Dragoste adevarata

Singurele persoane pe care le iubim cu adevărat sunt cele pentru care răspunsul la întrebarea de ce le iubim rămâne de negăsit… Şi nu, chiar nu sunt multe! Pentru o mulţime de persoane putem găsi motive diverse şi plauzibile, motive care să nu ne ridice probleme. Îi iubim pentru ne fac fericiţi, pentru că uneori ne oferă cadouri, pentru că ne arată că şi ei sunt fericiţi alături de noi, îi iubim pentru că ne sunt părinţi, fraţi sau surori, uneori pentru că ne sunt profesori, îi iubim pentru că prin ei devenim mai buni şi suntem conştienţi de asta, şi se pot înşira astfel o groază de motive pentru care am putea găsi persoane şi sensuri de a iubi. Da, bineînţeles că şi asta e dragoste, şi asta ne consumă uneori zile întregi dar eu personal nu cred că se face demnă de o consideraţie sporită. Iubim cu adevărat foarte puţin de-a lungul vieţii noastre iar atunci când o facem abia dacă ne dăm seama. Pentru că atunci puţin poate fi vorba despre fericire, atunci când stările prin care treci te duc mai degrabă înspre disperare decât înspre o treaptă cât de mică de bucurie. Pentru că dragostea asta de care vorbesc, atât de rară şi intensă, atât de sfidătoare şi egoistă, te răpeşte din lume pentru ca mai apoi să te ofere înapoi lumii sleit de puteri. Ea nu presupune cuvinte, nu include gesturi romantice şi nu conferă împlinire. De aceea este şi imposibil să găseşti un răspuns întrebării de ce… Aşa se face că acestea sunt singurele persoane pe care le iubim cu adevărat. Împreună cu restul de persoane dezvoltăm relaţii, purtăm conversaţii, flirtăm şi zâmbim şi facem toate lucrurile normale. Pentru că lucrurile normale nu presupun tăceri prăpăstioase şi nici insomnii din care să nu mai ai scăpare.

in extrema

hm… nu ştiu dacă mai are vreun sens să spun că port după mine o teamă inexplicabilă, o lipsă, un sentiment straniu… că mă trezesc iarăşi din somn cu inima pulsându-mi la disperare, cu sufletul scurs pe covor… că mă simt tot mai slăbit, că deja îmi port cu greu zâmbetul… şi nu doar anticipam prăbuşirea, acum simt cu adevărat prăbuşirea… cu toate semnele ei, cu telefonul clincănind, cu ameţeala mea, cu lipsa poftei de mâncare…

şi acea mare singurătate care ajunge să te înconjoare în clipele în care cazi în vis, indiferent ce înseamnă visul ăsta…

acea singurătate în care te pierzi cu totul…

şi lumea întreagă nu-mi mai ajunge e suficientă pentru a mă împăca cu fericirea

Din noapte

Uneori nu există nici timp şi nici distanţe. Uneori laşi totul la o parte şi pentru o posibilitate tragi după tine uşa apartamentului şi o închizi cu cheia şi cobori cu liftul în timpul în care ceilalţi vecini abia încep să viseze destine încrucişate întinşi în paturile lor. Oraşul n-a adormit încă de tot, există viaţă prin unele locuri care aşteaptă să fie scoasă în joc. Timpul, de data asta, se dilată, nu-l mai simt şi nu mai are putere asupra mea. În douăsprezece minute ajung la Universitate şi-n câtva timp dau pe gât patru beri. Nu ştiu exact de ce toate astea, nu ştiu dacă îmi trebuie un de ce… Iar după ce m-am întors acasă pe la un timp în care vecinii probabil că se întorceau pe partea cealaltă, şi după ce m-am pus în pat am dormit o noapte întreagă în decursul a doar o jumătate de oră. Apoi m-am trezit. Şi tot n-am ştiut de ce, şi tot nu ştiam dacă am nevoie de un de ce dar per ansamblu am ştiut că a fost pentru mine, c-am blocat timpul, dar şi că urmează să mă prăbuşesc iarăşi.

Se mai intampla

Acum, chiar acum, mi-ar trebui o doză serioasă de alcool tare, nişte whiskey şi tequila şi nişte gin, şi să beau până la ne-oprire… Şi pe cineva care să stea la capul meu, altcineva, cineva care pur şi simplu să nu mă cunoască şi căruia să nu i se facă milă de mine, cineva care să scrie pe hârtie toate cuvintele complicate şi îngreunate pe care aş reuşi să le scot. Şi-aş bea până m-aş afunda în acea stare de dincolo de realitate din care rişti să nu mai ieşi niciodată, şi-aş vomita pe mine şi-aş adormi în propria vomă şi nu ar mai conta chiar deloc, chiar deloc, aş fi şi prin exterior exact aşa cum mă simt pe dinăuntru. Mizerabil.

se mai întâmplă.

