca mine, nici ca tine. (după cum vezi foarte bine artificii sunt în stare să isc şi eu precum mierea de albine ce din flori este-adunată şi cu grijă prelucrată şi adusă-apoi în casă unde stă bine pe masă). HEI! Dar zi ceva mai clar! Mai clar zici? Hai să vedem: n-am fost bun mai mult decât eram (dar nici rău), fericire acum n-am mai găsit (oi fi speriat-o oare?), nici n-am vrut să mă prefac (şi tot cred că a fost bine) iar cât despre viaţă... am trăit-o ca oricine. Mă crezut-am fericit dar nu cred c-am fost măcar cât de-aproape de hotar, la un pas să trec în vis, să preschimb realitatea într-un veşnic Paradis. Dară eu? Despre mine vrei să zic? Nu ţi-am zis că nu-i nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic? ..... şi-apoi punct.... căci eu văd că nu se poate să se-ajungă mai departe...
Trei. Love is just an ilusion. Cea mai importantă lecţie din 2007 a fost resemnarea. Ce-i aia fericire, ce înseamnă iubirea, dacă nu cunoşti sentimentul iscat de absenţa acestora? ...... cum poţi să trăieşti mai departe, cum să simţi pe propria piele ceea ce-ţi rezervă viaţa în continuare dacă nu eşti dispus să anulezi timpul, să sari peste groapa ce te ţine pe loc? Asta este ceea ce am făcut concret. Am reuşit să finalizez scrierea a două texte de dimensiuni mai ample (despre fericire?) şi să mă împac cu ideea pe care ele o susţin. Singura religie mi-e irealitatea şi-n irealitate am să cred până la capăt. Dacă există Dumnezeu atunci el nu este pentru toţi oamenii, fiecare fiind nevoit să acceadă neîncetat la ceea ce speră să găsească în acest cuvânt. Cred în revelaţie şi sunt convins că tot ceea ce am putut scrie a fost doar modalitatea prin care altcineva folosindu-se de mâinile mele a aşternut pe hârtie acele cuvinte. Artistul este nevoit întodeauna să se închine creaţiei sale, să o proslăvească pe veci şi să o păstreze în sine ca pe un diamant veşnic strălucitor. Atunci când însă creaţia îşi învinge creatorul, acestuia în atotputernicia sa nu-i rămâne decât să arunce totul în foc, să distrugă fără niciun regret ceea ce a trebuit să stoarcă din sine; asemenea lui Sábato; asemenea Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi-al lui Iacov. apoi ar fi iarăşi un gol un gol enorm în care ar putea cădea toţi oamenii un gol precum lumina prinsă în interiorul găurilor negre un gol de cuvinte în care doar CUVÂNTUL s-ar ivi de nicăieri pentru a privi în stânga şi-n dreapta aruncând pedepse şi binecuvântări însă eu ridicând capul încăpăţânându-mă să provoc ceea ce nu poate fi provocat ţipam Oamenii sunt prefăcuţi şi superficiali! Lumea nu aşa ar fi trebuit să fie. "Nu mă mai iubeşti" îmi spuse Raluca în timpul unei ore de română. "Tu nu mă mai iubeşti, Alex nu mă mai iubeşte, nu mă mai iubeşte nimeni". La fel, deunăzi mă întrebase de ce am trecut pe lângă Alex fără ca măcar să-l bag în seamă. N-aveam ce să-i răspund... Ştiam foarte bine că mă transformasem din nou, că acum acceptasem în mine încă o reacţie de stare sufletească directă. Jumătate din iubire se transformase în indiferenţă în timp ce cealaltă jumătate se lăsase absobită de către inimă, de către Inima Universală, de către timp. Prezentul îi renega. Trebuia să accept ceea ce simţeam (aşa cum făcusem dealtfel şi în trecut) şi să tac pentru că tăcerea e de aur şi în tăcere nu are cum să mă prindă. Sărisem groapa şi acum trebuia să merg mai departe. Mă resemnasem cu trecutul şi eram pregătit să fac faţă viitorului. Şi ştii de ce mi se par oamenii superficiali? Pentru că punct şi de la capăt. Pentrucăplângdouăzileşiapoirâd. Pentru că se cred invincibili. ... dar ştii ce-am fost în stare să învăţ? Că aşa cum spune Cioran, nu se dau bătălii în numele unui regret. Ştiam de mai demult că nu există regret decât al lucrului înfăptuit, aşadar în cazul meu nu se putea pune problema decât să încerc să lupt pentru ceea ce nu avusesem, pentru ceea ce nu făcusem încă. Însă din punctul meu de vedere nu mai era niciun reziduu al vieţii mele de dinainte. Nu exista nimic pe care în acea etapă ar fi trebuit să-l împlinesc şi nu am făcut asta. E mai bine s-o iei treptat, pas cu pas. Şi cum scrisesem eu mai demult, tot în decursul acestui an, dacă trecerea timpului are o menire atunci aceasta este de a ne face mai înţelepţi. Aşa că de ce să porţi războaie împotriva morilor de vânt? Mi-am calmat aşadar şi conflictele şi mi-am dus viaţa calm în special după jumătatea acestui an.
