Durerea sufletului

Cateodata viata ne doboara de-a dreptul... nu e doar o iluzie, nu e doar un cosmar, nu e doar o secunda... este ceva concret, ceva ce trebuie sa-l acceptam ca pe un simplu fapt si adevar, ca pe o incercare a sorti...
Cine spune ca inima nu poate ucide se inseala.... Cine spune ca dragostea nu poate ucide se chinuie pe sine insusi... este doar un indiferent ce se face ca nu vede adevarul ce trece pe langa el...
Cine nu s-a simtit niciodata distrus din cauza inimii poate sa spuna ca nu a trait. A fost viu degeaba. Cine nu a riscat macar o data in viata sa sa iubeasca complet si profund, sa iubeasca sincer, chiar daca exista posibilitatea sa fie ranit, sa fie crunt lovit de un vis spart, nu poate avea macar gandul sa spuna ca a trait...
Se spune ca durerea inimii, ca durerea sufletului, ca durerea ce vine ispititoare si puternica din adancul tuturor simtirilor noastre, ne poate ucide. Sunt sigur de asta. Nu ai trait complet daca nu ai fost macar o data doborat de inima ta... idee ce se concretizeaza fizic in corpul tau... Pun pariu ca macar o data ai zacut la pat, n-ai avut pofta sa mananci, ai simtit ca nu mai esti stapan pe corpul tau, si asta fara ca macar sa fi fost atins, fara sa fi fost afectat intr-un fel din punct de vedere fizic.
Dar atunci e ca si cum n-ai fost... dimpotriva... ti-ai fi dorit sa nu fi existat. Ai fi fost scutit de acest chin...
Dar n-ai fi trait... ai fi fost doar viu. Si chestia asta nu te ajuta cu nimic...
Dar durerea asta este cea mai frumoasa dintre toate... sunt sigur ca ea te poate chiar ucide. Iti poate lua viata in sensul propriu al cuvantului. Dar daca asta se intampla... n-as putea gasi o moarte mai frumoasa. (N-ar strica sa cititi „Un veac de singurate” de Gabriel Garcia Marquez).
Dar de ce ne asumam noi o astfel de durere? Pentru ca suntem oameni!
Totul cere sacrificii! 

Inchide ochii...

Inchide ochii… pune-ti o dorinta...
... intinde-mi mana... si lasa-ma sa-ti soptesc...
... asculta-mi cu atentie varful limbii incercand sa prinzi prin aer, asa cu ochii inchisi, cuvintele ce-mi zboara salbatic asemenea unor fluturi proaspat nascuti...
Vreau sa-mi simti inima batand pentru tine asa cum apa exista pentru noi pentru a ne tine in viata... vreau sa-mi spui ce vezi dincolo de peretele pleoapelor tale...
Inchide ochii si lasa-ma sa-mi ghidez buzele pe spatiul pielii tale ce mi-a devenit o obsesie atat de vie incat il cutreier si-n visul meu adeseori, in special atunci cand zbor...
Inchide ochii ... pune-ti o dorinta! Incearca sa-ti rezervi fericirea! Lasa-ti mereu o portita de scapare din cursele intinse de inima ta. Nu merita sa te inchizi intr-un loc ce te poate rani nespus... invata mereu sa ai in tine acel curaj care te poate elibera. Nu e greu...
Inchide ochii si intinde-mi mana... indreapta-ti toate senzatiile in palma pe care tocmai ti-am prins-o in mana mea... simte-mi degetele cum iti imbratiseaza degetele tale, mana ta, simte-mi mana doar cu simturile ce-ti sunt puse la dispozitie...
Ia-ma in brate si asculta-mi in continuare cuvintele ca si cum ele ar fi singurele care te-ar putea salva din drumul catre nimic. Tine-ma in brate ca si cum moartea ar sta in spatele meu pentru a ma chema..., ca si cum acesta este ultimul moment in care m-ai putea tine in brate..., ca si cum intreaga lume s-ar sfarsi in urmatorul moment...
Spune-mi tot ceea ce n-ai avut niciodata curajul sa-mi spui... Spune-mi ca ma urasti, ca ma iubesti, ca eu sunt cea mai mare greseala a vietii...
Spune-mi ca n-ar fi trebuit sa te cunosc... sau spune-mi orice altceva ce te-ar putea face fericita... pentru ca asta imi doresc!
Inchide ochii... si asuma-ti propria viata!

