mocca

cafeaua fierbinte pe masa din colţ,
pe scaun buchetul de frezii
şi unde aiurea de jur împrejur
mirosind a calm absurd şi pregetat.
tu – prelinsă pe podea –
sorbeai încet cuvântul
şi-n gând doar lupta
mai stătea în picioare.
îngerul meu plecase ochii
înfricoşat de gândul că-ţi voi scuipa în cafea
şi făcând un pas întors eu voi pleca
şi peste trupul tău, şi peste amintirea
pe care parfumul – şi ochii –
o închideau în cuvânt.
dar beau licoarea, o dau peste gât,
fierbinte, amară,
otrăvită-n esenţa sa de cuvânt.
devenind rece, din ce în ce mai anost,
îmbrăcându-mi haina,
fiind în sfârşit focul din chibirit
din care ardea aragazul
cu care ne pregătisem cafeaua.
iar tu – ameţită – rămâneai în urmă
precum regina uitând că e stăpână...

în plus: s-a dus cafeaua cu tot cu mirosul ei, cu tot cu whisky şi cu ţigara aprinsă; cu ochii inceţoşaţi, cu lacrimile strânse în scrumieră, cu tot cu zâmbetele noastre ce nu –şi spuneau nimic, dar absolut nimic, iar noi nu ne dădeam seama că sub mânile noastre se roteau sunetele, se închideau în nimic particule fără masă, particule fără şansă; nu le-ai lăsat să-ţi intre în inimă, n-ai avut curajul să-ţi introduci degetul sub piele şi să tragi de masca sub care te ascundeai; mi-am aşternut haina pe spătarul scaunului şi-am izbucnit în plâns (niciodată cafeaua nu mi s-a părut atât de rece).

memoria unu

în stânga ta pălărierul îşi pierduse meseria.
nimic mai mult şi o lumină în spate
aceasta erai tu
două puncte iar apoi soţia lui te ţinea de mână
pe braţul tău curgeau liane de iederă
putrezite şi uscate, mirosind a parfumul cu care te dădeai
atunci când te-am cunoscut, acum un an,
apoi ar fi fost punct
dar eu nu cunoşteam însă aceste semne
şi te-am smuls din mâinile lor,
din pălăria sub care te-ascunseseşi
de teamă de ochiul meu de frigul revărsat
şi niciodată de atunci n-a venit nimeni să te caute
punct şi virgulă
nu pălărierul, nu soţia lui
nu umbra pe care ai uitat-o întinsă pe gresie în bucătărie.
erai a nimănui acum, rujată imperfect,
fără nume, fără prefix...
nu mai conta c-ai fost cândva iubita mea
erai prizoniera acestui transfigurant abis

în plus: ce ploaie e-afară... ce ploaie... vântul te rupe în ploaie te stinge în apă te-nfige cu totul în timp ce eu îmi plâng de milă spărgându-mi geamul memoriei. se apropie anul trecut cu zilele lui de tăceri, cu sunetele lui mute, cu mine şi cu tine, cu texte prinse în cuvinte, cu fotografii suspendate pe lângă propoziţii. erai şi tu eram şi eu şi amândoi ne colindam anul în speranţa unor timpuri altfel. mi s-a dus vremea, tu-ţi cauţi vremea ta, cred că ştii deja prea bine draga mea că din speranţe nu iese nimic. ce ploaie e-afară... ce timp e acesta în sufletul meu...