Patru. Iubirea se situează în afara cunoaşterii şi a adevărului. "Eşti un om complex şi vreau să înţeleg unde vrei să ajungi" îmi spuse Dragoş o dată. Ştiam şi eu asta foarte bine. Da, sunt complex şi iau asta ca pe un avantaj, i-am răspuns. Dacă ai şti totul despre mine şi tot n-ai şti cum am să reacţionez în secunda următoare. "Ştii tu Dragoş... oamenii trebuie să se zbată neîncetat pentru a-şi găsi fericirea." "- Dar nu te pot înţelege..." "Te vei resemna cu asta. Câteodată nici eu singur nu mă pot înţelege şi cu toate astea continui să merg"... să merg spre punctul acela din viitor, necunoscut şi ascuns, spre care trebuie neapărat să mă duc. Pe el l-am cunoscut în vară când printr-un context de împrejurări am ajuns în tabără în munţii Apuseni (localitatea Albac mai precis) împreună cu toată gaşca: Larisa, Nadia, Ana, Adi, la care se adaugă profa de geogra, mama Nadiei şi toţi ceilalţi de la noi din liceu, majoritatea de clasele care fuseseră a IX-a, cu care am făcut cunoştină acolo. Andrei (de la 11E). Dragoş (Ananas), Cristi (Blondu`) şi Andrei (Grasu`), apoi Lix, Paul şi Cristi. A fost ca o săptămână ruptă din timp. (Din timp căzut mă înălţam, le vorbeam şi-apoi cădeam...) (.................................................................) Îmi trăsesem fermoarul la geacă, îmi pusesm căciula şi mânuşile, iar apoi închisesem uşa cu cheia şi ieşisem afară; nu mai era deloc zăpadă aşternută pe asfalt. Era însă frig şi mie tocmai îmi venise cheful să ies. Mă plimb câteodată aşa pur şi simplu fără niciun sens (lumea zâmbeşte), mă urc în 311 până la Rosetti iar apoi trecând prin faţa Teatrului Naţional intru la NOI, iar apoi parcurgând tot bulevardul Magheru ajung la Cărtureşti. Mă întorc acasă cu cel puţin o carte şi cu încă un punct bifat la capitolul fericire. Mă gândesc că oamenii trebuie să înveţe că fericirea se poate atinge şi aşa, pur şi simplu, instantaneu, prin pasiune (cine m-ar putea crede că iubesc cărţile?... Dragoş mă întrebase o dată într-una din discuţiile noastre pe calea undelor "de ce nu mi-am dat seama că îmi plac maşinile, sau de ce nu am aflat că sunt normal"... acum chiar îmi vine să zâmbesc... nu, problema nu era asta... pentru că de exemplu existau cărţile pe care nu doar că le plăceam ci pentru care dezvoltasem chiar o pasiune adâncă şi aproape epuizantă.) Mă gândeam atunci, în cursul unei asemenea incursiuni prin oraş, că dacă n-aş fi fost tânăr n-aş fi putut trăi mai departe prin viaţă...căci tot aşa cum spuneam şi mai înainte, dacă timpul are vreo semnificaţie atunci aceasta este de a ne face mai înţelepţi. Şi mă gândeam chiar aşa... după fiecare an de liceu a fost o tabără... trei ani, trei experienţe... Valea Budului de două ori iar acum Albacul cu munţii de jur-împrejur, cu Arieşul din spatele vilei, cu drumul până la Scărişoara... erau amintiri amintiri amintiri ce săpau cu o voinţă proprie prin interiorul cavernelor creierului meu încercând să se adăpostească de acest inamic. Încearcă să înghesui şase persoane într-o cameră şi eventual lasă-i să doarmă toţi acolo, în doar două paturi. Nu vei fi surprins să constaţi că lucrul ăsta chiar este posibil, mai ales când este voit, şi mai ales când oamenii ăia suntem noi. Eu. Larisa. Nadia. Ana. Adi. Andrei Ionescu. Câteodată unul în plus, altădată în minus, altădată duşi prin alte camere. Vizavi de camera lu` profa. Pe jos aruncate permanent sticle de Izvorul Alb. Seara cutii de bere. Şi râsete râsete râsete. Şi Blondu` cu chiloţii Larisei (ai cui sunt chiloţii ăştia puşi la uscat?), şi Ana cu chiloţii Larisei (şi totuşi nu erau şapcă) şi chiloţii (alţii de fiecare dată) lăsaţi pe calorifer (Sunday? Saturday?). Acum mergeam râzând singur pe stradă; oamenii nu pot înţelege de ce râzi. Cât timp zici? Un Δt de 6 zile. Adică de 144 de ore. Adică de 8640 de minute. 518400 secunde. Nu pare oare atât de puţin? Insignifiant în comparaţie cu acestă curgere nebunească a timpului, flămândă şi niciodată sătulă pe destul... Cu o clipă înainte (zi să fi fost oare) să fi mers tocmai hăt la Scărişoara fost-am noi la urşi în grotă d-unde Adi avu-ideea să ne cumpărăm d-acolo o pălincă dă Ardeal să simţim pă pielea noastră cum e să fii d-aicişa. D-amu ce pă colo şi dincolo că plecarăm de la urşi cu două sticluţe de licoare (aş ce licoare, din popor dacă-nţelegi de să-ţi ardă limba-n gură şi chiar părul din căciulă) budite pe ici pe colo prin rucsace că de, să nu să prindă profa. Şi mâncarăm noi la cină (aş mâncarăm – ne făcurăm) macroane cu gogoşi (de râsese nenea ăla – ospătarul dumnealui) mai c-oţet, mai cu piper şi cu jocul ne luasem cam cu foc de fusesem poftiţi pân la urmă de Măria Sa, Profa, dacă mă-nţelegi, să ieşim pân` afară să ne clătim puţin creierele (ah, firaţi voi de pinguini). Chiar aşa, să râzi la masă? Să dărâmi întreaga casă? Dar revenind cu picioarele pe pământ mă gândesc acum că fusesem cam obosit atunci deşi nu găsesc vreun motiv concret, chinul adevărat avea să aibă loc tocmai a doua zi când aveam să mergem la peştera de la Scărişoara să vedem gheţarul. Aşa că întunericul m-a găsit dormind în timp ce toţi ceilalţi se aflau joc la discotecă. (ce discotecă încinseserăm în serile de dinainte jucând hora în mijlocul şoselei în timp ce profa se tranformase în agent de circulaţie... ce-l jucat-am noi pe Zorbas şi-apoi jagajaga de-ai fi zis că din mahala ori din şatră furăm coborâţi nicidecum din acel oraş pe care cronicile îl menţionează din timpul lui Vlad cel zis Ţepeş zis Dracula, actualmente cel mai mare din ţară) Odihnit am fost deci când să-ntorseseră cu toţii să desfacem beutura şi s-o dăm oleacă peste gât, cum îi place colo românului că doar deia-i român, să bea şi să-nfulece pe-nedelete chiar ca-n basmele lui Creangă. Şi ne-nghesuirăm noi în balcon pe canapeaua ce ne aştepta chiar acolo (mare noroc şi privilegiu avurăm să ne căpătăm noi cu-aşa ceva) şi puşi care pă care după cum apucarăm ne trasăm fiecare cutia de bere şi pumnul de seminţe şi eventual ţigara, scrumiera, picioarele în dreptul fiecăruia încât să încăpem cu toţii. Dar iată că m-am cam luat cu vorba şi cu gândul şi-am uitat că trebuie să mă mai întorc şi-acasă. M-am întors deci la Rosetti ca să iau autobuzul (Cine eşti? Un străin: pentru poliţie, pentru Dumnezeu, pentru mine însumi.). Aşadar, cum spuneam, mai o gură de pălincă, mai un fum dintr-o ţigară uite-aşa trecuta timpul pentru noi în acea seară. Poate zici că-s pus pe şotii, că iar încep să fac eu rime dar citeşte înainte de tupeul te mai ţine. ... trecu astfel timpul şi ceilalţi trebuiră să plece pe la camerele lor. Se ridicară şi ai mei de intraseră prin cameră cu ei-ştiu-ce-treburi.
