Imn

Ne îndepărtăm precum galaxiile… în tăcere şi fără ca lumina să poată străbate distanţa de la unul la celălalt. Este între noi o muzică stranie, o muzică care cu toate că nu e tristă traduce prin sine distanţa.

Pare a nu mai exista reconciliere, pare că acest univers greu de definit are totuşi momentele sale de gol absolut. Am simţit indiferenţă şi asta mi s-a părut mai dur decât de-aş fi simţit durere. Eşti doar la câteva milisecunde depărtare dar îmi pari la ani-lumină.

M-am temut că voi fi înghiţit de vid… de uitare. M-am temut că mă voi scufunda în timp. Şi teama nu mi-a trecut. Nu e oare lumina ieşirea din dragoste? Sau poate e tocmai drumul înspre ea?

E noapte cu întuneric şi muzică; iar în noapte se ascunde o posibilitatea, o încurcătură de căi ce-ar putea duce într-o direcţie pe care o numesc posibilitate. Dar îmi dau seama că nu înţelegi sau că dacă înţelegi există soluţii mai simple decât noaptea mută, sfâşietoare, decât atingeri care ţipă prin sine în imposibilitatea unor cuvinte elementare. Şi restul…

atat am avut de spus pentru astazi…

Jay-Jay Johanson – Whispering words

 

It's Saturday evening
I sit by the phone
Planning to call you
'Cause I'm all alone
I hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
Is someone there with you
Or are you asleep
Have you gone out dancing
Or nightshift this week
I still hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
If you'd pick up the phone I would tell you
The most beautiful words I know
If you'd answer now I would say it to you
Over and over again
Now I have the courage to give it a try
I dial your number but it's occupied
It's getting late and I still have to wait
To hear your whispering words

O dimineata

Şi m-am trezit transpirat şi mi-am lăsat ochii să se dezmeticească pentru câteva secunde, să observe cărţile de pe marginea patului şi cărţile întinse pe covor, de care mă împiedicam azi-noapte, şi ciorapii aruncaţi pe lângă cărţi şi hainele aruncate brambura pe scaun, şi cursurile răsfirate prin raftul de jos al bibliotecii şi m-am ridicat şi mi-am băut ceaiul şi am ştiut

apare şi dispare… ca ticăitul ceasului… ca lumina felinarului de la colţul blocului… precum cursorul prezent pe monitor ce ghidează aceste cuvinte… apare fără prezenţă şi dispare fără niciun semn, există fără să fie şi fără a părea că există. de altfel pentru mine nu e decât în interior, în rest trebuie să întreb, să dau nişte refresh-uri, mai ştii ceva de…, ai mai vorbit…?

pentru că multe le scriu pentru mine, aşa neinteligibile cum sunt, le arunc lumii. Şi era dimineaţă şi mă pregăteam de plecare şi-mi terminasem ceaiul şi mă gândisem la lucrurile frumoase şi ah, ce bine era de m-aş fi trezit şi ceas mi-ar fi fost inima ta şi mirosul ceaiului ar fi fost respiraţia ta. Şi restul, şi restul greu de explicat în cuvinte, şi restul pentru care nu există forme…

Ziua in care am stiut ca se poate

În ziua în care mi-am dat seama că s-ar putea să fie totuşi ceva interesant la mijloc aruncasem pe geamul autobuzului primul şi singurul pachet de ţigări pe care mi l-am cumpărat în viaţa mea. Poate că nu era fumat nici măcar pe jumătate şi poate că-n prostia mea îmi dădusem ultimii bani din buzunar pentru a-l cumpăra. Nu mă ajutase cu nimic şi gândindu-mă acum nici nu mi-a provocat vreo satisfacţie mai mult decât impresia copilărească pe care probabil că o au toţi la începuturi.

ei bine, da!, am zis la un moment dat şi-am dus mâna la buzunar aruncând instantaneu conţinutul lui fără a privi măcar ce ţin strâns în pumn. A fost ceva straniu, aş putea spune acum, privind cum presat de câteva cuvinte care nu-mi interziceau dar mă făceau să privesc în direcţia în care eram fericit, iar apoi autobuzul făcu o curbă la stânga şi povestea se sfârşeşte aici. A fost scurt şi neinteresant.

