O lista foarte lunga

După ce m-am tot învârtit pe la Gaudeamus prin toate direcţiile şi m-am tot gândit la care cărţi să mă hotărăsc, iat cu ce am ajuns acasă până la urmă:

1. 6 cărţi din Raftul Denisei, mânat fiind de reducerea de care beneficiau:
• Toate familiile sunt psihotice, Douglas Coupland
• Generaţia X, Douglas Coupland
• Jurnalul pierdut al lui Don Juan, Douglas Carlton Abrams
• Anomalii, Joey Goebel
• Torturaţi-l pe artist, Joey Goebel
• Transgresiuni, Sarah Dunant
2. Un Polirom: Zilele regelui, Filip Florian (n-am fost încântat de reducerile lor - e mult mai avantajos să comand online, unde am reducere de 30%)
3. O Curtea Veche: Mă numesc Roşu, Orhan Pamuk
4. 14 cărţi de la Cotidianul (cu 7 eram în urmă şi am mai primit încă 7 cadou)
• La agăţat, Nadine Gordimer
• Caietele lui Serafino Gubbio, operator, Luigi Pirandello
• Omul ilustrat, Ray Bradbury
• Întâmplări din Gastropolis
• Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde (în ciuda faptului că am deja o ediţie în limba engleză)
• Inima întunericului, Joseph Conrad
• Hagi-Murad, Lev Tolstoi
• Daisy Miller şi alte nuvele, Henry James (şi pe aseasta o mai am o dată, ediţia de la Polirom)
• Cutia neagră, Amos Oz
• Tropicul Cancerului, Henry Miller
• Durabila iubire, Ian McEwan
• Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch
• Citindu-l pe Turgheniev, William Trevor
• O călătorie în India, E.M. Forster

Concluzia: am exagerat îngrozitor!!! (m-au costat 189 RON) - dar... n-am putut să mă abţin :|

Cinci pentru mine

1. Cât din ceea ce excavează către suprafaţa fiinţelor noastre ne reprezintă? Cât din noi lăsăm să spargă învelişul dur al epidermei pentru a se alibera în lumea întreagă, pentru a ne duce mesajul până în cele mai adânci conştiinţe? Nu suntem oare - în propriile noastre vieţi - decât nişte viermi ce se zvârcolesc în încercarea de a se face înţeleşi? Până la urmă... cât din ceea ce suntem se identifică a fi cu adevărat parte reală din noi?

2. Numele meu aproape că nu are nicio importanţă. Sunt un student oarecare cu un loc de muncă ce-mi asigură câteva sute de lei lunar, suficient cât să-mi ajungă să-mi cumpăr cărţile pe care le vreau şi să-mi asigure într-o oarecare măsură independenţa financiară.

3. Am ajuns la concluzia că pentru mine nu contează decât nivelul personal şi atât. Prin asta înţeleg că atât timp cât lucrurile sunt frumos aranjate înlăuntrul meu, cât masa de informaţii este stabilă, cât simt că sunt suficient de construit pe interior, atunci nu mi-ar mai păsa de nimic. Nici de părerea celorlalţi, nici de nivelul social.

4. Credeam că n-o să se termine niciodată. Însă aşa este întodeauna: lucrurile grele par că nu au sfârşit. Dar s-a terminat şi nu mai trag după mine decât amintirea unui timp. Niciun alt fel de sentiment, niciun regret, nicio speranţă absurdă.

5. E ceva în mine ce se târăşte înspre suprafaţă. E golul din mine, din stomac, e golul din torace care vrea să facă parte din golul mulţimii. Help me if you can, I'm feeling down / And I do appreciate you being round. /
Help me, get my feet back on the ground, / Won't you please, please help me?. Şi pentru un nume, şi pentru o identitate mergem până în pânzele albe? Revin la aceeaşi problemă... n-am mâinile tale... şi mi-e frig.

Suntem vantul care inghite metroul

Suntem legaţi între noi doar prin tăcere; ne doare atunci când comunicăm iar cele câteva cuvinte scăpate din neant ne rămân întipărite în gând pentru mult timp. Suntem insule distincte într-un ocean infinit şi cuvintele ne sunt păsările care zboară rar în căutare de hrană.

Am învăţat cumva, straniu, să supravieţuim în tăcerea noastră, să ne complacem, să nu ne mai afecteze. Am învăţat să acceptăm anumite lucruri negându-le (???) şi să găsim porţile fericirii prin întunericul cel mai dens.

Îmi lipsesc mâinile tale; vântul bate cu frigul unei toamne târzii. Niciodată nu mi-a mai fost atât de foame de entropia trupului tău, de căldura ta, de sunetul respiraţiei tale. Aş înghiţi tot aerul din jurul tău şi ţie ţi l-aş impregna cu diamante.

Tăcerea noastră o înghite metroul, o absoarbe aerul poluat al Bucureştiului. A trecut timpul în care ne trimiteam mesaje nopţi întregi până când nu mai aveam cu ce să plătim. Nu pot înţelege de ce timpul se devalorizează de parcă ar fi monedă valutară. Nu pot înţelege de ce devenim străini de adevărul ascuns în noi, străini de lumina pe care o reprezentăm.

N-am fost niciodată mai mult decât vase ancorate într-un port aflat la capătul lumii. Ne-a fost frică să mergem în larg de teamă să nu cădem de cealaltă parte a Pământului.

Pentru că dincolo de marginea Pământului începe visul.