Mă ridicasem în picioare simţind o mică clătinătură de-a lungul propriului meu corp. Eu nu eram eu. Făcusem cei vreo doi paşi înspre uşa care dă înspre cameră şi mă oprisem privind. În secunda imediat următoare mi-am ridicat mâna şi mi-am turnat în cap restul de bere ce-mi rămăsese în cutie.
Eu nu sunt eu. Sunt o iluzie.
Ceilalţi mă priveau ciudat iar eu nu puteam înţelege de ce.
- Oh, nu! S-a îmbătat!, spune Adi.
Nu, nu m-am îmbătat, zic.
Cineva vine şi mă trage de mână şi mă aşează pe pat. Cineva.
Ceaţă.
E ca şi cum ai zice că nu trăieşti.
... iar apoi e ca şi cum n-aş mai fi eu căci din punctul de vedere m-am culcat. Dorm.
Totul este un vis. Număr până la trei.
Unu.
Doi.
Trei.
Acum dormi... dormi... dormi...
Larisa intră la baie.
Linişte. Din când în când un sunet ciudat.
Ăstuia precis i s-a făcut rău.
Larisa iese de la baie.
Mă găseşte în mijlocul patului încovrigat, atacat de către ceilalţi. Larisa mă găseşte cu o pernă pe faţă, cu presiunea aceea asupra ochilor mei, gurii, nasului meu.
Larisa se duce să-şi pună prosopul în geantă.
Nu înţeleg ce mi se întâmplă.
Nu înţeleg de ce toţi ăştia vor să mă doboare.
Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegi în viaţă şi nu vine nimeni să ţi le explice.
- Trebuie să-l calmăm!
Dar eu n-am stare. Trebuie să vorbesc. Trebuie să... beau.
- Da` cât a băut?
Pe masa de lângă televizor sunt două sticle ambele având mai puţin de jumătate.
El a băut cel mai mult. El fiind eu. Eu adică porcul. Eu adică nebunul.
Mă, da` ăsta chiar n-a avut limită?
Nu, zic. N-a avut.
Şi iarăşi perna.
Şi iarăşi încercările mele de a ţipa.
Şi iarăşi încercările mele de a mă elibera.
Bineînţeles: în tot timpul ăsta eu nu sunt eu. Eu sunt o iluzie.
Adevăratul Eu doarme.
Adevăratul Eu visează.
Adevăratul Eu o visează pe Nadia.
Nu mă-mpinge c-ameţesc!
iar apoi nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic precum cerul când nu se vede nicio stea
Adi, ţine-mă de mână, zic.
- Ce vrea ăsta?, întreabă Adi.
Ține-l mă de mână! Hai să-l adormim odată!
Adi mă ţine de mână.
Adi, mi-e rău, zic.
Şi mă simt împins de o mână de oameni înspre baie. Capul mi-e împins înspre vasul de WC.
Nu mă-mpinge c-ameţesc!
Eu nu sunt eu. Sunt doar o iluzie.
Totul nu e decât un vis.
Nadia mă ţine de mână.
- Şşşşş... mă îndeamnă să tac. Mă mângâie pe cap.
Aproape că-mi vâr capul în veceu şi vomit. Vomit ca şi cum mi-aş voma viaţa.
Sunt propria mea vomă. Sunt liber.
- Nadia!, zic. Dă-mi o bucă!
Rămîne trăsnită fără să ştie ce să facă. Mi-ar da. Nu mi-ar da. Mi-ar da una mai degrabă...
Şi iar cu capul pe veceu şi iar şi iar şi iar...
- igrec egal cu a sin de omega te plus fi zero, zic şi vomit în continuare.
Y=Asin(ωt+φ0), zic.
Îmi vărs stomacul şi totuşi mă gândesc la oscilaţii.
La amplitudini.
Viteze unghiulare.
Unghi de deviaţie.
Sunt purtat înapoi în pat unde se mai face o încercare de a mă adormi.
Nu mă-mpinge c-ameţesc!
Adi, ţine-mă de mână!, zic.
Adi mă ţine de mână.
Hai dormi, zice încet. S-ar vrea mama.
Dar eu nu şi nu...
Adi, mi-e rău!, zic.
Şi mă trezesc insantaneu cu o mare sacoşă de plastic peste faţă.
Dar defapt nu-mi mai e rău!