De atunci s-au întâmplat atâtea, s-au schimbat preşedinţi de state, s-au calmat războaie şi cu acelaşi noroc de care s-a bucurat umanitatea întodeauna am reuşit să trecem şi peste un alt sfârşit al lumii. De atunci Lumea continuă să treacă vijelioasă pe lângă mine, pe lângă ceaşca de ceai şi pe lângă cartea de lângă tastatură, de atunci am devenit într-un fel mai liber şi pot striga Da!, şi mâine se întâmplă ceva, de atunci am mai stâns la piept câteva cărţi şi-am mai adormit visând la lucruri pentru care ar fi trebuit să lupt. Dar n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă ruşinez ca un copil atunci când mă comport ca unul. Iar pe cine cunoşteam am lăsat în urmă ca pe nişte fantome în timp…

Despre dragoste si intuneric

Vorbeam prin buricele degetelor. Te sărutam prin terminaţiile nervoase ale pielii situate în vârful degetelor. Îţi pipăiam buzele cu groaza orbului pentru care nu va mai exista ziua de mâine şi cu neîncrederea celui care nu ştie dacă trăieşte realul sau vreo stranie iluzie făurită de forţe neînţelese. Mi-era totuşi de ajuns în timpul în care ne situam şi tăceam de frică să nu spulber fericirea fragilă în care mă scăldam. Mă apăsa întunericul şi liniştea se strângea în jurul nostru asemenea unei corzi blesetemate. Dar straniu sau nu, ea instaura un fel de calm, un calm pe care doar degetele îndrăzneau să-l perturbe. Mâinile au o viaţă a lor independentă într-o oarecare măsură de creier, mâinile funcţionează singure, se pierd şi mă depăşesc. Vorbim prin atingeri şi prin tăcere iar întunericul ajunge să ne fie limbaj. Nu ne spunem nimic mai mult, n-avem cuvinte pentru aşa ceva, lăsăm întunericul dintre noi să se strângă tot mai mult, să ne doară într-o stare de fericire pe care n-o putem înţelege. Îţi pipăiam buzele şi înţelegeam totul, simţeam totul, simţeam sfâşierea.

Sfera din jurul unui om

        

Cândva acţionam fără să judec câtuşi de puţin propriile-mi acţiuni şi cu toate acestea îmi plăcea să cred că sunt conştient de ceea ce fac. Eram surd în faţa atenţiei ce mi se atrăgea. Ulterior m-am luminat, după ce s-au scurs perioade infinite de timp. Am acţionat imprudent şi mi s-a răspuns cu indiferenţă, am fost lacom şi mi s-a răspuns prin tăcere.

În cele din urmă, când nu ne mai rămâne de profitat din nimic din propria viaţă, sunt reduşi la eu. Atunci când te mulţumeşte şi faptul a citi o carte în singurătatea celor patru pereţi între care te-ai putea închide, şi faptul de a privi apele vreunui lac stând aşezat pe o bancă în faţa lui, şi faptul de a bea un ceai de unul singur, acel ceai ce-n alte circumstanţe n-ar fi mers niciodată fără compania altei persoane.

Acum mă deplasez pe curbura unei limite ori înspre un alt destin ori înspre o altă prăpastie. Dar probabil că nu mă voi învăţa minte căci acţiunile pe care le realizez nu-mi fac rău în măsura în care mi le doresc şi probabil că-mi voi continua viaţa în aceleaşi circumstanţe. Voi putea aştepta mult şi bine sau voi fi absorbit iarăşi prin vreo mlaştină prin care să mă petrec câţiva ani.

Nu mă mai lamentez în faţa infinitului unei stări. Nu există aşa ceva. Dacă ceva trece prin noi, dacă suferim transformările unei stări / perioade de timp / influenţei unei persoane trebuie să ajungem conştienţi de ele şi de drumul pe care ele ne aruncă.

[Există fericire chiar şi în stările care te aruncă în nebunie.]

limita catre anularea golului

           

Suntem copii pierduţi într-un joc fără început şi sfârşit, fără spaţiu şi timp. Suntem copiii al căror trup s-a malformat adâncindu-se în forma unor personaje gata să se arunce în maturitate, suntem copii cărora li s-a oferit preţul vârstei, posibilitatea prin care cafeaua să nu li se mai pară amară şi prin care muzica să capete un înţeles şi prin care nerăbdarea să se transforme în dor. Dor, un cuvânt ce-n alte limbi înseamnă durere, ajunge ca pe noi să ne îngenuncheze. Dor, un cuvânt ce n-are absolut nicio relevanţă până nu cunoşti lipsa. Lipsa – cea care stabileşte graniţele însemnătăţii.

