Despre cum nu eram nimic

M-am născut cu doar câteva momente înainte să existe ideea de viaţă. Am deschis ochii în miezul întunericului pe când lumina încă nici nu exista şi nici măcar nu putea fi gândită întrucât nu avea cine s-o gândească. M-am trezit în mijlocului nimicului, în prăpastia fără fund a vidului. Mă simţeam gândind pe când încă nu aveam trup şi fiinţam pe când încă nu exista ideea de a fi eu. Eram o absurditate în mijlocul unei întinderi nesfârşite de nimic, al unui întuneric inocent, tăcut. Nu aveam nume şi nu ştiam cine sunt, nu eram în stare nici măcar să-mi declar existenţa. Aveam raţiune doar atât cât să-mi permită percepţia dar eram incapabil să operez cu ea. Nu aveam noţiuni şi nici adevăruri care să n-aibă nevoie să fie demonstrate, nu aveam început a nimic pentru că în primul rând nu înţelegeam ce-ar însemna acela început. Am deschis ochii încovrigat în jurul propriului eu, ghemuit în jurul sinelui ce tocmai începea să pulseze aleator fără a urma vreo regulă bine definită. Aş fi putut foarte bine să fi fost embrionul închis într-o coajă de ou sau sâmburele unui bob de strugure, lucruri ce-ar fi trăit poate în alte universuri în care eu n-aş fi existat niciodată şi pe care eu n-aş fi îndrăznit niciodată să le gândesc. Pe atunci nu ştiam încă să vorbesc, n-aveam cuvinte din care să-mi construiesc gramatica unui limbaj. Gândeam aproape printr-un şir binar în care transpoziţiile deveneau mişcări ale raţiunii mele, singura care se încumeta să existe, întrucât nu deţineam încă un creier material. Nu ştiam pe atunci că exist pentru că nu puteam să mă raportez la nimic. Nu simţeam nicio transformare împrejurul meu, nu percepeam nicio scurgere a timpului. Nu exista timp. Şi nici spaţiu cu excepţia acestui punct imaginar ce mă constituiam a fi eu. O masă aglomerată de gânduri, un computer primordial.

Despre boli

Sunt într-atât de răcit încât aseara abia putea sta în picoare din cauza frisoanelor pe care le aveam. Mi-era un frig insuportabil şi asta în ciuda faptului că pielea îmi frigea. Era şapte seara şi eu aveam impresia că este doisprezece. M-am scufundat în cada cu apă fierbinte apoi mama mi-a făcut frecţie cu carmol şi-am luat paracetamol şi mi-era frig. Pierdusem noţiunea timpului. Tremuram în pat, bine învelit.

Apoi m-am gândit la tine şi mi-am dat seama, încă o dată, că bolile trupului sunt defapt prelungiri ale unei nelinişti spirituale. Pentru că de fapt căuteam poate medicamentul care ar fi avut efect în cazul meu, singurul. Căutam porţi, te căutam pe tine, căutam un semn prin care mi-aş fi dat seama că nu-ţi sunt indiferent.

Am dormit în ture trezindu-mă exagerat de des. Ţinând cont că am adormit la ora 22, ora 1 dimineaţă când am deschis poarta mi se părea deja începutul zilei. Începusem deja să transpir în surplus, bluza se lipea de mine. N-am putut să mă ridic din pat să mă duc să beau o cană cu apă. Cum dădeam pătura de pe mine mă apuca un tremurat violent. În schimb aveam telefonul care-mi era martor că puteam să suport toate chestiile asta. Îmi primisem medicamentul aşteptat.

Altceva

Două feţe suprapuse. Două nume. Două mâini şi-apoi tăcerea. Ce se vorbim mai întâi, ce să ne spunem? Ce să închidem în inimile noastre şi ce să eliberăm?

E bine. S-ar părea că noi topim calota polară, că ceea ce ni se întâmplă aduce căldura.

Cine ne poate înţelege pe noi dacă noi înşine nu ne înţelegem?

O melodie de la Pink Floyd şi o castană şi câteva cărţi şi timp, neapărat timp. Timp să ne aducem aminte cine suntem, timp să uităm ceea ce ce ne aşteaptă.

Apoi va fi altceva.