Zambet

Dacă vei ajunge vreodată pe această pagină, să ştii că-ntr-o zi oarecare din iulie mi-ai zâmbit mie din staţia de autobuz de la bulevardul Mărăşeşti în timp ce pe mine mă trăgea autobuzul într-o direcţie în care impulsul electric produs de acest zâmbet se pierdea într-o stare de gol. Cartea din mâinile mele rămăsese împietrită.

Eu cine sunt azi?

Mi se pare deosebit de interesant cât de uşor ajungem uneori să recunoaştem că suntem ceva anume sau că am făcut ceva anume, doar pentru că “dă bine”, pentru că ni s-ar fi părut normal să fi fost sau să fi făcut acele lucruri care totuşi ne sunt străine. E de cele mai multe ori o chestie de moment, o înghesuială de cuvinte din care ţi-e mai uşor să ieşi cu răspunsul aşteptat, chiar dacă el nu este şi cel conform realităţii.

Dar m-am învârtit atât de mult în mijlocul oamenilor orientându-mi atenţia asupra nevoilor şi simţirilor lor încât ar fi aproape o groază de timp pierdut dacă n-aş fi ajuns să-i cunosc atât de bine, să le recunosc subterfugiile şi măştile pe care şi le adoptă pentru a adera la majoritate, căci sunt încă oameni care nu ştiu că a fi cu adevărat fericit înseamnă să fii unic, să fii tu, să te bucuri de tine exact aşa cum eşti.

Dar nu pot spune că nu înţeleg toate aceste temeri pe care oamenii le cresc în ei şi le afundă tot mai adânc într-o zonă a vieţii lor de care nu mai ajung să fie conştenţi. Înţeleg că e mai uşor să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi par sau pretind a fi un anume ceva dezirabil, înţeleg că uneori e mai uşor să nu dai explicaţii şi să alegi calea cea mai simplă…

M-am obişnuit deja să privesc o faţă de om dar să citesc o personalitate, am învăţat să ascult cuvinte dar să înţeleg cuvintele care n-au mai încăput printre cuvinte, cuvintele nule. Doar că şi eu, venit de undeva dintr-un colţ îndepărtat al unei alte lumi, şi eu am masca mea care-mi ascunde puterea asta şi care mă face să par detaşat de lucrurile lumeşti, pe alocuri ignorant, nebun, masca ce nu-mi lasă loc de încredere dar care, bineînţeles, îmi conferă integrare. Şi e o mască pe care ajung totuşi s-o îmblânzesc şi pe care reuşesc să mi-o dau jos atunci când doar doi ochi ar putea privi ceea ce le destăinuie ea. Pentru că deşi le cunosc temerile şi-i pot înţelege atât de bine, nici eu n-am scăpat din condinţia mea umană şi nici eu n-am găsit încă puterea de a vorbi liber, liber unei mulţimi de oameni care la un moment dat îţi par a fi întreaga lume.

viata merge mai departe

În fiecare noapte îmi visez viaţa pe care o voi trăi începând de dimineaţă, doar că nu îmi amintesc visul. Dar ştiu cumva că undeva în creierul meu au loc procese complexe în care mi se creează viaţa şi întreg destinul, în care mi se planifică deciziile de care eu încă nu am habar.

Şi-n fiecare dimineaţă, atunci când îmi beau cafeaua, am senzaţia că cineva a mai trăit viaţa mea şi că a ieşit cu bine din ea. Aşa că nu mai are sens să mă complic încercând să mă gândesc la probleme şi la soluţionarea lor, la lucruri care oricum vor trece până la urmă într-un fel sau altul.

şi viaţa merge mai departe

Chestii despre care trebuie uneori sa mai scriu

Într-o dimineaţă copilului care sunt i s-a făcut poftă de dragoste. Dar pentru că acasă nu mai avea de niciunele a început să scormonească prin rafturile bibliotecii, pe sub perne, pe sub cărţile înşirate pe covor în căutare de ceva mărunţiş. După ce a strâns o sumă acceptabilă s-a dus la acel butic pe care uneori îl mai visează şi se pare că banii i-au ajuns totuşi să-şi cumpere ceva dragoste glazurată, şi cu fistic, şi cu gust de ciocolată. Era fericit.

Dar ce te faci când nu copilul vrea dragoste şi când ciocolata nu mai înseamnă o simplă atenţie pe care ţi-ai dori-o…? Ce te faci când mă trezesc eu, cu toţi cei douăzeci de ani ai mei, cu toate clipele trăite, cu toate fricile, cu toate neliniştile? Ce te faci când ceasul se învârte prea repede şi când cuvintele se scurg prea încet, ce faci când ţi-ai uitat drumul către casă?

