Rainha do Mar

Fericit este cel care poate gândi dorul pe care-l resimt eu. Căci ceea ce trece prin mine nu puate lua forma cuvintelor şi nu se poate exprima concret fără a conţine lipsuri. Sunt îndrăgostit, îndrăgostit de un vis frumos. Îndrăgostit de ceva ce nu pot avea niciodată, de ceva ce nu voi putea atinge niciodată în totalitate, de ceva ce nu voi avea niciodată şi ce se va oferi multor altora. Mă simt încătuşat, închis în capcana care poartă numele ei. Pentru că da, nu mai pot scăpa nici în realitate, nici în vis, nici în conştient şi nici în subconştient de frumoasa Lisboa.

Privesc pozele cu locurile pe unde am fost, cu mozaicul pe care am călcat şi sunt conştient că nu-mi fac decât rău. Simt cum imaginea lor taie în mine, cum statuia lui Fernando Pessoa mă devorează, simt cum sunt strivit de calul regelui José I, simt cum mă dezintegrez pe străzile din Bairro Alto, cum devin o celulă oarecare din corpul marelui şi viului oraş. Dar Lisabona, frumoasa mea Lisboa, este mai mult decât un oraş, este o fiinţă cu suflet, cu organe vii, cu viaţă. Mă revăd tot timpul mergând pe străzile înguste şi vechi, parcurgând la pas Lisboa Antigua, zâmbindu-le oamenilor şi bucurându-mă de zâmbetele lor.

Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă iau la trântă cu sufletul oraşului, să ajung să-l domin, să cuceresc Lisabona aşa cum ea însăşi m-a cucerit pe mine prinzându-mă în plasele conştiinţei sale. Nu am linişte, nu am stare, toată viaţa mea nu e decât un gând îndreptat înspre ea. Tind către ea, către Lisabona mea, către limba ei de foc, către viaţa sa nepotolită, către muzica strigătoare la cer, către fado.

Cum să nu te îndrăgosteşti?

ar trebui

în principiu nu mă prea impresionează sărbătorile… cel puţin cele din aceste zile când toată lumea devine ahtiată după cumpărături de orice fel, după aranjamente de orice fel, după orice altceva decât să se gândească care e sensul acestor zile şi de ce ar trebui să ne bucurăm de ele. n-am avut brad de niciun fel; de altfel, nici nu mi-am dorit cumva brad, şi nici n-am avut cadouri sub un brad care n-are existat… mi-a plăcut să ascult pentru vreo două zile ceva colinde dinalea americane dar n-am simţit nicio bucurie adevărată; în ziua de Crăciun am dormit. am primit mesaje de sărbători şi mi s-a părut un chin să încerc să răspund la toate (nici măcar acum nu am certitudinea că am făcut-o) pentru că poate, simt aşa la urma urmei, am devenit şi eu atât de indiferent asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu încât aceste mesaje de sărbători mă lasă rece.

nu ştiu dacă oamenii mai pot fi fericiţi aşa… de la sine… în vremurile pe care le trăim. ar trebui să devenim mai buni, să ne împăcăm cu ceilalţi, să facem toate demersurile necesare astfel să ne integrăm într-o mare conştiinţă Universală… dar suntem limitaţi de ceva peste măsura puterilor noastre, peste măsura înţelegerii noastre. suntem insule într-un ocean fără limite iar eu, mai mult ca oricând, mă afund pe zi ce trece într-o stare de rău, conştientă şi prea puternică pentru a nu mă lua cu ea.

ultrascurte

• ştiu că nu prea am mai scris nimic, n-am avut chemare; sper să reuşesc să mai vin cu ceva interesant
• am câteva cărţi terminate despre care n-am apucat încă să scriu: Middlesex, Orbitor. Aripa dreaptă, Invitaţie la eşafod, Scrisori către fiul meu. Cu excepţia invitaţiei le-aş cataloga marcante sau chiar foarte marcante.
• fac ultimele aranjamente şi pregătiri pentru a duce un manuscris de poezie pentru concursul de la cartea românească pe ultima sută de metri, ca de obicei
• mai sunt doi paşi până la sesiune (şi nu ştiu mare lucru)
• promit ca de acum încolo să încerc să răspund comentariilor de pe ambele bloguri şi să ajung la schimb de cărţi
• acum citesc Psihologia educaţiei de la teorie la practică, cartea profei mele de psihopedagogie
• voi face revelionul la Sibiu :X
• cresc

f-e-r-i-c-i-r-e-a

eşti om în această lume şi ai singura menire care te poate elibera: trebuie să cucereşti lumea. trebuie ca prin propriile tale mijloace să fii mai mult decât un om, să fii tu însuţi, şi mergând pe propriul drum să-ţi impui propriul punct de vedere.