Drumul catre lumina...

Ma imaginez deseori mergand pe o carare in mijlocul unei paduri luxuriante in care lumina nu poate patrunde... Totul este intunecat... dar undeva... la capatul padurii pod vedea o luminita... o cale de a scapa de intuneric. Si ma simt motivat si-mi continui drumul pe cararea mea, desi uneori ma mai impoiedic, ma lovesc, sangerez, plang, obosesc... invat sa ma ridic si sa-mi continui drumul catre scopul meu final.

Dar in viata reala am invatat ca lumina nu e doar lumina... e mult mai mult de atat. Lumina aste adevarul, este succesul... lumina este iubirea. Lumina este tot ceea ce ne poate face mai frumosi, mai buni, mai buni pentru lumea in care traim...
Lumina este acea parte a vietii la care aspiram si spre care vrem sa ne indreptam mai mult decat inspre moarte. Lumina este fermecatoare...
Dar cel mai sigur... lumina e cineva. Lumina e o persoana, doua persoane, trei persoane , persoane care ne pot indinde o mana sa ne faca mai fericiti...
Ah... daca totul ar putea fi spus...
Ah... daca am gasi cuvinte pentru orice... 

Lucruri...

Cateodata ne simtim atat de singuri si atat de unici in felul nostru de a fi incat vedem ca nimic nu ne seamana, si chiar mai mult, nimeni nu ne intelege si nu este dispus sa ne inteleaga. Asta pentru ca actiunile noastre reflecta modul in care gandim si pentru ca fiecare gandim in felul nostru propriu si ne vedem oarecum izolati si ne plangem de mila. De ce? Pentru ca nimeni nu-i ca noi! Pe-acolo pe undeva!
Spuneam ceva de modul in care subconstientul ne influenteaza. Vroiam sa spun ce legatura au inima si mintea cu viata mea... Incep din ce in ce mai mult sa traiesc cu inima. Spun asta in sensul ca nu prea-mi mai pasa de toate chestiile idioate pe care le presupune existenta unei ratiuni vii. Nu! Voi face doar ceea ce simt eu ca trebuie sa fac (nu ceea ce se considera ca este bine sa fac)... ma ghidez dupa propriile mele valori de bine si rau, nu dupa ceea ce pot vedea prin reviste sau pe la TV, sau si mai rau, ceea ce pot vedea pe fruntea tuturor... ma ghidez dupa propria mea viata.
Cateodata, in singuratatea propriilor mele ganduri, imi dau seama ca fericirea trece de multe ori pe langa mine asemenea unei pasari albastre, sclipitoare, invaluita intr-un miros de perla caustrofoba ascunsa in craniul meu imbatranit. Adica fascinanta. Si sunt condamnat sa vad pasarea asta si sa-i simt adeseori bataia aripei ce-mi atinge usor obrazul incremenit. Si cateodata, in aceasta singuratate absurda, imi fac planuri, scornesc pur si simplu idei absurde de a creea o capcana pentru a prinde aceasta pasare...dar de cele mai multe ori nu ma dovedesc decat un prost amarat ce cade singur in propria-i cursa. Pasarea nu-mi lasa decat un fulg argintiu pe care-l trec in singuratatea mea peste pielea-mi speriata de viata... si nimic nu mai are sens. Acum nimic nu mi se mai pare asa cum era odata. Pasarea a trecut demult. Pasarea m-a uitat (poate chiar cred ca nu m-a cunoscut niciodata) iar eu, in umila mea singuratate, m-am pierdut pe drumul ce-mi este condamnare, povara si chin, zambet, cuvant si sentiment.
Sunt lucruri pe care nu le voi spune niciodata dar sunt si lucruri pentru care as face orice pentru a le spune. Nimic nu merita cu adevarat o izolare... nici chiar tristetea absoluta. Nici macar tonele de lacrimi pe care le depunem in sufletul nostru pecetluit de sunetul tacerii. Sunt lucruri pe care nu le voi spune niciodata pentru ca nu pot... pentru ca sunt om; dar cu fiecare zi pe care viata mea are norocul de o adauga la aceasta infinita carte pe care din cand in cand o mai rasfoiesc, simt ca ma autodepasesc. Si-mi place enorm chestia asta. pentru ca ma pot schimba in ceva ce imi doresc sa fiu... nu pentru ca n-as fi impacat cu mine ci pentru ca nu sunt impacat cu lumea din jurul meu. Ce inseamna ca ma autodepasesc? Cam asta inseamna... ca tin din ce in ce mai mult cont de ceea ce-mi spune inima (chestie de care in trecut eram destul de sceptic) si ca mi-am dat seama ca merita sa fac orice pentru a-mi trai viata cu folos, pentru a prinde pasarea aia afurisita, pentru a o atinge... pentru a putea atinge FERICIREA.
