Diferenta specifica

Să te scurgi pe stradă ca şiroaiele de apă cu frunze din timpul furtunii şi să nu ştii de ce; din librărie în librărie – să umbli fără ştii ce carte cauţi, fără a căuta niciuna, să te atragă şi totuşi să te respingă toate; din cafenea în cafenea – fără a te mai mulţumi efectul cafelei dar savurându-i din plin aroma combinată cu fascinaţia gustului de Baileys. Amsterdam. Să stai pe o bancă sub un copac impunător şi să citeşti de parcă ziua de mâine ar depinde de asta, să nu te împiedice nici glasurile celor care uneori mai trec pe lângă tine, nici singurătatea, nici densitatea gândurilor tale. Să te bucuri de cuvinte şi mai ales să te bucuri de tine.

Şi bineînţeles că uneori mai cobori cartea pe genunchi şi îi priveşti cum trec unii în grabă, alţii la pas, prin faţa ta, şi le priveşti chipurile parcă obosite, parcă posedate de nelinişte în timp ce numai tu poţi să stai calm ca o statuie privindu-i. Ai găsi câteva lucruri pe care să le enumeri în eventualitatea în care ai fi nevoit să le iei partea, ai face asta, nu-ţi sunt indiferenţi cu toate că uneori vă intersectaţi atât de puţin. Ei nu-ţi înţeleg fericirea şi nici cărţile fără să mai menţionăm că nu te înţeleg pe de-a-ntregul dar aproape că nici nu-ţi mai doreşti aşa ceva. Ei nu sunt ca tine şi cu toate astea tu eşti nevoit să fii ca ei, să le auzi întâmplător discuţiile telefonice aflate la limita absurdului, să-i priveşti mergând orbeşte în indiferenţa lor către staţii de metrou şi clădiri înalte şi cumva te simţi trist că lumina ta nu ajunge până la ei, că în ciuda faptului că stai lângă ei în metrou adevărul tău nu se transmite prin aer, nu e viral.

Dar îţi ridici la un moment dar iarăşi cartea şi te afunzi în cuvintele înghesuite de-a lungul paginii, te gândeşti că meriţi să fii fericit măcar din simplul motiv că nu ai căzut şi tu în indiferenţa lor. Şi nu-i nimic că uneori trec şi se zgâiesc la tine ca la un obiect neidentificat, într-o bună zi cineva se va aşeza lângă tine spunându-ţi că semănaţi, că ţi-a recunoscut strălucirea.

Golul

Şi e încă atât de ciudat când ne vedem întâmplător şi ne comportăm ca şi cum am fi total străini şi cu toate că ştiu c-am mai scris despre asta nu mă pot opri, pentru că după secunda în care pasul pe care îl faci te îndepărtează de mine mă invadează golul şi rămân clipe în şir în acelaşi loc lângă care mai înainte te aflai tu. E ca un cântec de jazz: angoasa, golul, neliniştea, silenţiozitatea dau toate bine împreună dar e atât de încurcat când se nimeresc toate înăuntrul meu. Şi e încă atât de complicat fără a simţi însă nevoia de a da înapoi…

Şi cu cât te îndepărtezi cu atât tragi timpul după tine de parcă l-ai avea prins cu un ac de siguranţă de marginea pantalonilor, cu atât pari că tragi lumea după tine, că mă sorbi de conştiinţă, de adevăr. Şi-n clipa asta e ca şi cum n-aş fi avut nimic toată viaţa, ca şi cum n-aş fi cunoscut fericirea, ca şi cum n-am carne şi sânge pe dinăuntru, ca şi cum mi-ai fi tras după tine şi organele, şi puterea, şi voinţa…

.căderea

Despre tine

E despre tine. Din orice unghi aş privi, din orice moment, din orice loc, totul îmi este atât de clar, atât de clar că totul este despre tine. Cele câteva pagini pe care le citesc atunci când mă trezesc, ceaiul aburind şi muzica – totul este despre tine. Durerea din torace, ameţeala de-atunci când mă ridic din pat, tusea din faţa chiuvetei – totul ţi se datorează, toate îţi aparţin. Tu eşti prin paşii grăbiţi dinspre gura de metrou, tu eşti prin firele de păr pe care vântul mi le mai fură din când în când, tu-mi eşti prin respiraţia şuierătoare.

