Despre proba B

Am susţinut azi examenul oral la limba engleză. Nu mi s-a părut greu deloc, am avut la primul punct un text despre cititul în palmă şi despre prezicerea viitorului, în timp ce subiectul al II-lea a fost cel cu numărul 31, mai exact ăsta:

Do you think a disability of some kind makes a person more determined to succeed? Give arguments
to support your ideas.

A fost super bine, comisia mult mai ok decât cea de la română. N-au fost niciun fel de probleme ca să ies din sală cu nota 10. :D

Dacă proba la română urmăreşte să vadă cât de capabil eşti să înţelegi anumite concepte şi să poţi opera cu ele, proba la limba străină nu-ţi cere decât ceea ce ţi se cere şi la oră: înţelegerea textului şi dialog. Mi se pare a fi una dintre probele care chiar se mulează pe ceea ce faci la şcoală.

Gramo Cocktail

Gramo au trecut în vizită şi pe la mine. Iată ce ne propun ei:

You might wanna try this. Fiindca e cald, in fine. Se ia un pahar (aproximativ curat). Se pun cateva cuburi de gheata in el:

Dupa aia o felie de portocala:

Iar apoi se toarna in pahar un deget de rom alb (nu neaparat Havana Club, dar neaparat rom alb). Ok, poate un deget si jumatate, do as you whish:

Apoi un deget de Martini Rosso (ok, puteti incerca si cu alt vermut rosu, dar o faceti pe raspunderea voastra):

Iar la sfarsit se umple restul paharului cu niste cola (daca vreti, puteti adauga si un strop de red bull la sfarsit, pentru aroma; asta in cazul in care nu va displace profund aroma de red bull, desigur):

Si asta e tot. Ati obtinut un Rum-Martini-Cola Cocktail (caruia i-am putea spune, din narcisism, Gramo Cocktail; asta tinand cont si de faptul ca n-am gasit nicaieri reteta asta):

Enjoy! :)

[Gramo]

Spam : Piraeus Bank

Nu, nu am credit cu ipotecă CASAacum, nu am datorie restantă faţă de banca Piraeus Bank, şi nu, nu am un contract încheiat cu Piraeus Bank. Am doar un nou spam prin căsuţa de mail. Piraeus Bank cracked?

Despre proba A

În ciuda că eram programat să-mi susţin proba astăzi (24.06.2008), am stat şi o bună parte din zi şi ieri în curtea liceului trăind emoţiile celor ce intrau sau ieşeau de la examinare. Aşa se face că, potrivnic faptului că nu aveam emoţii deloc legate de subiecte sau cerinţe, am plecat acasă speriat cumva în faţa gândului că sunt la subcomisia 3, ale cărei note au variat destul de mult şi care, ca un fapt special, limitase numărul de note maxime aproape de zero.

Cu toate că ar fi trebuit să intru abia la ora 15, eu m-am prezentat incă de la 11. Asta a fost foarte ok, întrucât la ora 12 eram deja intrat în sală, cu biletul în mână. Am extras biletul cu numărul 48, ce cuprindea un fragment din Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Cu toate că eram ultimul din cei trei care au intrat în sală odată cu mine ce şi-a primit subiectul, am fost şi primul ce s-a oferit să fie examinat în clipa în care s-au epuizat toţi ceilalţi prezenţi de mai dinainte în sală. Una dintre examinatoare mi-a spus că m-am grăbit, însă eu nu vedem nicidecum acest lucru. Chiar am întrabat-o că de ce să mă fi grăbit... M-am bazat în primul rând pe dialogul frontal şi pe contactul vizual, aşadar am redus pe cât posibil faptul de a citi de pe ciornă. Ştiam că nu mă prezentasem pentru a citi, ci pentru a convinge. În plus, pe timpul cât am putut să mă gândesc la subiect i-am şi observat pe ceilalţi elevi analizându-le greşelile. Am ştiu ceea ce trebuie să fac, ceea ce trebuie să spun şi consider că m-am descurcat de minune. Am ştiu atunci când am putut arăta că ştiu mult mai mult pe lângă subiect, legând celelalte informaţii de cerinţele mele. Într-un cuvânt: am impresionat, ceea ce m-a făcut fericit. Nu doar că cele două profesoare mi-au scris încântate 10 pe fişa de examen dar şi faptul că eram conştient de semnificaţia acestei note pentru mine: făcusem faţă unei întrevederi, impresionasem, arătasem calitatea. Adevăratele emoţii au venit abia afară, când ţineam hârtia în mâini şi-am început să anunţ nota primită...