Materia mi se pare doar o metoda de a ne izola si de a ne distrage de la drumul nostru... nu are rost sa ma las prada lumii materiale. Prea putin conteaza ce am facut azi, sau alte chestii de genu’ asta... conteaza ce-am simtit, cat de fericit am fost sau cat de mult am suferit... Nu conteaza ca trupul meu a stat intraga zi nemancat sau nebaut... conteaza ca sufletul sa isi primeasca portia de care are nevoie... spirit, cultura, adevar! N-are rost sa ma abat de la calea ce mi s-a revelat...
Sunt lucruri pe care le simtim dar nu avem voie sa le spunem. Acesta este un mare adevar dar mi se pare in acelasi timp si cea mai mare idiotenie. Cine te opreste? Ratiunea! Nimeni nu-ti spune sa nu spui dar ti-e frica... ti-e teama! Sunt lucruri de care ne temem. De ce? De prosti! Pentru ca nu avem curajul sa infruntam realitatea! Pentru ca nu gasim puterea de a ne opune! Sunt lucruri pe care le simtim dar nu avem voie sa le spunem... pentru ca daca am face-o am fi condamnati! Condamnati la izolare. La ceva ce e mult mai rau decat singuratatea in care ma aflu de pe acum... tocmai asta vreau sa spun! Cu fiecare zi ma autodepasesc! Invat sa-mi autopermit sa vorbesc, sa nu mai ascult ce se vorbeste in stanga si-n dreapta, sa nu-mi mai pese daca persoana X are ceva impotriva mea... Unicul meu scop e acela de a-mi oferi fericirea atat mie cat si celor pe care-i iubesc. Si asta nu oricum, ci asa cum am mai spus... fericirea se atinge foarte usor concentrandu-ti toate fortele asupra nevoilor celorlalti si sa le oferi lor toata puterea ta. Asta e fericirea, ma gandesc eu, asta e fericirea!
O prietena foarte buna m-a tras recent la raspundere si mi-a pus intrebarea : nu cumva esti nedrept fata de inima ta daca ii pui pe toti ceilalti inaintea ta? Daca ma deglijez incercand sa-i ajut pe ceilalti... Nu, nu fac asta! dimpotriva! Inima mea e foarte implinita! Ea imi ordona sa fac chestia asta! Ea imi spune ca n-are niciun rost sa traiesc de unu’ singur, fara sa ma bucur de fericirea celorlalti... doar asa imi pot gasi fericirea mea!
Exista lucruri pe care le simtim dar de care ne temem. Pe care preferam sa le inchidem inauntrul nostru doar pentru ca sunt prea distincte cu ceea ce reprezinta exteriorul.
Sunt lucruri care ne fac deosebiti! Care socheaza, care schimba, care impresioneaza... sunt lucruri speciale, sunt tristeti... sunt lucruri care ne fac sa plangem, lucruri care ne fac sa suferim, lucruri care poate nu vor sa ne provoace suferinta. Sunt lucruri impotriva carora nu putem lupta. Sunt lucruri pe care nu le putem schimba si lucruri care ne sperie. Mai sunt lucruri care ne iubesc si lucruri pe care le iubim, lucruri tacute, lucruri neintelese...
Exista lucruri care clocotesc in adancul nostru asteptand sa iasa la suprafata... si pan’ la urma o vor face. Dar atat de greu...
Sunt lucruri care ne pot zambi...
Sunt lucruri care ne pot ajuta sa atingem fericirea... din pacate multe trec pe langa noi asemenea fericirii, pentru ca nu le acordam atentie... Sunt lucruri pe care le pretuim...
Sunt lucruri cu care ne jucam, sunt lucruri care se joaca cu noi, sunt lucruri care sunt jocuri... sau poate ca nu mai sunt...
Sunt lucruri care sunt cuvinte... si sunt cuvinte care pot spune lucruri... lucruri mari, care ne pot salva...
Sunt EU, cel mai neinsemnat lucru pe care-l cunosc, pentru a spune ca sunt lucruri... Ah, cat de multe pot spune in propozitia asta fara a spune de fapt nimic...
Iar eu, in singuratatea mea, nu vad decat lucruri... lucruri care ma ranesc, care ma fac fericit, lucuri care ma iubesc, lucruri pe care le evit... in singuratatea mea sunt prea putine lucruri care sa ma scoata din singuratate...
... pentru ca sunt lucruri, asemenea pasarii de care ma tem, care poate ca-s doar in capul meu, pe care ceilalti nu le vad si pentru care ceilalti nu sufera... de care celorlalti nu le pasa... Sunt lucruri pe care le tin in brate... lucruri... pentru care nu am cuvinte...
... doar niste lucruri...
... sau poate mai mult... 