- Ţeeeaaaapăăăăăăă!, strig. Şi râd. Pentru ca în următoarele cinci secude să încep să erup.
Nu ştiu cât din toate astea este adevărat. Nu ştiu nimic. Singurul adevăr ce gravitează în univers că lumea este irealitate. Eu nu sunt eu.
Totul este un vis.
Totul este o halucinaţie.
Totul nu este decât o oscilaţie fragilă închisă în sfera înceţăşată a timpului.
Totul nu este decât cuvântul...
Sacoşa îmi atârnă peste urechi.
Nu mă-mpinge c-ameţesc!
- Să-i spuneţi lu` profa c-o iubesc!
Da, da, îi spunem.
- Să-i povestiţi lu` profa!
Da, da, îi spunem.
- Nadia, te iubesc!
Da, da, şi eu te iubesc pe tine.
- Adi, te iubesc.
Da, Liviu, ştiu. Şi eu pe tine.
- Da să-i povestiţi lu` profa!
Da, da, îi spunem. Tu culcă-te.
Dar dorm... ce nu-nţelegeţi că dorm...
Toţi sunt speriaţi. N-ar fi visat nici în cele mai rele coşmaruri să aibă de-a face cu aşa ceva.
- Nu mi-aş fi dorit să cunosc latura asta a lui Liviu!, zice Nadia.
Vreo 300 de minute. Vreo optşpe mii de secunde. Cam atât valorează pălinca asta. Amintirea acelei nopţi.
- Hai mă s-o chemăm pe mama Nadiei, poate ştie ea ce să-i facă!, spune o voce.
Şi urcară până la camera mamei Nadiei pe care bineînţeles că au trezit-o din somn.
Ne scuzaţi, dar ştiţi... Liviu e beat.
Aşa, şi?
Asta mi se pare o fază chiar de-a dreptul penală.
Aşa, şi?
Toţi iar în jurul meu. Toţi până la ultimul.
Punga după urechi. Punga plină din balcon.
Cele două sticle pline până la jumătate aflate pe masă.
Nu mă-mpingeţi c-ameţesc!
Hai, hai, poate-i trece!
Sau poate nu!
- Nadia...?
- ...da, Liviu, aici sunt...
- Nadia...?
Ce te-aş fute(, Nadia)..., toată noaptea...
Şi hâc... încă o etapă de vomă...
Şi zbang: ideea!
Hai să-mi facă duş! Să-mi scoată alcoolul din organism.
Câte metode neconvenţionale cunoşti?
Zeamă de varză.
Apă.
Timpul închis în sfera sa sidefie.
Îndoapă-te un sfert de oră cu alcool pentru ca apoi o mână de oameni să încerce să-l scotă timp de patru ore.
Patru ore, îţi dai seama?
Şi iată-mă îmbrăcat sub apa rece (ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh) de la duş....
- AAAAAAAAAAAHHHHHHHHHhhhhhhhhhhhhh, E RECEEEEEEEE!!!, zic.
- Nu, nu e rece, stai acolo!, zic ei.
- E RECEEEEEEEEEE!
- Nu, nu e rece! Ţi se pare!
Nimic nu e real. Totul ţi se pare. Lumea defapt este doar o iluzie. Eu sunt doar o iluzie.
Eu nu exist.
Apa care se scurge pe mine nu există.
Nu există temperatura apei care se scurge pe mine.
Nu există nimic.
Lumea aceasta nu este decât reziduul altor lumi, decât dejecţiile unui Paradis pe care Dumnezeu îl rezervase oamenilor.
Uite-l! Nu e!
Mă lupt cu ei în încercarea de a scăpa de apă. Apa mă învăluie din creştet până în tălpi. Răceala ei mă face viu.
NU VREAU SĂ FIU VIU!
NU VREAU SĂ FIU!
Încerc să mă eliberez. Din prinsoarea mâinilor lor. Din mintea mea.
Să mă eliberez de mine însumi.
Eu nu sunt eu.
Eu sunt Rimbaud. Eu sunt coşmarul acestei lumi.
Eu sunt Jim. Riders on the storm... riders on the storm...
Eu sunt Einstein. E egal em ce pătrat.
Eu sunt capricornul. Eu sunt dragonul.
Câţi ani am? Vreo optişpe.
Nu ştiu cum dar nu mai sunt la duş. Sunt în pat şi mă lupt.
Sunt în pat dar defapt sunt în jungla boliviană. Sunt Che Guevara.
Nimic nu este real.
Nimic nu este ceea ce pare a fi.
M-au prins. Vor să mă dezbrace pentru a mă executa.
M-au prins.
Nu-i las să mă dezbrace! Mă lupt.
- Nuuuuu! Nuuuuuuu!
- Mă dezbrac singur!
Nu mă-mpinge c-ameţesc!
Şi cu chiu cu vai îmi dau bluza jos.
Nu ştiu ce se întămplă cu mine.
Defapt: Axiomă: nu se întămplă nimic cu mine.
Dafapt: Corolar: chiar dacă s-ar întâmpla ceva cu mine n-ar fi nevoie să vorbesc despre asta. De ce? Pentru că în tot timpul ăsta eu dorm...
Chipuri în stânga. Feţe în dreapta. Feţe în faţă.