Pe de altă parte, în ciuda faptului că toată lumea îmi spunea, şi ştia, că eu voi lua 10, eu mă încăpăţânam să cred că nu. Că se va întâmpla ceva care să le facă să-mi dea mai puţin. Ştiam că sunt pregătit de 10, ştiam că pot vorbi de 10, ştiam că mă pot prezenta de 10. Nu mă aşteptam însă că-l voi şi lua. Ceilalţi însă se pare c-au avut dreptate.

Examenul de Bacalaureat 2008, Proba orală la limba şi literatura română, proba a, nota 10

ps: ajuns acasă am dat un search pe google să văd şi eu cine e acest domn Mihai Ralea ce mi-a adus fericirea. Am găsit nişte citate chiar interesante:

A fi inteligent înseamnă a nu confunda punctele de vedere.

Ironia e o ură uşoară îndreptată în contra unor oameni pe care îi iei in serios.

Începând prin a fi buni europeni sfârşim prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism.

Inteligenţa adevarată e o desacralizare a gândirii.

Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie.

ps2: am considerat că am căzut pe subiect, că acesta a fost subiectul meu în ciuda faptului că nu citisem textul deloc înainte. eram pregătit pentru chestii precum dacia literară, maiorescu, junimea, lovinescu şi nu în ultimul rând, postmodernismul.

Despre altceva

Probabil că în ciuda vieţii mele deşănţate şi a caracterului meu oarecum neconvenţional pe care mi-l cunosc cei câţiva oameni ce-mi sunt mai apropiaţi, eu am rămas acelaşi om însingurat, pierdut în centrul unei lumi tulbure şi mai ales tulburătoare. Probabil că tot ceea ce-şi doreşte inima mea cel mai mult în această etapă a vieţii mele s-ar putea concretiza în persoana unui om ce împreună am putea să ne pierdem o zi întreagă vorbind despre cărţi, despre ce am mai citit amândoi, despre ce se mai publică, despre ce s-a scris bun până acum şi tot felul de astfel de chestii. Cineva care să nu se plictisească, care să se lase strâns de mână, cineva care să închidă ochii şi să continue să vadă lumina. Asta e tot ceea ce-mi lipseşte, ăsta e motivul pentru care, până la urmă, s-a făcut iarăşi ora două din noapte, pentru care Bob Dylan mă confundă acum cu Mister Jones în Ballad Of A Thin Man. Sunt un om iremediabil însingurat, în ciuda faptului că sunt parcă permanent un om FERICIT...

Asadar...

mâine începe BACul. eu voi susţine proba orala la româna în ziua de marţi, în jur de ora 3. n-am emoţii, nu mi-e frică, mă aştept la orice. nu ştiu tot, am însă o cultură de bază a tot ceea ce-ar trebui să ştiu.

am să continui să ofer informaţii referitoare la evoluţia următoarelor două săptămâni postând noutăţi pe măsura ce apar.

mulţumesc tututor celor ce mi-au urat succes.

ps: îi răspund Anei la leapşă: îmi doresc să trec de BAC şi admitere pt ca mai apoi să ajuns să-mi citesc maldărul de cărţi ce mă aşteaptă dornice să le citesc. îmi doresc, nu în ultimul rând, ca ceilalţi să capete înţelepciune. (ca să nu-mi mai dea mie bătăi de cap:D)

ne mai auzim...

Omul antisocial

Mă lupt de câteva luni cu omul antisocial. Acesta, așa cum singur mărturisește, petrece în medie 14 ore pe zi în fața acestei devoratoare mașinării numită calculator, irosindu-şi timpul dedându-se unor activităţi ce nu-i aduc niciun beneficiu pe termen lung. El a ajuns să considere că ieşirile din casă au ajuns să fie un stres şi să accepte destins că se simte mult mai bine jucându-se cine ştie ce pe calculator decât să iasă în parc de exemplu, la invitaţia cuiva. Acesta este cumva tipul de om care se teme să aibă sentimente şi care-şi refuză sieşi posibilitatea de a fi real fericit, bazându-se pe faptul că fericirea este mai nou, în zilele noastre, de natură virtuală.

Cineva sa opreasca invazia de biti,
Cineva sa ne faca din nou fericiti.