Recurs pentru trecut / Pledoarie pentru viitor

Catva timp in urma, la Olimpiada Paranormalilor din Seattle noua atleti, toti disabili mintal sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m. La semnalul starterului incepura cursa, nu toti alergand, dar cu dorinta de a sosi si de a invinge. La un moment dat un baietel cazu pe pista, se rostogoli de cateva ori si incepu sa planga. Ceilalti opt il auzira plangand. Incetinira si privira inapoi. Se oprira si se intoarsera... toti... O fata cu sindromul Down se aseza langa el, incepu sa-l mangaie si sa-l intrebe : „Acum esti mai bine?” Atunci toti noua se prinsera dupa umeri si mersera spre linia de finish. Tot stadionul se ridica in picioare iar aplauzele au durat mult timp... Persoanele care au vazut intamplarea o povestesc inca. De ce? Pentru ca inauntrul nostru stim ca : LUCRUL CEL MAI IMPORTANT IN VIATA ESTE MAI MULT DECAT A INVINGE PENTRU NOI INSINE. LUCRUL CEL MAI IMPORTANT IN ACEASTA VIATA ESTE DE A-I AJUTA PE CEILALTI SA INVINGA, CHIAR DACA ASTA IMPLICA A INCETINI SI A SCHIMBA CURSA NOASTRA.

Daca ar trebui sa lupt doar folosind cultura atunci ar trebui s-o fac in felul asta... incercand sa aduc o raza de lumina in conceptia gresita ce guverneaza timpurile de astazi. Singura putere pe care o detin consta in cuvinte. Incerc sa folosesc cuvintele pentru a realiza ceea ce altii n-au putut cu faptele... Incerc sa fiu cinstit in primul rand cu mine si apoi cu ceilalti... incerc sa fiu cinstit cu inima mea.

O lumanare nu pierde nimic daca aprinde alta lumanare.
Aici ramasesem... acesta este esentialul pe care ar trebui sa-l retinem cu totii. Nu pierdem nimic, nu iesim in niciun dezavantaj daca ne alaturam flacara, puterea pe care o detinem ca un noroc asupra noastra, de o alta lumanare care are nevoie de noi. Nu este vina noastra ca viata a aruncat in acest mod zarurile. Nu este vina nimanui ca uneori unele lumanari nu ard asa cum o fac altele, ca uneori ceara uneia este mai de calitate decat aceea a unei alte lumanari sau ca poate vantul bate mai tare in directia uneia decat in alta directie. Da, aveti dreptate, toate astea conteaza... dar pana la urma influenteaza condamnarea, nu salvarea.