Iar mai pe seară copilului din mine i s-a făcut rău şi a vomitat dragoste cu aromă de ciocolată, şi în ciuda faptului că ceilalţi îi reproşau că a fost lacom şi că a vrut prea mult şi prea repede şi prea bun încât să nu se întoarcă împotriva lui el tot ştia că şi data viitoare va vrea la fel, poate chiar mai mult. Niciodată nu te saturi de dragoste.

Din portocale

“(…) îmi doresc pe cineva care să fie aspru la nevoie şi care să mă iubească până la moarte şi care să ştie că dragostea e la fel de puternică precum moartea şi să fie de partea mea toată viaţa. Îmi doresc pe cineva care să mă distrugă şi să se lase distrus de către mine. Sunt multe forme de dragoste şi afecţiune; unii îşi pot petrece toată viaţa împreună, fără să-şi ştie numele unul altuia. Să dai un nume e un proces dificil, care ia mult timp; numele trebuie să dea seama de esenţă şi înseamnă putere. Însă cine te cheamă acasă în nopţile de nebunie? Doar cel sau cea care îţi ştie numele.”

Jeanette Winterson – “Portocalele nu sunt singurele fructe”, Editura Humanitas Fiction, 2008, pag. 199

Atac prin invaluire

Aşa cum demult popoare cotropitoare veneau asupra altora pentru a le ocupa teritoriul aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Fără avertisment, fără trâmbiţe şi fără motiv, ca o forţă necunoscută şi peste puterile noastre de înţelegere au venit şi şi-au aşezat regatul asupra acestui corp. La început a fost o mică pată albicioasă pe unul dintre obraji. Apoi a fost o a doua mică pată pe celălalt obraz. Pentru ca şi mai apoi aceste pete mici să-şi extindă teritoriul şi să-mi invadeze treptat faţa. Doctorii numesc lucrul ăsta vitiligo. Nu se cunoaşte cauza reală a apriţiei acestor pete care de fapt sunt zone de depigmentare ale pielii. Se presupun reacţii autoimune, cauze genetice sau mediu de viaţă supus stresului. La fel cum nu se cunoaşte cauza exactă nu s-a putut găsi niciun tratament care să funcţioneze în toate cazurile. Şi aşa cum învăţăm să trăim cu lucruri apăsătoare şi aşa cum îndrăznim uneori să ne îmblânzim propria persoană pentru a ne permite să ieşim din casă, tot aşa trebuie să lupt cu imaginea eului din oglindă, să mă conving că sunt suficient de puternic încât să pot să trec peste ceea ce văd şi peste privirile pe care uneori mi le mai aruncă uneori oamenii prin metrou părându-li-se că văd ceva pe faţa mea. Şi cumva e doar începutul. Am privit apoi puţin întristat pata apărută pe gât şi-am asistat la zilele în care, neavând încotro, soarele le înroşeşte şi le face mai vizibile decât în mod normal. Dacă unele lucruri sunt mai personale şi până la un punct le poţi păstra pentru tine, în alte circumstanţe este mai greu... pentru că unele lucruri sunt ale tale în măsura în care sunt şi ale celorlalţi, în care începi să atragi priviri şi să provoci întrebări... După un timp toate astea fac parte din viaţa ta aşa cum faci parte şi tu, îţi aparţin în măsura în care îţi aparţine şi numele... învăţând să am încredere în mine pot avea încredere şi în ceilalţi... reciproca e la fel de valabilă...

[no picture for today]