Aceasta mai rămâne ultima chemare, conform melodiei Fericire de la fosta Vama Veche. Acesta mai rămâne ultimul strigăt de avertisment... Omul antisocial se uită pe sine... în sine. Uită să-şi acorde lui însuşi posibilitatea să deschidă ochii şi să întindă mâinile către ceilalţi. Cineva să ne facă din nou fericiţi...

Problema

 

Prejudecăţile: cel mai mare duşman al omului nefericit!

Despre un tip

Un tip obsedat de cărţile lui; un tip ataşat cu disperare de iluziile ce i se ridică lent din minte. Nu-l cunoşti niciodată cu adevărat până când nu-l faci să se îndrăgostească de tine, ceea ce până la urmă nici nu ţi-ar fi greu. Nu trebuie însă să aştepţi nimic de la el, dar să acceptţi în tăcere ceea ce-ţi oferă. Gândeşte mult, aproape peste măsura puterilor sale; de aceea în loc să-ţi spună că te iubeşte ţi-ar vorbi mai degrabă despre Sábato, însă dacă ţi-o spune atunci ar trebui să-i zâmbeşti. Un tip ce vrea să-şi întindă capul pe picioarele tale şi să adoarmă, un tip straniu pe care ori îl ai, ori l-ai pierdut pentru totdeauna. Un tip care nu spune de două ori acelaşi lucru, însă dacă spune atunci înseamnă că îi pasă cu adevărat. Un tip care te priveşte în ochi şi îţi citeşte în suflet, un tip care te ţine de mână şi îţi atinge inima. Un tip ce-ţi va întinde degetul arătându-ţi fericirea lăsându-te însă pe tine să mergi mai departe... Un tip ce nu aparţine lumii acesteia.

Un alt tip de fericire

          

Există un anumit tip de fericire pe care n-o resimt decât anumiţi oameni. Aceasta este conştiinţa faptului de a fi unic şi diferit de toţi ceilalţi.

poveste de o alta factura

însă în clipa aceea i-am spus STOP. nu se-aşteptase; tăcea în continuare aşteptând să-mi retrag cuvintele, să dau înapoi, să spun că-mi pare rău. fusese o rupere a universului obişnuit, a spaţiului în care ne aflam, astfel să până şi acum aş fi putut să mă mai întreb dacă Ai fi vrut să neg totul, aşa-i? n-a fost nicio zi în care să nu deschid geamul şi să nu strig disperat Ceeeevaaaa înspre blocul de vizavi, înspre firele de net căţărate printre crăpături Aţi înnebunit cu toţii, strigam şi eu, iarăşi, în decăderea mea, iar tu privindu-mă, mi-ai spus atunci STOP. nu mi.a plăcut, nu mi-a plăcut deloc, m-am enervat şi am tras de sertarul de la dulap şi m-am făcut mic. prea mic pentru un suflet dar suficient încât să văd microbii, să mă lupt cu ei. m-am vârât atunci înăuntru, printre ciorapi şi chiloţi, până când am găsit un scaun în faţa unui pian. m-am pornit să cânt dar în acea clipă nu te-ai mai putut abţine şi te-a bufnit plânsul, ţi s-au înroşit ochii, dădeai din aripi tremurând. ţipai You are just too scared to be you inside!!! dar atunci, în andante în început să lovesc cu pumnii clapele fragile, să cânt muzica nefericirii. What??? What the fuck??? Ce sunt? m-am ridicat enervat, mă durea capul şi simţeam în mine o foame a disperării; mi-am zis: asta sunt: o foame. şi-am spus: o să fiu molie. şi m-am preschimbat o molie şi-am început să muşc din lenjerie, din culori; m-am săturat, dar brusc mi-am dat seama că n-avea niciun sens: eram în a doua bancă de la mijloc şi mi-era foame, tot mai foame, o foame inexplicabilă. Da, am răspuns, şi Mihai s-a speriat de mine, în timp ce eu mi-am dat seama: mi-era foame de timp. şi mai mult: mi-era frică să nu scap cărţile atunci când îmi voi auzi numele rostit, atunci când acea femeie de la catedră avea să mă cheme să-mi dea nişte cuvinte. atunci am închis ochii şi te-am văzut în faţă: erai o sferă albastră, fără suflet. sperai că n-am să te văd, erai undeva în spatele gândurilor, acolo unde coborâte din copac maimuţele n-au putut să facă altceva decât să joace table. m-am întors râzând şi le-am spus că Nu-mi pasă, ce naiba, mai există speranţă în lumea asta. pentru asta mi-am deschis cartea de rugăciuni şi m-am pus pe jos în poziţie turcească, cu faţa înspre copac; am dat drumul atunci unor cuvine-se cu adevărat şi pre tine te fericim că de m-ai fi văzut ai fi zis c-a dat norocul peste mine, dar erai în spatele meu şi n-am mai rezistat: mi-e foame de adevăr. cea mai frumoasă dintre cele douăzeci şi patru feţe ale lunii îmi zâmbea ironic, mă enervam, speram că nu voi fi supus niciodată la aşa ceva. eram pe vremea aia prin staţie la Brâncoveanu căutând fericirea cu penseta dar probabil că venise altcineva înainte, altcineva cu şansă. bătea un vând periculos şi-am crezut că dacă am să mă caţăr de-a lungul prăpastiei o să fiu uitat. dar a venit timpul în care, mai mult decât speranţa, adevărul scormoneşte cu ghiarele argintii prin pământul mocirlos până găseşte cea din urmă bucată dintr-un puzzle îngrozitor: era o viaţă ascunsă printre lumină, printre crengi, atunci te-ai apropiat de mine, veneai tot mai aproape de urechea mea, veneai să-mi spui că Dar atunci m-am ridicat din pat şi m-am dus la baie să mă spăl pe dinţi; sunase telefonul.