Totul e despre tine. Chiar şi furtuna din zilele de vară, chiar şi insomnia din nopţile senine, chiar şi teancurile de cărţi strânse la baza patului meu – toate vorbesc despre tine într-un fel aparte pe care doar eu îl pot recunoaşte, cu un glas pe care doar eu îl pot auzi.

Pentru că tu eşti în paharul cu rom între cuburile de gheaţă, pentru că tu eşti spaţiul dintre cuvinte, pentru că tu eşti aşteptarea până în ziua de salariu, pentru că tu-mi eşti restanţele, pentru că tu-mi eşti anti-timpul şi tot ceea ce derivă din el, tu-mi eşti oboseala şi visul pe care nu mi-l pot aminti dimineaţa, tu-mi eşti totul.

Tu-mi eşti poezia şi cotidianul, tu-mi eşti secundele, tu-mi eşti imposibilul şi indescifrabilul, pentru tine am inventat inexplicabilul şi pentru tine am ascultat uneori obsesiv aceeaşi melodie de o mie de ori; şi ticăitul ăsta nervos dintre vertebrele corpului meu slăbit e tot despre tine căci totul e despre tine, tot Universul de la bun început şi până în prezent, când nu se mai întâmplă nimic.

circumstanta

m-am aşezat pe scaun şi mi-am deschis rucsacul pentru a-mi scoate cartea; citea lângă mine nişte pagini dintr-un curs; braţele ni se atingeau doar atât cât să fim conştienţi de lucrul ăsta şi să ne dăm seama că atingerea unui braţ străin nu ne provoacă repulsie; am stat aşa câteva minute citind, tulburat fiind într-o oarecare măsură de starea-de-fapt a lucrurilor; apoi s-a ridicat şi ne-am aruncat o privire în treacăt, ne-am fi zâmbit dacă am fi avut curajul, şi timpul a căzut iarăşi în mine şi am simţit iarăşi cum respir

Cine se trezeste de dimineata traieste mai mult(e)

În fiecare zi mă trezesc de dimineaţă şi tot nu pot înţelege de ce seara când revin în pat n-am ajuns şi eu departe, aşa cum tot aud că li se întâmplă celor care se trezesc de dimineaţă. Pentru că şi eu mă pregătesc de dimineaţă în felul meu, îmi încarc bateriile sufleteşti cu muzică, îmi beau ceaiul şi-mi pun cartea pe care o citesc în rucsac, şi toate celelalte lucruri mult prea comune ca să mai merite menţionate. Şi tot aşa îmi văd în continuare de viaţă trecând în goană pe la facultate, serviciu, parcuri, terase exclamând din când în când, spre stupoarea prietenilor, că ah, viaţa asta e bestială, e atât de frumoasă, şi între timp să dau pe gât berea sau cocktailul din faţa mea, câteodată cafeaua, şi să continui să zâmbesc ca şi cum totul ar fi atît de minunat încât viaţa n-ar putea cuprinde minunea asta. Şi după ce-au trecut toate astea şi mă întorc cu autobuzul la cămăruţa mea îmi dau seama că tot n-am ajuns nicăieri, că tot n-am ajuns departe, şi că de fapt singurul motiv real pentru care m-am trezit şi pentru care am ieşit pe străzi gonind prin metrouri şi autobuze a fost speranţa absurdă, adormită, a faptului şi tu erai pe acolo pe undeva şi că ar fi existat probabilitatea să ne găsim în acelaşi loc şi în acelaşi timp (ignorând marja de eroare) îndrăznind astfel să încălcăm legile fizicii. Şi astfel, seara, trăgând o linie şi îndrăznind să încerc să calculez o adunare pe care încă n-am învăţat-o la şcoală constat cu regret şi stupoare că rezultatul încă nu mă satisface, că încă nu mi-a revenit curajul de a încerca să-ţi mai dau un telefon, că încă nu mi-a venit posibilitatea de a-mi rupe inima în bucăţi şi de a accepta toate acele lucruri care pot aduce calmul între noi, că încă n-am ajuns nicăieri, că încă n-am ajuns departe. Probabil de aceea sunt obosit, pentru că m-am trezit de dimineaţă şi nici măcar n-a meritat efortul, n-am ajuns nicăieri…

De ce iubesc Bucurestiul? Nu stiu.