Despre niste imprejurari si despre niste consecinte

Dacă toate aceste lucruri aveau vreun rost, niciunul dintre noi nu putea preciza exact. Simţeam cum ne învârteam în interiorul unei stări pe care deşi noi nu o puteam înţelege ea părea a ne înţelege pe noi. N-aveam nicio certitudine, niciun adevăr nu era mai presus decât noi. Puteam bănui cum vor decurge lucrurile, puteam spera la un anumit drum, puteam trage nişte sfori încât lucrurile să evolueze într-o direcţie care mi-ar fi convenit. Dar am făcut exact contrariul şi-n loc să mă îndrept înspre o prelungire a fericirii eu n-am reuşit decât să creez o prăpastie peste care n-am mai reuşit să sar. Există situaţii şi persoane când pentru a putea primi ceea ce ne dorim în singurătatea inimii noastre trebuie să ni se impună nişte limite, nişte reguli de cele mai multe ori nescrise şi doar rareori rostite în cuvinte, limite în care trebuie să te roteşti şi – constrâns – să creşti pe direcţia cea optimă. Dar dacă la un moment dat, cândva, ai avut impresia – în nebunia ta – că poţi trăi prin intermediul tuturor acelor momente sfâşietoare... ei, bine, te-ai înşelat! Atunci când se stinge lumina şi voci vibrânde încep să-ţi acompanieze noaptea ajungi să te întrebi cât din ceea ce-ai trăit mai are în ziua de astăzi vreo semnificaţie; vocile şoptite din noapte, simţământul timpului stătut, echilibrul fragil al unei mâini sprijinită de un alt trup, un sărut rapid pe obraz – şi o adiere de vânt, ploi, zăpezi şi iar ploi, şi veri interminabile şi iarăşi ploi... Şi dacă toate astea au dus la ceva bun, niciunul dintre noi n-ar fi putut preciza exact. Ştiusem poate (sau avusesem impresia) c-am însemnat ceva fiecare în viaţa celuilalt, că ne-am găsit un rost privind în ochii ce ne priveau, că am fost găsiţi, c-am scăpat. Dar cum să poţi controla fie şi cel mai mic eveniment când de undeva din spate te asaltează o avalanşă de multe altele...? Aşa că am căzut. M-am împiedicat la un moment dat, apoi m-am mai împiedicat o dată, şi probabil că m-am mai împiedicat o dată. Şi n-a avut cine să mă ţină de mână, şi n-a avut cine să mă îndrume să pun piciorul bine pe pământ, şi n-a avut cine să-mi spună câteva cuvinte care să mă izbăvească... iar de atunci tot merg, fără sens şi fără direcţie, continând să mă întreb (oarecum resemnat) unde fuge cineva când se sperie de noi, unde te-ascunzi când întreaga adunătură de oameni nu te mai mulţumeşte, unde să pun capul şi să adorm visând lumină...?

Oh take this longing from my tongue,
whatever useless things these hands have done.
Let me see your beauty broken down
like you would do for one you love.

povestea care a inceput seara si s-a continuat dimineata dar care nu s-a petrecut niciodata

Ceasul mi-ar spune că-i vremea să mă culc şi să-mi las muzica la o parte şi să mă liniştesc. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit aici în noaptea aceasta, că aţi venit la spectacolul inimii mele, iat-o cum bate sălbatica, iat-o! Am simţit cum mă las purtat de zborul tău, cum mi s-au zbătut aripile, şi n-am ştiut nimic din ceea ce-ar fi trebuit să recunosc, durerea şi speranţa tăcută. (tresar de fiecare dată când telefonul clincăne atunci când primesc vreun sms şi ştiu că nu vreau dar nu pot să scap de speranţa asta afurisită pe care o simt atunci când pun mâna pe el şi-ar exista o oarecare şansă să văd scris pe display numele tău) Şi să înceapă spectacolul… clovnul, vedeţi voi, bun animal de casă, se trezi într-o dimineaţă având convingerea că s-a terminat; a întors ceasul, şi-a făcut o cafea şi a citit ştirile din ziarul pe care l-a adus din cutia poştală. şi mi-a scris câteva rânduri pe o hârtie, The future's uncertain and the end is always near. Şi atunci inima mea ţipa disperată că ţi-am zis, ţi-am zis, dar mie nici că-mi păsa, mi-am chemat ceasornicarul şi am privit cerul întunecat străbătut doar de cele câteva stele ce se vedeau din oraş.

Şi-n fiecare zi port conversaţii înverşunate cu mine însumi, îmi explic că nu toate lucrurile sunt aşa cum par şi totuşi parcă nu vreau să înţeleg, mă las convins greu, zic nu, nu, nu mai merge, gata, şi-apoi zic iar, dar nu e chiar aşa, unele lucruri sunt bune şi altele nu, unele lucruri au nevoie de mai multe cuvinte, dar nici astea nu-mi ajung, şi poate că nu mie trebuia să-mi spun toate astea dar eu fiind persoana cea mai la îndemână e mai uşor să cad în prăpastia asta. Nu-i nimic, îmi zice domnul clovn, zâmbetul se face foarte uşor din vopsea, uite, stai aşa…

Ei bine, we’re just riders on the storm, şi ne aventurăm prin lumi ciudate doar pentru că ne par misterioase şi creează în noi punţi de legătură cu universuri paralele, care nu-s altceva decât alţi oameni. Şi numele tău îmi stă încă pe creier, tatuat într-o altă dimensiune, şi mă doare din când în când, şi numele tău îl visez, şi numele tău mă visează. De tine însă nu ştiu nimic, din tine nu mi-a rămas decât numele.