de unde vine lupta cu sinele si de ce avem nevoie de nebunie

                    

aproape de miezul nopţii şi ar putea urla cărţile în bibliotecă; simt melancolia unei stări care pare a fi dor dar care este mai mult o lungă aşteptare; simt răceala şi umiditatea camerei, parfumul slab şi umbra pe care timpul o lasă aşternută pe canapea. muzica se amestecă în valuri împreună cu raţiunea şi conştiinţa mea, cu memoria, cu propriul meu vis. Diana Kraal, Tracey Thorn, John Patitucci, Kurt Rosenwinkel. mă rostogolesc peste gânduri prăpăstioase, mă arunc de pe culmi cărora nu le pot distinge capătul. nimic nu este cu adevărat rău pentru mine, nimic nu mă ucide cu adevărat, nimic nu reuşeşte să-mi injecteze veninul care să mă facă să privesc realitatea cu alţi ochi. poate noaptea mă face să fiu idealist, să mă bâlbâi, să visez la lucruri ce nu-mi vor fi accesibile niciodată, habar n-am de toate astea, poate că m-am născut să trăiesc într-un mediu fluid, de nestăpânit, poate m-am născut să înţeleg haosul.

aproape ating muzica, aproape pipăi parfumul, aproape înghit cărţile. port discuţii înverşunate cu mine însumi, mă autocontrazic şi-n acelaşi timp cedez în faţa mea, mă emoţionez pe mine însumi, empatizez cu mine… mi-e milă de mine şi şi-aş putea încerca să mă ajut dar nu găsesc nicio rezolvare, multe lucruri mă depăşesc cu putere. cine sunt eu rămâne aceeaşi întrebare fără înţeles pe care o am dintodeauna… cine sunt eu, de unde vine muzica şi în sufletul cui se ascunde noaptea…? există dragoste care poate trăi fără confirmare?

Implicatii practice ale teoriei despre fericire si, eventual, despre alte lucruri interesante

                      

S-ar fi cerut să vorbim, ne promisesem cumva lucrul ăsta. Ar fi trebuit să dezbatem probleme de mare importanţă, să tragem săgeţi pe graficul timpului, să ne transfigurăm în nişte analişti asupra cărora s-ar fi aflat în discuţia soarta omenirii. În schimb n-am vorbit nimic, cel puţin nimic care să influenţeze cumva mersul lucrurilor, nimic care să schimbe destine, nimic care să stabilizeze haosul pe care-l trăim, nimic care să mă liniştească. Timpul mă purta prin furtuni devastatoare şi-n alte intervale prin deşerturi pustietoare. Cuvintele îmi îngheţau în creier, trăiam parazitar pe o brană ale cărei caracteristici erau mult prea variate pentru a le distinge. Se îmbinau câteva elemente esenţiale: ceaiul, locul, persoana, toate rezultând într-o conjunctură favorabilă unei scântei de fericire. Pe axa ei fericirea pulsa. Zâmbeam şi ştiam de ce zâmbesc şi cu toate c-ar fi fost cuvinte mai tari care să se lase spuse ajunsese să-mi fie teamă de ele. Le-am lăsat să se decanteze.

[…]

Patru ochi se privesc în întuneric, în tăcerea nopţii. Mâinile îşi trăiesc o viaţă a lor, aparte de aceea a întregului trup. Redescopăr insomnia, semn al bolilor de inimă, al pulsaţiilor rapide, al gândurilor care iau foc în adâncul ţestei. Simt durerea produsă de un lucru imaterial, sau cel puţin imaterial în dimensiunile noastre: sentimentul. Simt neliniştea. Simt parfumul. Simt, mai intens decât orice, sfera care mă învăluie, sfera care ne învăluie, în care se amestecă omogen dragoste şi timp, entuziasm şi decădere, culmi şi prăpăstii.

Am stat la aceeaşi masă şi am mâncat. Un fapt normal s-ar zice, ca două persoane să stea la aceeaşi masă mâncând. Dar eu ştiu că există fericire şi-n spatele lucrurilor absolut normale, care nu se remarcă dar care se ascund cumva, sub pătura timpului, într-o mare conştiinţă şi o mare memorie universală.

[…]

Acesta e cazul în care tăcerea camuflează fericirea şi-n care întunericul crează timp.

[Şi-am continuat să beau întreaga zi din cana portocalie cu girafe şi să-mi miros mâinile care păstrau în ele un anumit parfum. Şi m-am gândit încă la cei patru ochi ce-n toiul nopţii, pentru câteva secunde, au scos scântei.]

Ei bine, asta e în mare fericirea pe care o înţeleg eu şi pe care mi-o doresc, e tipul ăla de fericire care nu te lasă să fii fericit. Dar nu există nimic mai bun şi nimic care să pună în mine un preţ mai mare.

Despre cum poti imparti firul in patru, povestea canilor de pe raftul bibliotecii si nu in ultimul rand, de ce nu exista fericire

Am tot încercat mai dintodeauna să stabilesc măsura în care fericirea este sau nu un fapt concret, ce moduri există de a o defini şi de a o cataloga, în ce măsură este ea personală şi mai mult decât atât, cât de mult ne individualizează. Poate fi modul de a percepe fericirea o caracteristică a unui individ? Poate fi fericirea o stare de sine care te găseşte şi care te părăseşte ulterior? Cât de durabilă este fericirea pe termen lung sau cum se manifestă ea în raport temporar?