Cateodata sunt prea multi factori care din inconstienta vor sa stinga o lumanare. Da, unul sufla intr-o directe, altul in alta, unul de sus, etc... lumanarea rezista! Dar in final (asa cum ati spus) se gaseste cineva cu o idee mai ingenioasa si pana la urma imi stinge lumanarea. Dar oare cati din acesti factori au intins la timpul potrivit un bat de chibrit aprins pentru a mi-o aprinde? Cati s-au gandit ca lumanarea mea chiar trebuie sa arda?
Am invatat ca oricat de mult mi-ar pasa mie altora s-ar putea sa nu le pese. Da, am invatat-o cu mult inainte sa o citesc pe o hartie dar totusi cu cat ma izbesc mai tare de adevarul asta crud cu atat ma doare mai tare... Pentru ca n-am nicio putere sa schimb asta. pentru ca nu pot sa fac nimic.
Am invatat ca daca nu urmaresti fericirea, ea te va ocoli. Dar daca te vei concentra asupra familiei, prietenilor, nevoilor altora, tot ce faci sa faci cat de bine poti, vei gasi fericirea. Da, si pot spune ca sunt fericit! Oricat de trist as fi acum cand scriu asta sunt fericit... pentru ca n-am stat degeaba. Pentru ca ma zbat pentru cauza a mea si pentru ca-s fericit cu cauza mea si pentru ca nimeni nu mi-o poate lua. Pot spune ca am atins chiar fericirea. Pentru ca e solida. Sunt mai fericit decat am fost vreodata in viata mea pentru ca acum am un scop, ceea ce n-am avut niciodata... Ori cu asta ori fara asta voi aprinde lumanari toata viata! Nimeni nu ma poate opri!
Totusi mi-am dat seama ca doar flacara mea nu este de ajuns pentru a face o lumanare sa arda. Trebuie sa contribuie mai multi.... Asta pana atunci cand voi fi suficient de puternic incat sa produc o flacara destul de mare pentru a produce bucurie celorlalti.
Am invatat ca de cate ori suferi, nu esti singurul. Stiam asta la fel de bine precum stiu ca oamenii se numesc oameni tocmai pentru ca sunt dispusi greselii. Stiam asta si in momentul in care ieseam dintr-un birou aruncand o vorba ce poate ma va ambitiona definitiv. Voi lupta impotriva Sistemului. Nu ma voi opri. Stiam asta atunci cand am iesit fara sa mai arunc nicio privire in urma mea. Deasemenea am invatat mai tarziu (atunci nu stiam) ca de cate ori sunt suparat am dreptul sa fiu suparat dar nu am dreptul sa fiu si rau. Tocmai pentru ca sunt om...
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie... indiferent de consecinte. Faptul ca mi-am permis sa lupt la momentul potrivit a fost o revelatie si pentru mine... nici macar nu stiu de unde am gasit puterea. M-am dat de gol dar nu-mi mai pasa...
Am invatat ca de cate ori suferi, Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am observat asta atunci cand lumea imi spune sa privesc in ochii ei... in timp ce ochii mei privesc uzi. Nu e bine... ochii sunt oglinda sufletului iar privind in ochii Lumii pot vedea Sufletul Lumii. Iar eu il vad rau.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale. Lasa si asta multe de gandit... mai ales atunci cand faptele nu vorbesc. Dar stiu sigur ca si atunci cand faptele vorbesc de la sine gasim puterea de a trece peste ele, de a le ignora si de a pretui valoarea unui om pentru ca este om, nu de a o dispretui pentru ca si-a permis sa fie om (sa greseasca).
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede... no comment!

Da oamenilor mai mult decat isi doresc si fa asta din inima!
Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai, si nu dormi atat cat ai dori.
De cate ori spui imi pare rau, priveste in ochii celuilalt.
Niciodata nu nescocoti visele altora.
Iubeste profund si intens. Te poti rani dar acesta este singurul mod de a trai complet.
Trateaza fiecare neintelegere fara a fi agresiv.
Nu cataloga pe nimeni dupa rudele sale.