de sfarsit

visul s-a terminat. greu, înfricoşător de greu, dar s-a terminat.

dacă înainte să cunosc ce înseamnă viaţa de liceu aş fi fost întrebat la ce sper aş fi răspuns probabil simplu: altceva. a fost însă mai mult decât altceva, a fost o parte din viaţă; adică: sentimente, simţuri, urcări şi coborâri, puncte de minim şi de maxim; a fost o viaţă într-o altă viaţă.

stai, nu pleca, mi-ar fi spus atunci cineva, şi n-aş fi avut nevoie să mi se spună. oh, sunt aici, acum, în timpul meu, la locul meu, în sufletul meu. dar nu plec, nicidecum, doar nu-mi pot opune trupul să dea disperat din picioare şi să mergă înspre viitor. sufletul meu e aici, în această clădire, e aici, pe acest hol, e aici, în acest birou. nu, nu plec, nu pot, nu vreau... nu credeam ca asta să mi se-ntâmple tocmai mie, aveam să spun peste câţiva ani, nu credeam că un spaţiu, că o clădire, că ...ceva ar fi avut vreodată puterea de a mă transforma într-un asemenea hal, până la transfigurare.

ce iubeşti tu, spune-mi ce iubeşti... eu Iubesc spiritul acestui liceu, eu sunt aici... chiar şi când nu voi mai fi. eu Cred că peste tot acest timp s-a aşternut doar visul. visul a luat sfârşit.

...

luni, 9 iunie 2008. ora 09:00. ultima oră de dirigenţie. se părea că reuşisem să ducem totul la bun sfârşit; florile se aflau pe masă, cadourile erau ambalate, discursurile pregătite. noi eram cumva aşezaţi pe scaune, pe lateral, în timp ce scaunele din centru se ocupau de către profesori. eram noi, nimeni n-ar fi putut fi mai personal decât noi atunci. totul era personal. discursurile scrise cu propriile mâini, programul aranjat tot de către noi - doar cu câteva indicaţii din exterior, cadourile îmbrăcate frumos cu o zi înainte. bineînţeles - ne-am mai încurcat, şi eu... n-a fost o problemă, eram eu însumi, eu ce simţeam că trebuie să transmit ceva. nu doar că trebuie să moderez o întrevedere finală. trebuia să transmit cu adevărat ceea ce simţeam. am făcut tot ce-am putut. cred c-am făcut bine. a fost o oră în care n-am făcut nimic altceva decât ce făceam noi în mod obişnuit: unii - literatură, alţii - dans... şi-am spus impresii. despre cât de bine ne-a fost. am fost noi înşine şi ăsta ne-a fost marele avantaj. am lăcrimat atât noi cât şi profesorii. ne-am spus că ne vom lipsi, că la anul ne va fi greu, ne va fi greu să nu ne întoarcem în aceeaşi clasă, cu aceeaşi oameni, să ne simţim aceeaşi. a trebuit să recunoaştem că e greu încă de pe acum...