Bineînţeles că dacă nu aş simţi că trăiesc stări de fericire nu m-ar preocupa astfel de întrebări. Şi pentru a-mi putea răspunde într-o oarecare măsură trebuie să încerc să soluţionez o altă întrebare. Cum vine fericirea? Este neprevăzută, este anticipată, starea de fericire este creată? Sau poate ia naştere într-un anumit context? Acum poate că într-adevăr toată vorbăria legată de aceste întrebări s-ar scurta dacă am înţelege exact despre ce fel de fericire mi-am propus să discut. Poate fi fericirea că vezi pe cineva drag, că primeşti un cadou mult-dorit, c-ai trecut un anumit examen; poate fi fericirea de a asculta un anumit tip de muzică, că citeşti o carte care te fascinează şi tot aşa… şi cu riscul de a pierde şirul ideilor sunt nevoit să aduc în discuţie graniţa fragilă dintre fericire şi o stare asemănătoare ei, bucuria. Despre bucurie nu cred c-am fost niciodată tentat să scriu poate mai mult din considerente personale: n-am simţit bucuria ca pe o stare capabilă să mă influenţeze concret. Am fost mai mereu optimist, cu zâmbetul pe buze, cu o stare de bună-dispoziţie ceea ce-ar face ca din toate astea să rezulte c-am avut mereu bucuria în mine. Ce este atunci fericirea şi ce o face diferită sau specială de ceea ce-ar părea starea naturală a lucrurilor – bucuria? Este cert lucrul că mulţi înaintea mea şi-au pus problema de a separa aceste stări şi de a le atribui proprietăţi care să le diferenţieze. Deşi s-ar părea că şi eu merg pe acelaşi drum trebuie să precizez că pe mine această problemă nu mă interesează decât strict din punct de vedere subiectiv, adică a modului în care aceste două stări se manifestă asupra persoanei mele. Revenind acum la ceea ce spuneam mai înainte concluziile ar sta în felul următor: bucuria mă lasă indiferent şi multe lucruri pe care alţi oameni le-ar cataloga la fericire pentru mine se încadrează la simple bucurii, la generalităţi. Aşadar duducem că fericirea despre care vorbesc eu nu este nimic altceva decât o poartă către reverie, către fantastic, fericirea care mă interesează pe mine sfidează realitatea şi induce reacţii sufleteşti care se prelungesc de-a lungul timpului prin şi într-o anumită stare de fericire. Fericirea poate veni orişicum: atacându-te din senin, anunţându-te din timp sau poate cel mai periculos: lăsându-se aşteptată. Mai rău e atunci când cunoşti un anumit tip de fericire şi-ajungi să ţi-l doreşti cu toate că de cele mai multe ori fericirea de maximă intensitate (de un anumit tip) se atinge o singură dată sau foarte rar. Cel puţin asta este părerea mea. Vorbesc de timp, de aşteptări, fără a atinge însă ceea ce este cel mai important. Un element fără de care fericirea despre care vorbesc eu n-ar avea valoare: omul. Nu există fericire fără oameni şi nu există fericire de intensitate (aş mai putea-o numi şi Fericire Absolută) fără cel puţin doi. Fericirea unui singur om este aceea pe care o simt în fiecare zi, pe care o port după mine. Este cea în care am crescut şi cea care încă mă ajută să cresc. Până acum am adresat fericirea ca fiind o stare; îmi permit acum să-i mai adug nişte laturi. Fericirea este în acelaşi timp şi un proces personal, fie că-l conştientizăm, fie că nu, fie că fericirea este una episodică sau pe termen îndelungat. Pentru a putea cunoaşte cu adevărat fericirea trebuie să te iniţiezi ei, trebuie să-i îmblânzeşti drumul, să-i cunoşti scurtăturile. Să-ţi asumi riscuri. Există multe tipuri de fericire şi multe căi de a o defini însă doar unul este cel care îmbracă cu adevărat personalitatea unui singur om.

Cam din tot ce am scris mai sus rezultă că fericirea este una personală, că fiecare om are un sistem propriu de percepere a intensităţii şi a modurilor de manifestare ale ei. Din acest motiv mi se pare justificabil faptul că doar eu pot înţelege anumite lucruri în timp ce pe ceilalţi îi lasă indiferenţi şi de ce doar eu mă pot entuziasma în faţa unor situaţii care-mi pot genera fericire. Pentru toţi cei care m-au întrebat până acum nu am avut decât un singur răspuns deşi poate nici eu nu mi-l pot justifica corespunzător: sunt fericit. În cea mai mare parte a timpului, în mersul meu prin autobuze şi metrouri, în alergătura mea de pe străzi, în tot ceea ce fac şi mi se întâmplă sunt fericit. Dar asta nu-mi este de ajuns. Eu tind neîncetat înspre acel tip de fericire pe care l-am descris mai sus, fericirea care mă face să descopăr o altă ramură a realităţii. Eu am nevoie de atingeri fugare, de cuvinte şoptite, de un umăr pe care-mi plec capul. Nu oricare, niciodată oricare. Fericirea presupune o selecţie, o individualizare. Eu am nevoie să-mi manifest grija, să te învelesc atunci când văd că-ţi este frig, să fiu.

Fericirea de valoare este acel tip de fericire care se manifestă prin ruperi din timp, la intensitate maximă, în condiţii la limită. Este fericirea care îţi neagă existenţa şi în acelaşi timp te întregeşte. Iar în urma fericirii rămân diverşi martori şi obsesia timpului, atunci când cuvintele se descompun în incapacitatea lor de a exprima corespunzător valoarea trăirii. Martori rămân cănile de pe raftul bibliotecii, tricoul din dulap şi mâinile mele care ceva timp de acum încolo se vor atinge una de cealaltă tremurător înşelându-se reciproc. Fericirea, la urma urmei, sfidând tot ceea ce am spus mai înainte nu este decât o mare himeră ce ia naştere în propriile noastre creiere.