Mi-am cam terminat de predat lectia... sau poate de reamintit. Eu cel putin n-o voi uita niciodata... Si voi lupta pentru ea!
Dar am mai invatat ceva... am invatat ca nu este grav sa gresim ci grav e sa pierdem lectia... poate ca cineva si-a invatat lectia! Ar trebui sa ne gandim si la asta! Nu putem da vina pe o floare inca boboc daca celelate nu infloresc. Daca mai multe lumanari nu ard asa cum trebuie nu inseamna ca este vina uneia dintre ele...

Ce-am invatat eu cu adevarat...? Am invatat ca merita sa am incredere in inima mea si ca merita sa lupt pentru ceea ce cred! Daca nu as fi avut incredere in inima mea acum as fi tacut! Stiu sigur ca pana la urma fiecare lumanare ajunge sa arda asa cum trebuie doar ca uneori trebuie sustinuta. Impreuna putem face acea lumanare sa straluceasca. Sa se innoiasca. Pentru ca am incredere.
Si nu este nicio povara... niciun chin... dimpotriva... m-am chinuit sa va demonstrez ca este fericire... este implinire... si nu doar pentru un timp, este pentru toata viata...
Am mai invatat ca scrisul, la fel ca si vorbitul poate linisti durerile sufletesti...
Am invatat ca pana si eu scap situatiile de sub control si ca nu merita sa-i condamn pe cei care mai fac asta... dar stiu ca putem reveni pentru a ne corecta greseala. Nu doar eu, nu doar tu... toti... Cu totii putem sa demonstram ca nu traim degeaba! Mai devreme sau mai tarziu.

Si eu stiu ca exista o lumina care nu se stinge niciodata!
Credinta! Speranta! Iubirea! 

I wanna fight

This is the first day of the rest of my life... si nu e doar un vers dintr-un cantec. Este o revelatie. Este ceva adevarat. Cateodata iti dai seama ca nu mai are rost sa continui ceva fara rost, ceva in care m-am pierdut...
Pan’ la urma asta e lumea in care traiesc si probabil ca ar trebui sa fiu impacat cu ea... Da, probabil ca ei n-au nimic cu mine... dar eu am ceva cu ei. Nu pot accepta mediocritatea in care s-au aruncat... si la care ma indeamna si pe mine. Nu vreau, nu am de gand sa fiu unul de-al lor. In niciun caz. Tocmai din cauza asta m-am hotarat sa lupt... sa lupt impotriva lor, sa lupt impotriva Sistemului.
Nu gresesc. Acesta este propriul meu razboi, abia acum mi-am gasit armele ingropate prin mintea mea... si daca am pierdut o lupta, razboiul nu-l voi pierde. Nu acum.
Gasesc motivarea si puterea de a spune ceea ce am de spus atat de adanc in mine incat aproape ca stiu ca nu pot fi invins... am ales sa lupt pentru ca doar asa pot fi fericit cu mine insumi – nu am stat degeaba si am incercat sa fac ceva... macar am incercat...
Si chiar daca voi fi invins tot voi invinge! 