Dar jocul nu este totul şi acţiunea de fapt poate că nu înseamnă nimic. Poate chiar trebuie să învăţăm la urma urmei ce înseamnă aşteptarea (cu sau fără finalitate) şi cum să controlăm (suportăm) dorul.

Şi până la urmă care este rolul meu în toate acestea? În lipsă? În aşteptare? În gol?

inainte si dupa

          

Stătea pe marginea canapelei desfăcute privind în gol. De undeva parcă de la marginea unui Univers îndepărtat răzbătea o melodie a lui Rod Steward ce parcă s-ar fi potrivit contextului. O tăcere de mormânt, nişte oftaturi prelungi, nişte mici gemete de chin sufletesc ce nu se lăsau auzite, nişte atingeri înfricoşate ce-n aerul dimineţii ar fi părut hidoase. Reacţii nucleare în suflet.

Aş vrea să-mi spui ceva, i-aş fi mărturisit. Să-mi spui că de mâine vine Apocalipsa, că vom fi absorbiţi fiecare în câmpul gravitaţional al unei găuri negre, că vom amuţi în izolare, că ne vom pierde în lume fiecare pe fiecare, că nu există şansă. Aş vrea să-mi spui că totul este derizoriu, că există momente unice în timp pe care va trebui să le uităm, aş vrea să-mi spui…

Dar eu n-am zis nimic iar acum e vidul pe care nu-l înţeleg şi pe care-mi vine greu să-l accept. Acum e tăcerea care ucide.

despre lucruri aproape imposibil de definit

... şi de atunci am tăcut fără a mai scăpa nici măcar un singur cuvânt, unul cât s-ar fi putut de nevinovat şi de normal, de atunci n-am mai zis nimic şi-am privit în gol până când am găsit curajul şi m-am hotărât să le spun lucrurilor pe nume, dar de data asta pe un nume pe care li-l dădeam chiar eu şi pe care lumea întreagă nu-l cunoştea, m-am hotărât să vorbesc într-un limbaj pe care eram în punctul de a-l defini în cele ce urmau. Dacă am putea vorbi mereu pe măsura a ceea ce avem nevoie să transmitem am fi cu adevărat oameni existând în propria lor libertate; dar ne-am învăţat să fim paraziţii unei stări de teamă continuă de adevăr şi de cuvinte, de cuvinte şi de probabilitatea unei clipe viitoare.

Într-un mod straniu încep să prind gândul faptului care face ca un grup de persoane, acest grup, să se considere prieteni. Încep să nu mă mai îndoiesc că ceea ce ne ţine într-o anumită legătură ar fi mai mult decât decât acel cuvânt simplu numit „prietenie” şi că ar fi ceva mult mai puternic. Poate că este tocmai acea asemănare nicidecum evidentă şi aproape răzvrătotoare... fiecare suferă în felul său de o anumită inadaptare la lume aproape imposibil de definit, de ceva ce strigă din sine înspre acelaşi eu care ne îngrădeşte libertatea. Apoi fiecare rămâne (singular) copil în propria copilărie, căzut dintr-un cer străin în propria familie, străin în viaţa sa. Iar mai apoi, ceva mai evident pentru ochii curajoşi, fiecare are ceva de ascuns, ceva ce ţine bine pentru el, ceva ce se luptă înăuntru pentru propriul întuneric.

Apoi se revarsă realitatea. Călătorii şi voie bună, paşi şi muzică, cuvinte peste cuvinte. Mă trezesc în toiul nopţii, transpirat, cu perna strânsă cu putere la piept. Îmi dau seama că sunt de fapt mai bolnav decât par, că tusea din timpul zilei nu este nimic, că ceea ce mă doare concret mult mai tare este ceea ce se află în vis şi un adevăr care-mi spune că nu există lucruri concrete şi că toate sunt de fapt umbrele unor impresii. Până şi prietenia, până şi fericirea.

În realitate acest articol este unul vesel, optimist. Orice altă impresie asupra lui reprezintă o distorsionare a realităţii venită din partea cititorului.