...

marţi, 10 iunie 2008. ora 20:00. balul de absolvire al liceului. cercul militar naţional. aveam nevoie de acest eveniment pentru a ne da seama cât de mult suntem legaţi unii de ceilalţi. că ne simţim bine şi cu alte haine, că defapt suntem aceeaşi, că există fericire şi într-un alt mod de manifestare al colegialităţii. a trebuit să recunoaştem că ne suntem dragii unii altora şi că, în orice caz, păstrăm fiecare o mică influenţă din prezenţa celorlalţi.

...

azi, vineri, 13 iunie 2008. ora 09:00. festivitatea de închidere a anului şcolar 2008. ne-am îmbărcat în robe şi-am ieşit în curte. ne-am făcut apoi marşul de onoare prin faţa tuturor celorlalţi, ne-am fotografiat, ne-am luat premiile, ne-am aruncat tocile în aer. am intrat înapoi în liceu, unde doamna directoare (pe post de dirigintă) a ţinut să ne mai spună câteva cuvinte. să ne spună că orice am face trebuie Să fim noi înşine, Să fim unici, Să fim aşa cum simţim noi că trebuie să fim... atâta vreme cât asta nu înseamnă să le facem rău celorlalţi. Să ne gândim mereu la cei din jurul nostru. Şi să fim diferiţi... deja unii plângeau, deja unora unora le curgeau lacrimi, deja unii simţeau adevărul. acum mi-am dat seama cu adevărat cât de drag mi-a fost gabi, acum când i-am privit faţa spălându-i-se sub valul de lacrimi. plângea. era incredibil. era memorabil. dar plângea. plângea cu un chin, cu durere, cu sinceritate. repet, era cu adevărat incredibil, dar se întâmpla sub ochii mei, atunci şi acolo. aveam nevoie de asta, a fost finalul care ne-a unit. dacă el nu mai este limitat în a arăta ce simte, noi de ce ar trebui să fim...? peste ceva timp, la terasă, m-am dus şi l-am îmbrăţişat; sincer; nu se mai oprea din plâns. mă gândeam... acesta este cu adevărat liceul, este forţa ce-i poate schimba pe cei ce par a nu se putea schimba niciodată...

...

a trebuit să-mi iau cărţile şi să plec. să plec de parcă nici n-aş fi venit. să plec ca şi cum aş fi fost alungat. să plec fără inimă, fără suflet, fără trecut... totul rămânea acolo, pe acele holuri, în acele bănci... rămânea cumva în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp. a trebuit să mă târăsc până acasă, până acolo unde a trebuit să par că sunt fericit... dar e un gol, un gol precum iubirea, dar defapt chiar asta e... e iubire. iubire prin timp.

a trebuit să accept că altcineva îmi face jocul. că mi-e dor... că mi-e tipul ăla de dor... ăla care te face să simţi că deşi mai eşti încă aici, nu mai aparţii locului. eşti exilat. e dorul ăla care-ţi spune c-ai fost părăsit... că nu mai ai ce face...

...

ăsta e liceul. şi sfârşitul. greu. ăsta e timpul. aş vrea să mă întorc şi să-i îmbrăţişez pe toţi.

Identitatea

Abia acum mă ciocnesc de marele adevăr al lui Kurt Vonnegut: “Ai grija ceea ce pretinzi ca esti; pentu ca esti ceea ce pretinzi”. Am făcut astfel greşeala de a considera că am dreptul să-mi expun identitatea. Nu există aşa ceva. Faptul de a pretinde a fi un anumit lucru te obligă să-ţi asumi caracteristicile acelui lucru, ceea ce nu întodeauna este ok. Şi bineînţeles că ceea ce ai spus cu propriile-ţi buze va rămâne spus, indiferent de ceea ce va urma. E ciudat acest lucru, pentru că în ciuda a ceea ce eşti trebuie să porţi după tine şi ceea ce crezi că eşti; sau ceea ce preferi să spui că eşti. Niciodată lucrurile de genul ăsta nu sunt simple, şi asta se poate explica foarte uşor: ele se rezumă întodeauna la un raport de genul eu şi ceilalţi. Ce spun eu şi ce înţeleg ceilalţi...