Jocul adevarului

Cautam adevarul cu atata inflacarare incat ne pierdem pe noi insine. Pierdem eul ce poate inca nu l-am descoperit dar cu care ne jucam in fiecare zi...
Cautam adevarul pentru a ne elibera de viata, pentru a ne simti liberi dar de fapt nu-l vedem ca trece pe langa noi...
Preferam sa ne purtam ca nebunii, sa ne numim nebuni, putem sa ne simtim nebuni, putem chiar sa fim...
Ne pierdem cautand adevarul... De ce? Asta e foarte simplu... Cautam adevarul peste tot dar uitam un singur lucru. Sa aruncam o privire si in interiorul nostru. Sa vedem ceea ce se afla in noi. Vom afla mai mult decat un simplu adevar. Ne vom afla pe noi insine mai liberi ca oricand. Ne vom vedea schimbati.
Departe de ganduri ascunse... sunt liber. Pentru ca nu mai sunt ascunse. Pentru ca pot face orice vreau fara sa ma autocondamn si fara sa-mi fac griji ca ma vor condamna altii. Pentru ca acum sunt liber sa nu mai cred in ei. Pentru ca nu imi mai pasa.
Odata ce-am descoperit adevarul nu ma mai poate invinge nimeni. Pentru ca odata ce-am descoperit adevarul sunt sigur pe propria mea persoana si nu mai pot fi dezavantajat. Pot fi cu adevarat eu. Eul pe care voi nu-l doriti pentru ca va sperie. Pentru ca vi se pare diferit. Pentru ca nu-l intelegeti. Pentru ca nu-i ca voi.
Nici nu va cer sa ma intelegeti. Pe cei care reusesc ii respect nepretuit. Pe cei care incearca ii iubesc. Impreuna cu toti ceilalti (aproape indiferenti) coexist.
Asadar, cred ca am mai spus asta de nu stiu cate ori... lasati-ma sa fiu asa cum vreau eu sa fiu. Daca nu voi descoperi adevarul in felul meu propriu atunci viata nu are sens...

INIMA IMI SPUNE DA, MINTEA IMI SPUNE NU.

Inima imi e nebuna. Asta o stiam de mult timp.
Inima iubeste. Dar inima mea nu poate iubi normal...
... de aceea trebuie sa ma zbat in fiecare zi pentru a ma face pe mine insumi sa ma accept. Pentru a ma accepta singur in felul meu.

Mintea... nu stiu ce-as putea spune despre mintea mea. Ea imi asigura succesul. Mintea ma face valoros. Si totusi prefer sa nu ma las condus de ea...
Daca imi voi asculta inima simt ca voi fi mai fericit decat daca imi voi asculta mintea.

Eu colectionez prieteni. Prieteni pe care ii iubesc cu adevarat. Pentru care mi-as da viata.
Incerc sa nu ma mai tem de mine. De aceea acest text este pentru voi. Pentru ca acest text, ca multe altele, ma contine pe mine si astfel ma pot oferi voua...
Si sunt atat de implinit!

Tin atat de mult la voi incat nu am cuvinte sa spun mai mult...
Totul e doar un joc. Asta mi-a spus-o unul dintre voi.
Insa un joc real...
... ce ne poate face sa zambim.
... ce ne poate face sa plangem.
... jocul ce ne face sa iubim...

Pentru trei persoane care chiar tin la mine. 