Prin urmare… cândva mă hotărâsem să particip la concursul care purta numele De ce iubim Bucureştiul? şi fiind oricum constrâns de dimensiuni am reuşit să schiţez şirul unei povestioare legată de o anumită cafenea din oraş, povestioară care acum se află aici. Nu ştiu cum sau de ce dar am avut supriza ca aceasta să fie aleasă şi să câştige premiul juriului. Prin urmare va apărea în cartea cu povestiri despre Bucureşti care se lansează mâine (17 iunie) în cadrul Bookfest 2009, la standul Cotidianul, la ora 16:00. Voi fi şi eu pe acolo, cumva :D

Si timpul trece…

S-au cunoscut în nişte circumstanţe în care mulţi oameni se cunosc: câteva zile într-un loc liniştit în care mai mulţi oameni se strâng pentru a petrece aceste zile de vară la un loc. Din când în când el se mai retrăgea în vreun loc pentru a scrie câteva cuvinte în agenda pe care o purta după el; era pur şi simplu un fapt pe care îl făcea în mod obişnuit scriind diverse chestii, multe haotice şi fără legătură, dar a fost suficient cât să-i capteze atenţia. Sau cel puţin aşa ni se pare acum, mult după ce toate acestea s-au întâmplat. Pentru că acele zile au trecut şi au venit, aşa cum pare a intra în ordinea firească a lucrurilor, zilele de după, în oraşul aglomerat şi înfierbântat, când într-un context de împrejurări el i-a oferit o mică scrisoare împăturită. Noi, oamenii de rând, ne putem gândi acum că ea încă o mai păstrează ascunsă printre paginile unei cărţi sau poate că a pierdut-o imediat după clipa în care a citit-o. Nu ştim, sunt doar posibilităţi, aşa cum o posibilitate împlinită a fost şi acest fapt mărut ca doi oameni să se întâlnească într-o vară oarecare, vară ce pentru ei nu trece şi nici nu va mai trece niciodată. Iar cât despre ce cuprindea acea scrisoare nici el nu mai are luciditatea cuvintelor aşternute atunci pe hârtie, ar fi putut probabil să ofere motive şi interpretări asupra atracţiei stranii ce-l trăgea înspre această fată, ar fi putut poate să facă declaraţii de dragoste – închise într-o timiditate proprie sau ar fi putut poate să spună o groază de alte lucruri care să-i redea fie şi-n cea mai mică măsură furtuna care se petrecea în interiorul său.

Dar n-a fost să fie atât de simplu şi până la urmă de ce şi-ar dori cineva ca lucrurile să fie simple când ar putea avea parte de trăiri mult mai puternice simţind contrariul lucrurilor – lucrurile care nu sunt simple. El nu şi-a permis să dea năvală în viaţa ei, până la urmă nici n-a avut un astfel de curaj. S-a limitat doar la a o privi mergând prin viaţa ei încurcată în pânzele stranii ale unei alte relaţii, asistând din umbră la un spectacol care îl măcina de-a dreptul. Celelalte ocazii – atunci când au existat ocazii, s-au consumat şi ele ciudat prin atingeri electrizante, priviri cu subînţeles, parfumul mâinilor ei, părul ei catifelat, cuvinte peste cuvinte înghesuite în nişte caieţele rămase iarăşi neterminate şi poate că s-au pierdut câţiva termeni din această enumerare, elementare care prin misteriozitatea lor mi-au părăsit memoria.