trăieşte tot ceea ce poţi trăi şi aruncă-te în capcana fiecărei clipe. timpul nu este decât spaţiul în care îţi poţi câştiga libertatea. visează ca şi cum visul te-ar hrăni, deschide-ţi inima ca şi cum ai fi gata să sorbi emoţia întregii lumi.

ascultă oamenii care vin să ţi se destăinuie, iubeşte oamenii care-ţi sunt străini şi răspunde celor care te întreabă. nu judeca din exteriorul sferei în care trăiesc ceilalţi. fii cinstit faţă de tine însuţi.

apoi, la urma urmei, nu mai există niciun obstacol ca să nu mai găseşti fericirea.

f-e-r-i-c-i-r-e-a .

intr-o lume densa

am închis coperţile şi-am mişcat halucinant din pleoape încercând să îndepărtez stratul imposibil de descris ce mi se formase pe cristalinul ochilor. era aproape incredibil dar totul se sfârşise, Mircea îl întâlnise pe Victor şi cartea în care mă scufundam işi spunea ultimele cuvinte. pe scaunul din autobuzul în care mă aflam, din trupul în care inima mea continua să bată, unul dintre cei o mulţime de indivizi care mă compun izbucnise brusc într-o moarte sfâşietoare, afundându-se ocolo unde n-avuseserăm ochi de văzut ca s-o vedem şi urechi de auzit ca s-o auzim, nu în afară, ci-n interior, nu în jurul ţestei, ci înăuntrul ei, într-o lume densă, într-o lumină densă, arzând orbitor, orbitor, orbitor...

Subuniversuri

Universul meu este foarte uşor de definit, chiar mai uşor decât o structură algebrică pentru că din moment ce-ai reuşit să-l defineşti nu mai este deloc nevoie să-i demonstrezi proprietăţile întrucât totul este evident. Pornind de la om, de la fiinţa mea înzestrată cu suflet, care este centrul universului în care mă scald ajung la doar câteva elemente care gravitează în jurul său. În mod cert existenţa mea nu depinde de apă sau de mâncare întrucât nu-mi las mie împresia că aş trăi prin materialitate. Singurele elemente care aparţin concret universului meu sunt cărţile şi muzica, care se amestecă incontrolabil printre legi de corespondenţă ce se numesc dragoste şi timp.

Sub pătura cu model de stele şi nori poluaţi mi se ascunde conştiinţa şi puterea de a visa. În târziul nopţii eu mă privesc în oglindă observându-mi strălucirea caldă din ochi; pe acolo mi se revarsă muzica prin How many friends a celor de la The Who (It's all like a dream you know / When you're still up early in the morning / And you all sit together to watch the sun come through / But things don't look so good / When you could use a bit of warning / Then you know that no one will ever speak the truth about you). Şi-n spatele meu se revarsă titluri din care curge curajul-zilei-de-mâine. Scrisori către fiul meu, Orbitor, Ada sau ardoarea, Dimineaţă pierdută, Ciuma. Toate mă privesc cu ochi sfidători întrucât eu par a le sfida puterea. În loc să le citesc nu mă gândesc decât cum aş putea scrie una, cum s-ar putea scrie o carte cu adevărat... mă gândesc chiar cum aş putea trăi cu adevărat o carte. Căci în ciuda faptul că am propria mea poveste nu am şi propria mea formă de a grăi o poveste.

Pentru că trăiesc pentru posibilitatea unei zile venite la întâmplare când, săgetată de puterea necunoscută şi de nemăsurat a dragostei, inima mea va ceda presiunii şi se va declara învinsă. Atunci fruntea mea se va apleca asupra aceluiaşi umăr şi mâna mea va prinde în sine aceeaşi mână. Şi va răsuna muzica şi cărţile vor striga rotindu-se în jurul unui singur, etern, EU care, vorbind halucinant şi neinteligibil va ajunge să deschidă ochii zdrobind pustietatea fără limită a întunericului.

Gand

Oamenii consideră că nu sunt fericiţi atunci când nu găsesc împlinire în dragoste; greşeala lor e aceea că nu-şi dau seama că sunt fiinţe complexe şi că nefericirea lor provine doar dintr-o singură direcţie în timp ce sunt încă o mulţime de altele aşteptând să fie descoperite. Nefericirea nu e decât iluzia care desemnează însingurarea; un om fericit se simte iubit chiar şi atunci când este singur.