şi apoi nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic pentru că din nimic venim şi în nimic ne întoarcem şi pentru că mintea noastră nu poate atinge acest nimic pe care nici visul în imensitatea lui nu-l poate desluşi punct pentru că timpul închis în sfera sa fără dimensiuni pentru că timpul anulează astfel spaţiul în vis şi pentru că defapt geniile şi nebunii sunt unul şi acelaşi lucru situat simetric la o distanţă x faţă de punctul fericirii identificat pe axa vieţii punct pentru că întodeauna limita te duce către ceva fie că este nebunie fie că este geniu viaţa trebuie să devieze cumva de la graficul său oscilatoriu şi să-şi creeze o altă limită fie către fericire fie către decădere fie către o monotonie constantă faptul că viaţa e matematică rămâne de dezbătut însă nu mai am de ce să mă îndoiesc că viaţa este un calcul neîncetat de limite... limite în momente de extaz limite în momente de fericire de depresie de euforie entuziasm pierdere a credinţei ca şi cum chiar ar fi adevărat: astfel e ca şi cum ai spune că fericirea n-o atingi punct tot ce faci e să te îndrepţi înspre ea să ţi-o consideri o asimptotă şi să duci linia aceea punctată. IAR APOI NU-ŢI RĂMÂNE DECÂT SĂ TE JOCI CÂT VREI. Să calculezi limite, derivate şi integrale. Să crezi că viaţa nu-i decât un calcul. Şi să crezi permanent că dacă te îndrepţi înspre ceva în viaţa asta atunci acel ceva nu este decât fericirea. Fericirea minunată, palpabilă. Căci aşa cum spunea Salinger: bucuria este lichidă, în timp ce fericirea este solidă. Când vom fi capabili să înţelegem cu adevărat de ce, vom fi împăcaţi în faţa vieţilor noastre şi, o dată în plus, Dragoş va înţelege ce înseamnă când două persoane se ţin de mână. Că nu are legătură nici sexul lor, nici vârsta, nici religia, nici orientarea sexuală, nici nimic. Căci eu ştiu deja că dacă două persoane se ţin de mână (poate doi bărbaţi, poate două femei, poate doi copii, poate doi bătrâni) asta nu înseamnă că "sunt împreună" şi nici măcar că s-ar iubi una pe cealaltă. Atunci când ne ţinem de mână împărţim dragoste, ceea ce este o dovadă de necontestat asupra faptului că am înţeles nevoia disperată a acestei lumi de a se hrăni din strângerile noastre de mâini, din iubirile noastre. Universul este flământ, în contextul atâtor conflicte mondiale, după înţelegerile dintre oameni, după dragostea pe care ei o împart. Este necesar de asemenea să înţelegem elementul divin al iubirii. Aceasta, după ce i-ai constat limita spre care se îndreaptă (Teorema 1: Limită unde timp tinde la infinit din viaţă este fericire. Teorema 2: Limită unde timp tinde la infinit din iubire este Dumnezeu), Iubirea nu rămâne decât să fie o delectare ce te apropie tot mai mult de Dumnezeu, aşa cum îl înţelege fiecare dintre noi. Împărţind dragoste nu facem decât să-i restituim lui Dumnezeu bucăţi din suflet, părţi de iubire pe care le purtăm tot timpul în noi. Şi aşa cum bine citesem undeva, cu cât mai mult iubeşti, cu atât mai mult simţi că poţi iubi mai mult, cu atît creşte capacitatea ta de a iubi. Ţinerea de mână se transformă aşadar într-un simbol, într-o punte de legătură între oameni şi Dumnezeu, prinzându-i lalolaltă în atotimensitatea sferei, unde radianul unghiului de 45 de grade multiplică cubul razei, delimitând golul, ceea ce nu poate fi măsurat. Şi astfel Timpul străbate linii unite de puncte diamentral opuse pe secţiuni prinzându-ne încordarea minţii sub presiunea încercării de a-i desluşi taina. Nu mă mai tem de timp căci mă simt în stare să cuprind sfera în mâini şi să declar: SUNT NEMURITOR. Cuvântul mă va salva. Căci Dragostea este calea, totodată şi răspunsul asupra a ceea ce se îndreaptă toate întrebările noastre. Dragostea este răspunsul întrebărilor ce nu-şi găsesc cuvinte pentru a lua naştere şi pentru a exista. Şi când te gândeşti că toate astea se pot datora unei singure strângeri de mână... iar apoi bineînţeles că nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic căci aşa cum Dumnezeu a creeat lumea din nimic în şapte zile eu insuflu sens unor cuvinte ce nu pot să transmită nimic. Iar după nimic m-am trezit. Şi a fost noapte, şi a fost dimineaţă. The second day.
Mă trezisem a doua zi dimineaţă binedispus (după un somn odihnitor – aşa cum eram convins că am avut) doar cu o uşoară ameţeală în creştetul capului. Intrasem până la baie iar când am ieşit am putut observa cele câteva chipuri ce mă priveau în cel mai ciudat mod cu putinţă pe care îl puteam percepe atunci. Acum aruncam şi o privire asupra patului meu, pe care îl priveam mirat conştientizând că nu se afla nimeni în el. Uram singurătatea şi de aceea nu percepusem foarte bine mesajul acelui gol şi privindu-i urât am scăpat câteva cuvinte... Trădătorilor... m-aţi lăsat singur... Îmi aduc aminte apoi că am coborât cu toţii pentru a lua micul dejun, doar că eu n-am putut duce până la capăt misiunea aceasta (Wild, wild horses...) deoarece mi se părea că stomacum mi-o ia întainte şi că mi se produce greaţă. Mi-au spus că mă pot duce să mă culc înapoi căci autocarul programat să ne ducă la Scărişoara avea să sosească la ora zece şi jumătate, timp până în care ei aveau să vină să mă trezească (and you will catch me if I fall). Aşa se face că m-am dus înapoi în pat, când