My daily brands

Cam acestea sunt brand-urile pe care le folosesc eu. Am tot văzut pe alte bloguri aşa că m-am hotărât să fac şi eu aşa ceva. Nu ştiu ce să mai spun... Oricum cred că am mai uitat câteva:

• Colgate
• Jacobs
• Str8
• Prigat

daca imi mai aduc aminte am sa notez:D

Take me, take me!

Iată ce-am avut supriza să văd parcat în faţa hotelului Intercontinental mergând astăzi înspre Piaţa Romană ca să ajung la Biblioteca Sadoveanu. Bineînţeles că mi-a furat ochii din prima clipă. Treceam... Treceam... Şi până la urmă m-am întors şi i-am făcut o poză (aşa se explică şi unghiul în care mă aflu). Iniţial am crezut că este un taxi datorită tuturor semnelor şi numerelor de telefon lipite pe această maşină însă mai apoi, la o privire mai atentă, am constatat că era o maşină de închiriat şi aşa nu mi s-a mai părut astronomică nici suma înscrisă pe uşă : de la 40 Euro. Deşi aş putea jura că pentru a te plimba cu chestia asta ar trebui să plăteşti mult mai mult de atât, 40 de Euro fiind probabil preţul pentru vreun Logan. Mă întreb cine a venit cu ea până acolo. Îmi venea să mă duc să-l întreb pe şofer ce salariu are văzându-l stând înăuntru. Totuşi n-am făcut-o. Am trecut mai departe gândindu-mă că unii oameni au bani şi nu ştiu ce să facă cu ei. Caleştile de pe vremuri nu le mai convin...

Escape from reality

Sincer sa fiu m-am cam săturat. Abia aştept să stau undeva sub un copac citind liniştit cărţile ce mă aşteaptă pe raft de atâta timp.

O să scap şi de calculator, o să-mi las şi telefonul pe mai ştiu eu unde (poate-l închid), vreau să nu mă mai intereseze nimic. Plec. Ar fi şi cazul, mă gândesc.

Am multe cărţi de citit.

• Andre Gide - pivnitele vaticanului
• Marguerite Duras - amantul
• Evgheni Zamiatin - navala apelor
• Gabriel Garcia Marquez - cronica unei morti anuntate
• Mitch Albom - Marti cu Morrie
• James Clavell - Shogun (doua volume)
• Albert Camus - Strainul. Ciuma. Caderea. Exilul si imparatia

Stiu... sunt cam multe pentru doua saptamani cat o sa fiu plecat insa tot merita sa incerc. doar ziua are 24 de ore... nu-i asa?

......................................................................................................................................................................

in alta ordine de idei sunt total dat peste cap. mi-aş dori să pot face ceva, orice, să caut, să dau un telefon, să... ceva. nu pot suporta. timpul mi se aruncă în minte şi este înfiorător. mi-e dor... mi-e oribil de dor. cand ma gandesc ca a trecut timpul ăsta si eu n-am facut nimic... aste şi vina mea până la urmă, fără nicio îndoială. dar... va sti vreodata...?

Ce-o mai fi

    Orice s-ar spune până la urmă cred că trebuie să-mi continui drumul aşa cum cred eu de cuviinţă. Poate că voi reuşi să fac ceea ce mi-am propus - asta însemnând să învăţ (ar fi şi cazul ţinând cont că am trecut a XII-a) şi în felul ăsta îmi voi pregăti drumul pentru bac şi ce-o mai mai fi. Cert e însă că iar încep să ma ia damblalele în sensul că simt în mine iar aburii nemulţumirii şi ai revoltei.

    Nu, nu mi-am rezolvat încă problemele în acest liceu. Încă nu am arătat cine sunt, încă nu m-am răzbunat aşa cum aş fi vrut pentru toate lucrurile ce mi s-au făcut (chiar dacă ştiu că răzbunarea e arma prostului lasă să fiu eu prost măcar o dată). Aşadar acum acum la dispoziţie un an şcolar să plec împăcat chiar dacă asta ar însemna să mă chinui mult mai mult decât am făcut-o până acum.

    În primul rând ori îmi rezolv viaţa personală ori plec din liceu lăsând în capul meu o pare zonă colorată. Oricum ştiu că ea va rămâne şi că înfluenţa ei mă va cuprinde. Însă nu vreau să mă mai influenţeze direct. Vreau să mă pot elibera.

    În al doilea rând trebuie să fac ceva pentru a scăpa de resentimente. Vreau să nu mi se mai râdă în faţă atunci când eu vorbesc ceva serios, vreau să las ceva în urmă...

    Vreau să fiu înţeles.