Şi timpul trece, şi timpul trece iar, şi timpul trece. Şi între timp s-au mai schimbat câteva lucruri, s-au mai calmat situaţii, s-au mai ivit ocazii ce parcă într-un mod prostesc şi neinteligibil el le-a lăsat să treacă pe lângă, şi totuşi niciodată nu rămâne golul, mereu viaţa o ia înainte cu câţiva paşi şi niciodată părem a o ajunge din urmă şi obosim, şi ne oprim tregându-ne pe gât câteva guri de aer, şi niciodată nu ştim încotro să mergem şi niciodată nu ştim dacă să ne întoarcem sau să mergem mai departe, şi niciodată nu ştim dacă e bine ce facem sau nu, sau ce să facem în continuare. Ne trezim în propria noastră viaţă înconjuraţi de propriile întrebări trăind mereu cu neajunsul că propriile răspunsuri nu ne satisfac pentru a ne împlini cu adevărat.

cum sa recastig timpul pierdut

… oameni invizibili îşi beau ceaiurile invizibile la mesele din jurul meu. la una dintre ele un eu-trecut împreună cu un tu-trecut îşi beau şi ei ceaiul, invizibili pentru ochii celorlalţi dar atât de vizibili mie, celui care vede în timp ca-n propria sa carne…

şi aşa m-am văzut şi peste câţiva ani, la aceeaşi masă privind în gol într-o altă ceaşcă de ceai şi gândindu-mă poate la unul dintre acele lucru care mie nu mi-au dat pace niciodată. cum să recâştig timpul pierdut, cum să învăţ să comunic cu tine – indiferent cine ai fi tu, şi mai ales cum să mă ridic din visul (frumos) în care m-am scufundat cândva.

şi după ce-mi voi fi terminat tot ceaiul îmi voi fi făcut curajul de a păşi în stradă, iarăşi, printre oamenii indiferenţi şi dezordonaţi, printre maşinile în goană şi reclamele lipite pe toate zidurile, şi nici atunci toate astea nu vor fi avut nimic în comun cu mine, nici eu cu ele, şi atunci voi vedea un eu-trecut mergând alături de un tu-trecut fără să-şi spună nimic dar purtând cu ei acea pulsaţie sălbatică pe care o are inima şi care într-un mod straniu trecuse până în corpul meu şi care avea puterea să mă adâncească în timp, să mă prăbuşească iarăşi în vis, în visul acela nebun care părea a fi viaţa pe când eram tineri.

de ultim moment 2

(azi e puţin diferit) durere de cap, nas înfundat, suflet pustiu, ochi înceţoşaţi, durere de cap (!), puţină lipsă…

în rest - o fericire fără cuvinte; s-a întâmplat; se întâmplă ceva cu timpul…

De-ale blogului

În urmă cu ceva timp aveam la drafts un articol pe care îl numisem simplu Despre intimitate; nu avea mai mult decât un simplu paragraf scris. Şi a stat acolo vreme de câteva săptămâni până când, acceptându-mi neputinţa de a-l mai continua, l-am şters pur şi simplu. Era unul dintre acele articole pentru care nevoia de a-l scrie depăşea cu mult capacitatea de a face asta, era unul din acele articole scris cu necuvinte, dar nu pot posta aşa ceva, un articol aparent incomplet doar din simplul motiv că restul rămas nescris se află întipărit cu litere nevăzute pe dinăuntrul corpului meu.

Mai nou în acelaşi folder de drafts s-a mai născut un articol al cărui titlu provizoriu este Prietenul cel mai bun. Acesta, în ciuda faptului că este aproape terminat, nu se lasă publicat. La urma urmei pe cât e de simplu pe atât am impresia că n-ar fi trebuit să-l scriu, cu atât mai mult cu cât nu e vorba despre altcineva ci tocmai despre mine.

Există în anumite momente nişte cuvinte cheie care ori că iau fiinţă ori că rămân ascunse printre fluxurile neuronilor ele reprezintă nişte evadări din propria noastră închisoare. Dar nu toate cuvintele se lasă eliberate (şi ele, din propria lor închisoare) aşa cum nu toţi oamenii ştiu să meargă pe un drum care să-i conducă la fericire.