m-am trezit chiar la ora zece şi jumătate, când autocarul tocmai trebuia să fi plecat. Ţin minte că am aruncat repede cele vreo două sticle de apă plată în rucsac şi am coborât nervos, fiind mai mult decât convins că am fost părăsit şi că au decis să plece fără mine. Când am ajuns însă în faţa vilei mi-a săltat inima de bucurie văzându-i pe toţi cu rucsacii lângă ei aşteptând sosirea autocarului (ce sunt convins chiar şi acum că pe mine m-a aşteptat). Pentru ceilalţi parcă se prăbuşişe Universul. Aveau să-mi spună mai târziu că premeditaseră faptul de a nu mă lua în acea excursie cu teama de a nu mi se face rău în autocar, ceea ce până la urmă n-a fost nicio pomeneală. (So see you when you`re fourty). Cu ajutorul cafelei pe care mi-a oferit-o doamna Zanea am reuşit să mă pun rapid pe picioare şi după sosirea autocarului în jur de ora doisprezece (după o întârziere ce n-a putut să fie decât în beneficiul meu) am plecat cu toţii spre punctul vizat. Mi-am putut dovedi (cât şi celorlalţi) că o noapte de beţie nu te face mai obosit (atât timp cât cel care a băut sunt eu) ci că dimpotrivă, nu te poate face decât să-i depăseşti pe toţi, să devii fruntea, simbolul unui urcuş fără oprire – ceea ce mi se pare încă de pe acum a fi viaţa mea. Mă simţeam acum puternic. Nu cred că avea legătură cu alcoolul (şi vreau să fim iar doar noi doi, împreună vom învinge timpul care-a stat între noi) ci mai mult cu dorinţa mea ne destăvilit de a depăşi timpul şi forţele divine ce mă ţin închis în propriul meu corp. E minunat să te simţi una cu muntele, să conştientizezi cum captezi puterea acestui gigant şi o înmagazinezi în interiorul tău, cum te hrăneşti cu forţa Pămîntului şi cum Vântul îţi devine mantie. Şi acum nu mai are legătură cu nimic din ceea ce este material. Natura e tot ceea ce construieşte sufletul omului şi-l redă pe acesta lui Dumnezeu. Natura e ceea ce-ţi oferă fericirea. iar apoi sigur că urmează nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic căci doar acesta se succede fericirii. Am plecat până la urmă din Albac aşa cum ne-am şi dus: cu zâmbetul pe buze. Adevărul era că fusese o experienţă senzaţională pe care niciunul dintre noi n-avea s-o uite vreodată. Erau râsete râsete râsete şi câteva clipe de uitare absolută prin acele câteva guri de pălincă şi prin acei paşi urcaţi înspre Eternitate. Câştigasem cumva în mintea mea puţin timp: ştiam că trebuie să fac ceva, că renunţ la ceva şi să recâştig în acelaşi timp. Văd acum, la sfârşitul anului: am câştigat prieteni: Larisa, Nadia, Ana, Adi, Dragoş, Cristi... şi ceilalţi cu care, chiar dacă nu m-am apropiat mai mult, faptul că ne cunoaştem reprezintă ceva. Deşi nu i-am spus-o niciodată, prefer să o scriu aici: Dragoş, fericirea de a te afla sus este mai mult decât suficientă pentru a suporta toate gropile aflate pe drum. Căci eu mai cunosc adevărul lui Cioran: poţi să nu valorezi nimic prin tine însuţi, şi să fii cineva prin ceea ce simţi. De aceea prefer să-ţi zâmbesc şi să cred că dacă tu crezi că dacă eu am să pot să ajung sus atunci am să te trag după mine, am să-ţi arăt paşii mei, că fericirea este o asimptotă a voinţei. Iar dacă vrei, nimic nu-ţi poate sta împotrivă. (căci tu te-ai ţinut după mine atunci când eu coboram prin pădure şi găsisem zmeură ne aflam pe versantul acelui munte însă tu erai prin spatele meu prin buruieni printre crengile copacilor iar eu mă gândeam ce dracu caută ăsta după mine căci eu mă fac responsabil pentru viaţa mea dacă poate mă-mpiedic şi-mi rup gâtul însă el a venit după mine iar eu i-am spus pune mâna pe copacul acela şi el aşa a făcut iar eu atunci mi-am dat seama că este ca mine). Şi acum m-aş duce şi l-aş trage de mânecă şi ah, ce i-aş mai zice... Dă-o-ncolo de treabă, Dragoş, las-o dracu de lene la mama naibii şi crede în tine că dacă nu te ridici pe tine ca om banul nu va avea nicio valoare ca să te înveţe ce este viaţa. Şi-mi vine să izbucnesc în plâns, fără niciun motiv concret, fără să-nţeleg de ce, fără să pricep de ce îmi simt sufletul gol. Dar exista un răspuns şi aici: există un singur semn ce arată că ai înţeles totul: să plângi fără motiv. Şi aşa era, ah, chiar aşa era... motivul încetase să existe...
Cinci. Iar mai apoi nu ştiu ce mai este, sau mai exact dacă mai este, ceva de spus. Căci aşa cum spuneam la început, nu mi se pare a fi ceva izbitor în viaţa mea din acest an. Ceea ce-ar mai merita totuşi menţionat ar fi "relaţia" pe care am avut-o cu Sandra în cursul lunii martie. După o lună m-am simţit nevoit să renunţ, nu fără a fi bifat dinainte în mintea ceea ce-am avut de învăţat din această experienţă. Într-adevăr, Sandra este o persoană ce are nevoie să crească. Nu ştiu însă dacă trebuia să facă asta după modelul meu. Faptul că n-am ajuns să simt nimic pentru ea, şi mai ales acela că se afla într-o permanentă încercare de a ajunge la nivelul meu, poate prea disperată încercarea, poate chiar dacă aş fi ajuns s-o iubesc sunt convins că dincolo de ultimul punct pe care l-aş fi putut atinge eu n-aş fi găsit decât o altă imagine de-a mea. Nu pot spune că n-am înţeles-o pe Sandra, însă în mod cert n-aş fi putut merge mai departe alături de o persoană ale cărei eforturi se îndreaptă neîncetat a ajunge la personalitatea mea.