Ceea ce este cu adevărat important de subliniat este până la urmă conştientizarea realei identităţi. Astfel, realizând-o, ai scăpat şi de grija de a spune un lucru pe care mai târziu l-ai putea regreta...

Despre substraturi

Mai este oare uimitor faptul că există persoane care neputând vorbi despre un anumit subiect vorbesc despre cu totul altceva însă înţeleg împreună lucrul despre care se temeau să vorbească?

Mai există încă oameni capabili să surprindă semne în cadrul unui şir monoton de evenimente. Oameni care să-şi dea seama de unele amănunte ce în secret ne guvernează vieţile.

Mai e oare nevoie să se demonstreze că e suficient ca două persoane să se privească pentru a-şi fi mărturisit deja întreaga inimă?

......................

La fel cum este adevărat că refuzul de a înţelege lucruri esenţiale te împiedică să te înţelegi chiar pe tine însuţi.

Drumul de la fapt până la înţelesul faptului nu este decât un pod peste raţiune. Atât cât eşti dispus să accepţi, atât de mult vei înţelege.

Reconcilieri de sfârşit

Să tragi de timp cu disperarea cu care ai trage de viaţă. Să ştii că nimic nu se termină. Să ştii că nu laşi nimic în urmă...

Pentru că spiritul liceului îl porţi întodeauna în tine, mereu adevărat. Nu-l pierzi niciodată.

Emoţia şi lacrimile sunt calea către înţelegere. Către acceptare. Deşi mi se pare îngrizotor de greu să accept faptul că sunt nevoit să plec dintr-un loc ce-a însemnat atât de multe pentru mine, pot spune că plec împăcat. Din cele mai multe puncte de vedere.

În mod sigur nu se va sfârşi aici. În mod sigur voi face vizite mai mult decât dese. În mod sigur mă va chema.

Ciudat poate în contextul acestor patru ani, nu însă şi acum, când m-am despărţit de diriga am simţit presiunea câtorva lacrimi zgâriindu-mi interiorul ochilor. Mai mult, am simţit nevoia să o îmbrăţişez. Şi-am încercat. Să rup bariera aia afurisită ce face oamenii să creadă că mai există în ziua de azi raporturi temperate între oameni.

N-aş fi crezut niciodată că voi termina liceul; nu pentru c-ar fi existat cumva şansa să nu-l termin, dar pentru că am trăit un timp ce părea interminabil. În care, o spun fără niciun regret, am trăit tot ceea ce se putea trăi. Absolut. Fiecare sentiment. Fiecare rupere de om. Fiecare revenire la raţiune.

Acesta este motivul pentru care, mai mult decât orice, divizat la limită, spiritul liceului se află în fiecare dintre noi. Pentru totdeauna.

Ani de liceu

În altă ordine de idei, azi am avut ultima oră de dirigenţie... Pare incredibil dar ăsta este sfârşitul unui timp memorabil...

Anii de liceu pe care-i ţinem în noi...

Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

The man who sold the world

 

We passed upon the stair
We spoke in was and when
Although I wasn't there
He said I was his friend
Which came as a surprise
I spoke into his eyes
I thought you died alone
A long long time ago.

 

M-am întrebat dacă există realitate mai puternică decât teama. Există. Ştiu însă şi existenţa unui adevăr mai puternic: multă lume trăieşte doar prin teamă. Teamă de ei înşişi; teamă de posibilităţi; teamă de existenţă. Teamă de a trăi. Teama este însă o iluzie; teama ne împiedică să ne cunoaştem prietenii.

Viaţa şi moartea sunt un doar un joc; iarăşi: o iluzie. Despărţirile şi reîntâlnirile sunt doar motive de a ne recunoaşte înfrângerile; slăbiciunile.

N-am fost niciodată nicăieri; n-a putut să mă găsească nimeni. Cei ce m-au găsit însă m-au pierdut m-au pierdut pentru că n-au fost în stare să mă vadă. Eram invizibil.

Cei ce m-au cunoscut există. Cei ce m-au cunoscut m-au pierdut pentru că nu s-au putut împotrivi timpului.

Cei ce se tem - renunţă. He said I was his friend...

Oh no, not me
We never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.

Pentru a putea spune Adevărul îţi trebuie curajul omului care nu se are decât pe sine, căruia nu-i mai pasă de nimic. Acesta este omul care a vândut lumea pentru a-şi găsi fericirea.