…

Articolul despre intimitate aşteaptă încă să fie scris, articolul “despre cel mai bun prieten” (deşi am stabilit mai înainte că nu despre asta e vorba) aşteaptă mai întâi să se împlinească în viaţa reală, să îi asum realitatea, iar mai apoi se va putea adăuga liniştit în tulburea istorie a acestui blog. Asta aşa… ca să mai cobor puţin cu picioarele pe pământ.

de ultim moment

… atât de obosit… atât de adormit… atât de bolnav de dragoste… atât de închis în muzică… atât de visător… atât de pierdut…

visul unei caderi in vis

Dar uneori în mijlocul căderii ne trezim din inconştienţa visării şi ne poruncim nouă înşine să ne creştem aripi şi rămânem surprinşi apoi când ne vedem înaripaţi asemenea unor îngeri, doar că noi suntem altceva, suntem îngeri stricaţi roşi pe dinăuntru de rugina pierderii prin lume. Şi ne chinuim ca nişte nou-născuţi să învăţăm să ne ridicăm din căderea asta, mişcăm cu greutate aripile ce ne sunt străine, care parcă nu ne aparţin. Şi într-adevăr că nu sunt ale noastre, avem aripi să ne ridicăm din cădere doar atunci când ne merităm ridicarea, în rest e doar şansa ce se loveşte întâmplător de noi. Şi după câteva încercări căpătăm echilibru şi ne îndreptăm şi găsim o bancă pustie în parc de pe care vopseaua a început să se scorojească de mult timp, o bancă lângă un castan în floare, iar apoi ne înconjurăm în aripile protectoare şi ne închidem cu ajutorul lor într-un alt vis, ne îngheţăm în crisalida asta stranie, ne vibrăm pleoapele inconştient în timp ce ochii se mişcă haotic dintr-o parte în cealaltă a orbitei, şi vom rămâne aşa până când, într-o dimineaţă oarecare, cineva anume îşi va fi adus aminte de noi. Nu vom mai fi avut vârstă, nici nume, nici identitate aparte. Dar căutându-ne nu ne va fi găsit niciodată, timpul trece prin noi ca printr-un filtru iar înspre noi uităm să mai aruncăm din când în când câte-o privire… Dar aflându-ne nu ne va fi căutat niciodată… Dar visându-ne nu ne va fi recunoscut niciodată…

Toti oamenii sunt insule

La un moment dat te văd întâmplător undeva la câţiva paşi depărtare şi contrar tuturor lucrurilor pe care le simţeam te-am lăsat să treci mai departe. Ce-aş fi putut să spun? Ce-aş fi putut aduce bun în această întâmplare? Suntem furtuni umblătoare, vârtejuri de gânduri şi simţiri, ce se preumblă prin mall-uri şi cinematografe, pe străzile prăfuite, prin terase, şi-i atât de straniu că nu mai putem să ne spunem nimic…

Un zâmbet rămâne totuşi cel mai greu lucru de spus.

Mă aflu ca-n nişte nisipuri mişcătoare fără a fi nimeni să mă salveze. Am două posibilităţi: să aştept calm să mă scufund pe un termen ceva mai lung sau pot (în continuare) să mă zbat în încercarea de a mă elibera mai repede dar asta având riscul (şi implicit consecinţa) de a mă scufunda mai repede.

Un zâmbet rămâne totuşi cea mai uşoară mână întinsă posibilă.

Post-amintiri

Atunci când trezindu-te într-o dimineaţă îţi aduci dintr-odată aminte ceea ce ţi se va întâmpla când vei avea fix douăzeci şi nouă de ani (şi vei fi purtat ochelari) îţi dai seama că ai căzut încă o dată din vis. Ca şi cum ai fi căzut din pat, dar asta ştii prea bine că nu ţi s-a mai întâmplat din copilărie, şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva să cazi din vis e mai rău.

…

Oraşul s-a liniştit cumva, apa de pe blocurile de patru etaje din faţa ferestrei mele începe să se evapore. Ploaia de aseară încă nu m-a vindecat de nelinişte şi nici de goluri şi nici timpul nu mai are puterea asta. Mai am puţin şi de la douăzeci mă voi trezi la douăzeci şi nouă iar de la douăzeci şi nouă voi împlini treizeci şi şapte.

…

Am douăzeci de ani şi nu cunosc nefericirea. Cunosc în schimb cafeaua, ceaiul şi berea – pentru că nu-mi place să mă plictisesc şi pentru că am prieteni, cunosc cărţile ca pe propriul meu suflet – pentru că într-un fel aparte cuvintele îmi sunt hrană, cunosc muzica – pentru că eu însumi sunt muzică.