Şase. Dacă stau să mă gândesc mai bine ajung, ajung să conştientizez că şi eu am tins înspre ceva în cursul acestui an... Ştiu că fericirea nu ne este îngăduit să o atingem prin efort propriu. Tot ce puteam să facem este să îndrumăm persoanele aflate lângă noi să o găsească. Cea mai mare problemă a mea pare a fi însă improbabilitatea cum că ceea ce înţeleg eu prin fericire nu este universal valabil pentru toţi. Totuşi sunt conştient că nu am ce face şi că trebuie să-mi urmez calea tot înainte urmându-mi neîncetat glasul inimii şi îndemnul prin care acesta mă face să conştientizez apartenenţa mea la specia numită oameni. (Şi mi-e silă de tot...) (..............................................................) Nu ştiu cum să-mi explic exact faptul că devin tot mai sigur pe mine în domenii în care mai demult şchipătam... e ca şi cum timpul m-ar fi învăţat ceva, închis acolo în sfera sa înceţoşată... E ca şi cum m-aş trasforma în el, personajul meu iubit şi blestemat în acelaşi timp, prizonier şi-n acelaşi timp exilat al inimii mele. E ca şi cum aş aplica ceea ce-am învăţat şi cumva mi-e teamă de asta deşi nu găsesc niciun motiv concret pentru care mi-ar fi. Nu mai există multe improbabilităţi în viaţa mea şi poate tocmai de aceea încrederea în mine însumi mă îndeamnă să nu mai las nimic deoparte. Bineînţeles, e posibil să greşesc şi acum. (Aşa cum eşti tu, aşa cum eşti tu, aşa cum eşti tu...) --- e ca şi cum ai bea o cafea un ceai un suc o bere atunci când ieşi în oraş la galanto cărtureşti spring anywhere te duci priveşti şi alegi asta dacă există cumva o alegere dacă există dreptul la o alegere altădată poate veni cineva să-ţi facă cinste să te invite în oraş şi te trezeşti cu cafeaua ceaiul sucul berea direct în faţa ta acest cineva este timpul aşa cum îl simţi şi consideră astfel că ţi-a făcut cinste cu o clipă --- E NORMAL SĂ TE TEMI, teama este ca şi sufletul omului: o porţi cu tine tot timpul. Un om care nu se teme e ca şi unul deja învins. Într-o luptă teama este mai importantă decât curajul, căci ele două provin din ramuri diferite ale omului: teama se iscă din înţelepciune, în timp ce curajul este rodul acţiunii. Acţiunea, aşa cum am constatat, este de cele mai multe ori oarbă: te lupţi pentru a învinge, lupta nemaifiind o metodă, ci un scop în sine. E normal să-ţi retragi mâna, e normal să-ţi întorci capul, e-normal-să-zici-NU! Însă la fel de bine m-am întrebat ce este normalitatea şi-am ajuns la un răspuns paradoxal: normalitatea nu există. Ceea ce există e doar subiectivitatea asupra ei. De aceea nu se înţeleg oamenii. Şi ştii care este diferenţa dintre mine şi ei, dintre mine şi ceilalţi oameni? Asta e marea diferenţă: în timp ce eu îmi doresc FERICIREA, ei îşi doresc PERFECŢIUNEA. Eu Fericirea am găsit-o o dată şi ştiu că o pot atinge din nou şi că nu alerg după nişte nimicuri. Însă ceilalţi, căutând Perfecţiunea ajung la concluzia indirectă că nu pot obţine fericirea, crezând că aceasta se reflectă în aburii Perfecţiunii. Aşa pare întodeauna: îţi doreşti partenerul de viaţă perfect, locul de muncă perfect, prietenii perfecţi, etc... Iar la sfârşitul vieţii îţi dai seama că n-ai căutat ce trebuie. E trist aproape întodeauna drumul pe care o apucă oamenii însă nu-ţi poţi spune întodeauna cuvântul, pentru că nici tu, în aparenta ta realitate, nu eşti sigur de propriile tale căi. (Once I had a little game/ I liked to crowl back into my brain / I think you know the game I mean / I mean the game called "go insaine"). Cum pot să explic că mă simt bine, că n-am nimic de regretat, aproape nimic de pierdut? Nu ştiu, nu ştiu nici măcar eu, nu ştiu... punct .................................................................... câteodată incă mă simt rănit în faţa indiferenţei celorlalţi. (Gânduri: azi, 3 ianuarie 2008, nu-mi răspunde. Nu pot să mă supăr. Nu pot să mă supăr. Înţeleg totul, totul... singurul vinovat pentru tot ce se întâmplă este timpul. Timpul închis în sfera sa de cristal.) --- vei înţelege şi tu cândva, trebuie să înţelegi. vei şti atunci că răsăritul Soarelui nu se datorează doar mişcării planetelor şi a Pământului. Vei şti că Univers = Materie + Spaţiu + Energie + Timp şi vei încerca să îţi explici cum şi de ce. Vei înţelege atunci de ce Relativitatea are sens şi cum Dumnezeu a creat lumea. Vei înţelege că energia eşti însuţi tu, prin sufletul şi voinţa ta. Iar atunci brusca trezire la irealitate: lumea are într-adevăr nevoie de tine. Iar atunci, dacă nu este prea târziu (şi aproape niciodată nu este prea târziu) vei întinde mâini.
Şapte. Parcă spuneai că vrei plăcere,
parcă spuneai că vrei să uiţi de tine,
să nu ştii de nimeni?
Nicio grijă, prietene,
plăcere e câtă vrei pe marginea prăpastiei.