Remember the silence

A trecut ceva timp de cand n-am mai scris nimic... marea problema e timpul si poate si gandirea... Poate n-am mai simtit nevoia sa spu nimic. Dar ma mint... Mereu am ceva de zis... Asa ca am revenit mai in forta ca oricand...
Aproape toti cei care stiau de aceasta adresa m-au intrebat daca am ami scris ceva pentru site... Nu – nu am avut timp... Am fost aproape rugat sa mai scriu ceva... Toti cei care au intrat nu mi-au spus decat cuvinte de bine, ca scriu bine , frumos, etc, etc... Dar oare totul consta in asta? In felul de a scrie? Poate ca da... Trebuie sa placa... Poate chiar daca ideile expuse nu au fost toate in concordanta cu opiniile celorlalti eu stiu ca am dreptate si cred in propriile-mi cuvinte...
N-am putut sa nu ma intreb de ce atata placere si entuziasm atunci cand sunt citit? De ce vreti sa-mi cititi cuvintele? Pe altcineva mai bun nu gasiti? Probabil pentru ca ma cunoasteti si va sunt oarecum cunoscute... Totusi n-a putut sa nu-mi treaca prin minte si ideea ca poate ati avea ceva de invatat din tot ceea ce am scris aici si poate de aceea va lasati prada cuvintelor mele... M-ar bucura foarte mult...
Am avut de curand marea placere sa aflu ca o persoana de o mare importanta spirituala pentru mine, un indrumator de-a lungul mai multor ani, a intrat si a citit... Tot ce-am scris aici... Cum am mai spus, nu voi putea uita niciodata ceea ce a avut legatura cu sufletul meu... Atat partile bune cat si pe cele rele... Candva am ajuns sa amenint... Fii atent ca vei avea de luptat cu memoria mea! Faptul ca am stat atatia ani intr-o scoala ma leaga definitiv de ea... Te tot ce inseamna ea. Si acum fie vorba intre noi... n-am regretat deloc ca n-am intrat in Eminescu... am acceptat situatia ca atare. Pur si simplu a fost sa intru in Onicescu. Poate ca asta e cuvantul... A fost sa se intample... Soarta. Poate ca de aceea am si luat nota mica la romana... Ca sa pot intra in Onicescu. Ca sa pot descoperi un nou orizont ce-mi va influenta viata definitiv... Mi-ar placea sa am odata ocazia sa ma explic personal... Mi-ar placea sa va pot spune in ce a constat schimbarea de care va spuneam si cum m-a afectat... Totusi simt in adancul inimii mele ca daca nu m-as fi aflat aici m-as fi pierdut... Nu mi s-ar mai fi ivit ocazia de a face ceea ce imi place si as fi fost un alt nimeni intr-un alt liceu ce aspira la prestigiu... Mai bine sa te simti sigur pe tine decat sa vrei sa fii puternic in ochii celorlalti si sa fii un nimeni. Cuvantul inseamna forta!
Imi place foarte mult viata mea de acum. Am descoperit cu adevarat cartile, o lume din care n-am sa pot iesi niciodata. Am descoperit viata adevarata si drumul catre adevar... Am descoperit pretul ce trebuie platit pentru a fi fericit... Efortul si pretuirea calitatilor umane... Iubirea, credinta, increderea...
Va multumesc foarte mult tuturor celor care s-au gandit la un moment dat in viata lor la viata mea... Celor care s-au gandit care sa fie drumul pe care ar trebui sa merg pentru a-mi fi bine...
Va multumesc foarte mult tuturor celor care au inteles ca a fi nebun obisnuit nu e un defect ci chiar o calitate. Este un mod de viata ce-mi asigura succesul. Succesul pe care il datorez tuturor celor care tin intr-un fel sau altul la mine si AU INCREDERE IN MINE SI IN DECIZIILE MELE.
Multumesc inca o data...

Acest articol e scris special pentru acele persoane care inseamna ceva in viata mea... Ruiu Florentina (cu drag pentru ma face sa ma simt special chiar si acum), Livia Pavelescu (pentru atentia pe care mi-o acorda in prezent), Diana Tudose (pentru ca sta in fiecare saptamana sa-mi asculte chinul), Raluca (pentru efortul depus pentru a ma intelege), Raluca (pentru faptul ca m-a facut sa descopar ca nu sunt singur), Alex (pentru tot), Gabi, Lely, Agnes, Dia...
Pentru toti cei care imi ofera posibilitatea sa ma fac inteles...

Chin

Sensul meu in lume? Sa provoc suferinta!
Nu, nu mi-am propus chestia asta! O vad pur si simplu! Chiar daca ma gandisem, si mi-am propus, sa fac tot ceea ce-mi sta in putere pentru a-i face pe cei din jurul meu fericiti (se implica aici VOINTA) tot deviez spre suferinta. Fara sa vreau bineinteles! Nu imi place suferinta! Nu imi place s-o provoc dar pur si simplu se intampla!
Lupt pentru bine si rezultatul ma da pe spate. Suferinta... Unde mi-e efortul? Unde mi-e puterea? M-am pierdut? Poate... Eu nu stiu...
Sensul meu in lume? Oricat de mult prefer sa cred ca sunt aici pentru a infaptui binele, pentru a fi de ajutor, pentru a aduce fericirea in sufletele celor de langa mine, nu pot sa nu vad si cealalta fata... Suferinta!
Ce pot sa fac? Cum pot sa scap? Sa stau singur?
Izolarea nu mi-e buna, o urasc... si atunci? Sa ma las o arma a raului cand eu ma consideram unealta binelui? Sa raman in continuare indiferent si sa astept suferinta de la sfarsit? Chinul sfarsitului?
Mi-as dori sa ma pot elibera...Cum? Cum...?