I laughed and shook his hand
And made my way back home
I searched for foreign land
For years and years I roamed
I gazed a gazeless stare
We walked a million hills
I must have died alone
A long long time ago.

 

Pentru că timpul se scurge pe jumătatea sferei, până către infinit. Pentru că timpul nu se opreşte. Pentru că sfârşitul este o limită.

Ajungem să întoarcem în punctul de unde am plecat abia când ne-am recuperat lumea; când am învăţat că lupta cu noi înşine nu are sens.

Când am ştiut că prietenia este defapt drumul etern către propria persoană. Înţelegând prietenia am văzut că nu mai există posibilitatea de a-mi întoarce faţa de la Adevăr. Am văzut că există o căutare fără oprire; căutare ce te eliberează de teamă, de frică, de timp. Căutarea propriului Eu. Adevărul.

Who knows? Not me
I never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.

 

Până atunci când atingi limita şi totul se dezintegrează. Atunci când nu mai ai ce să vinzi. Când lumea este un nimic.

Atunci ne vom regăsi şi ne vom întinde mâinile, ne vom topi sufletele.

Am crezut că mai există fericire. Mi-am întors buzunarele pe dos. Nimic.

A scrie despre iubire

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

Nu suferi din cauza iubirii

 

"Eu nu-ţi spun că nu se poate trăi fără iubire: se poate, şi tocmai asta-i aşa de dezgustător."

(Romain Gary - Clar de femeie)

S-ar fi putut spune foarte bine că iubirea are puterea de a ne salva din starea de letargie în care omul are tendinţa să se arunce. Alţii ar spune că urmările dragosteii sunt doar două: fericirea sau tristeţea absolută. Eu ştiu însă că nu suferi din dragoste. Suferi din cauza tuturor celorlalte lucruri despre care tu crezi că sunt dragostea. Suferi de distanţă, de timp, de atenţie. Suferi de posesie. Ai îndrăznit să crezi că ai dreptul la fericire? Ai putut oare crede că iubirea pe care o dai se va mai întoarce vreodată la tine?

Nu suferi din cauza iubirii, ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-aş accepta. Suferi pentru că n-ai înţeles faptul că încă de la începutul lumii iubirea nu l-a făcut fericit pe om. Doar l-a făcut să vadă adevărul.

– Nu înţeleg nimic din dragoste.

– Pentru că dragostea înţelege tot, are răspuns la tot, rezolvă tot şi nu trebuie decât să te laşi în voia ei.

Pentru că, dacă ar fi să recunoaştem un fapt evident, am părut a înţelege mereu ce e dragostea atunci când n-am avut nevoie de ea.

struct elev {char nume[20]...}

Te-ai întrebat vreodată de ce se întâmplă ca tocmai în momentele în care ajungi (finally) să te resemnezi cu un anumit fapt atunci se întâmplă să intervină ceva care să-ţi aducă aminte de sacrificiul pe care a trebuit să-l faci...? Cum este oare posibil ca o serie de coincidenţe să mă aducă iarăşi la capătul unor adevăruri evidente?

Probabil că în cele din urmă o parte din haos se va stabiliza... în timp ce o altă parte va prinde drumul haosului fără limite.

Probabil c-am îndrăznit să pretind anormalitatea. Iar acesta avea să-mi fie sfârşitul unui vis... fără telefoane, fără vreun semn de viaţă, fără niciun îmi pasă, sunt aici, acum, crede în mine, şi tu vrei să fii fericit, îndrăzneşte să visezi. Fără nimic.

Doar: Sa se def o struct care sa mem urmat info:nume prenume,nota m,r;media,data nasterii.

Iar eu să răspund, să răspund, să răspund, pentru că nu pot face altceva. Pentru că un simplu astfel de mesaj mă doare. Pentru că nu pot să nu răspund.

Pentru că pentru mine nu există stres.

Aşa că să lăsam Marea Enciclopedie Ambulantă să zacă în amorţirea ei. Odată ce-şi permite să gândească, la ce i-ar mai trebui să şi simtă?

Este un sentiment al cărui sens nu-l vede decât inima. Abandonul. Ce rost are să socializezi atunci când pur şi simplu exişti doar ca să răspunzi unor întrebări...?

Însă eu cad din lumea mea într-una prăpăstioasă, adâncă, cavernoasă ce nu se vede nici măcar într-a ta. Cad în nelume.

E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire.

E până la urmă vremea când ne dăm seama de ridicolul unor situaţii...