Opt. În rest iarăşi nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic căci doar nimicul există în timp ce orice altceva se dezintegrează în neant fără vreo şansă de a se salva: oameni, amintiri, cuvinte. Oricât de greu mi-ar fi, oricât de mult aş simţi, oricât de puternic aş iubi, trebuie să fac nişte sacrificii. De dragul timpului şi a ceea ce există a trebuit să fac un mic artificiu în viaţa mea: să nu le stric părerea despre mine persoanelor care, din păcate, caută perfecţiunea. Ghinionul face să existe totuşi o astfel de persoană la care să ţin chiar foarte mult. Am preferat să creadă orice i-ar permite imaginaţia: să mă numească laş, poate copil, poate prost. Nu mă deranjează. Poate greşesc crezând că a putut crede aşa ceva. Ştiu însă foarte bine că e mult mai bine să nu ai aşteptări, de aceea poate mi-e puţin teamă de persoanele care au. (Femeile aşteaptă întodeauna ceva de la un bărbat) Din punctul meu de vedere lucrurile stau foarte simplu: nu aştepţi nimic, nu poţi fi dezamagit. Din păcate nimeni nu pare a vrea să înţeleagă asta, nimeni nu vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să treagă râul înot. Unii aşteaptă vreo barcă. Alţii merg de-a lungul râului căutând un pod. Toţi sunt în aşteptarea a ceva, a ceva ce e posibil să nu vină niciodată. Ah, de ce nu vor să mă asculte? --- căci eu am simţit înţepătura şi veninul scorpionului şi i-am văzut graţia din paşi. Şi aşa, ascultându-mi inima, căzusem în graţia Paradisului, pe care totuşi l-am ignorat în cursul acestui an. Defapt a fost ca şi cum m-aş fi abandonat pe mine însumi. Ciudat, foarte ciudat... conştientizez că defapt şi eu am fost indiferent, fără niciun motiv. (Couse I'm a million different people)
Nouă. Nu contează. Lumea în care trăieşti este rodul imaginaţiei unui zeu atotputernic. Nu te limita la atât. Devino zeul propriei tale lumi!
Zece. Ajunsesem în cele din urmă acasă; aerul era rece şi-mi înţepa nările. Era ca şi cum trecuseră ceva săptămîni de când nu ştiu ce s-ar fi întâmplat; aveam ceva neclar în minte, o ceaţă fierbinte şi aproape coagulată, o plasmă ce mi se plimba pe sub creier, prin creier, prin nervul optic, transformându-mă într-o maşinărie umană. În acest mediu aproape indescriptibil se mişcau neuronii. Astfel mi se formează ideea. Ştiam că mă apropiam deja de sfârşitul acestui text; urma să prind astfel semisfera albastră din cele două părţi şi aveam să ridic mâinile până deasupra capului unde ştiam că mâinile se vor uni prinzând timpul şi făcându-l captiv al propriei sale istorii. Îi vedeam zbaterea şi încordarea cu care încerca să se elibereze şi ameninţările pe care mi le arunca. Din păcate pentru el, sfera rămânea în continuare închisă. ........................................................... iar bineînţeles că apoi nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic pentru că nimicul ne reprezintă şi în nimic ne regăsim. Şi totuşi... ce-am făcut? De ce-am trecut în anul nou şi am lăsat în urmă timpul? De ce-am paharul meu de vin lângă tastatură şi tastez cu-aşa o ură încât cuvintele răsar fără vreun pic de măsură? De ce-l ţin pe Dragoş eu de mână? Ce să-i răspund la o bătrână ce-mi şopteşte la ureche în tramvai că e fericită că mai sunt tineri care mai citesc Heidegger? Ce să fac să mă desprind, eu, din lumea îngheţată? Cum să rup Pământu-n părţi să-l adun iar laolaltă? Cum să-ngheţ eu nemurirea, cum să ţin eu timpu-n loc? Cum să ţip în gura toată că viaţa e doar un joc? Cui să strig că fericirea e un fulg fragil de nea? Cui să strig: nefericirea e o lamă dureroasă? Cui să strig că fericirea din ea acum stă să iasă? (Eu inima i-am dat dar ea sufletu-mi dorea!) Mă rog... aş face bine să mă prefac că nu exist but there's a new way to be human… Mă intreb...este fericirea o soluţie? Este dragostea o soluţie? Este răspunsul, oricare ar fi el, suficient? Voi înţelege eu că trebuie să iert, şi mai ales că uneori trebuie să uit? Voi înţelege poate (ah... ce bine-ar fi) că n-am greşit devenind complice şi trimiţând poze prin Bloototh? Aşa cum îi şi spuneam: am avut un motiv şi am ajuns până la urmă la locul potrivit la timpul potrivit. Ieri mi-a spus că aşa ceva nu este întodeauna valabil. Nu contează... Nu are legătură cu nimic, nici măcar cu mine. Viaţa mea nu-mi aparţine. – Zi, vrei sau nu vrei? Însă jocul (altul) îmi aparţine mie. Recunosc, mi-e teamă să-l pornesc, asta dacă n-am făcut-o deja... Gata, ştiu ce făcusem! Nu făcusem decât să merg mai departe! Doar crezusem! Doar fusesem eu! Offfffff.... of......... de ce dracu nu pot să mă opresc? De ce? Mai are vreun sens întrebarea asta? Adevărul e că nu ştiu dacă sunt fericit... N-am mai avut motive să fiu fericit. Înţelepciunea ne deghizează rănile: ne învaţă cum să sângerăm pe ascuns. Poate dau acum dovadă de lipsă de modestie însă cărţile m-au făcut mai înţelept. Mi-au dat încredere în mine. Mi-au oferit (culmea) timp... iar apoi alte cuvinte alte cuvinte alte cuvinte care poate vor umple golul şi vor reuşi să spună, păcat că n-am să le mai scriu, că am încheiat anul cu trei zile la Sibiu. Am vizitat locuri noi şi am învăţat lucruri noi. N-am rămas acelaşi, nici nu aveam cum. Am cunoscut persoane noi... şi defapt nimic nu se termină. Nici măcar timpul nu poate să aibă sfârşit. Restul rămâne continuare pentru anul ce vine... deocamdată fără cuvinte; deocamdată fără aşteptări. Ce va să fie va fi! Iar acum, ce altceva decât saltul iminent înapoi în timp? Căci acesta e sfârşitul şi totodată un nou început. Căci aceasta e o strângere de mână.
Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte
Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte
Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă
Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră
Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde
Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!