    Simt nevoia să spun iarăşi totul. SĂ SPUN CĂ UNII PROFESORI NICI MĂCAR N-AR TREBUI SĂ VISEZE SĂ SE PREZINTE ÎN FAŢA UNOR ELEVI. Să spun că ceea ce noi numim şcoală e doar o mare nebunie. SĂ SPUN CĂ UN PROFESOR DE CALITATE N-ARE NEVOIE SĂ LASE CORIGENŢI. Să-i fac să înţeleagă că elevul face şcoala până la urmă şi că profesorul nu este decât unelta unui sistem ce la noi se remarcă prin lipsuri.

    Aş vrea să mă fac că nu văd că am avut cel mai mare ghinion de a fi unde sunt. Sunt doar EU până la urmă, sunt... cine sunt... şi nu mi-a plăcut niciodată singurătatea. De aceea poate ceea ce m-a durut cel mai rău nu a fost nedreptatea din jur (pe care oricum n-am s-o iert) ci tocmai acea tăcere dureroasă pe care mi-a oferit-o tocmai persoana de la care o aşteptam. Diriga. LIPSA DE DIALOG MĂ ÎNSPĂIMÂNTĂ. Mi-am căutat alte porţi îmi caut posibilităţi de a scăpa de o luptă.

    NU E NIMIC MAI GREU DECÂT SĂ FII EU.

technorati tags:scoala, vacanta, personal

Blogged with Flock

Toate lucrurile frumoase

Obişnuiam ca din când în când să-mi scot un scaun albastru de plastic pe balcon şi să mă aşez pe el întinzându-mi picioarele printre gratiile de metal pe care acesta le avea în construcţia sa. Îmi făcea plăcere să mă bucur de aerul răcoros pe care câteodată îl oferă nopţile de vară, condimentat parcă de o uşoară adiere ce-mi mişca părul de lungime medie într-o direcţie oarecare. Recunosc că uneori închideam ochii imaginându-mă atins de vreo fată de care poate eram îndrăgostit în acea vreme aşa cum numai copiii pot să mai viseze uneori la îndeplinirea acelor lucruri despre care părinţii lor le spun că sunt imposibile. Mă gândeam deasemenea la acele posibilităţi pe care le-aş fi putut avea în momentul în care vârsta mi-ar fi permis să deschid uşa apartamentului pentru a începe să cuceresc lumea, lumea aşa cum o vedeam eu din spatele atlaselor de geografie pe care le răsfoiam în fiecare zi, lumea din interiorul multiplelor cărţi pe care le citeam în timpul zilei. Iată însă că-mi făceam timp să ies pe balcon, de multe ori seara târziu, aproape de miezul nopţii, pentru a fi cel puţin o dată în zi eu cu mine lăsându-mă posedat de propriile gânduri pe care culmea nu le încercam să le împiedic, motiv pentru care astăzi am ajuns cel care sunt – poate mult prea mult decât mi-aş fi dorit, sau poate în acelaşi timp doar nimic. Îmi amintesc însă că într-o noapte am avut marea revelaţie şi totodată, aş putea spune, marea inspiraţie de a privi înspre blocul de vizavi. Pe fereastra unui apartament de la etajul trei am avut marea uimire de a vedea o tânără dansând goală prin camera nu foarte puternic luminată însă suficient pentru a-mi permite mie un spectacol mai ceva ca la teatru. Fata putea să tot fi avut vreo nouăsprezece ani, dacă nu chiar mai bine, şi poate tocmai din acest motiv mi se părea că mişcările sale sunt desprinse parcă dintr-un element angelic, dintr-o parte de cer ce mie îmi era la acel moment interzisă. Astăzi îmi vine să râd deoarece tot îmi amintesc de bancul cu omul invizibil, dovadă că odată cu creşterea în vârstă am lăsat în urmă şi acea inocenţă a copilăriei ce mă facea să mă exalt în faţa acelei reprezentaţii mirifice. Mă mira faptul că toate acestea se repetau aproape în fiecare noapte sau cel puţin atunci când ieşeam eu, în special când nu mă fura somnul privind vreun film plictisitor pe la televizor. În orice caz copilăria mea a rămas marcată de acea prezenţă misterioasă, de acele mişcări fine asunse cumva în umbra ferestrei. Nu eram decât un voyeur prins în jocul unor imagini, o fiinţă hipnotizată pur şi simplu de timp. După câteva luni de la această descoperire părinţii au hotărât să ne mutăm. Ştiu că o bună perioadă am rămas excesiv de trist, pierdut parcă în spaţiul nou ocupat, fără a avea cumva impresia apartenenţei vreunui cadru anume. Când am văzut că mă pot resemna într-o oarecare măsură cu situaţia am început să-mi scot iarăşi scaunul în balcon însă de această dată nu mai era niciun alt bloc în faţă, doar o mare întindere de clădiri aparţinând vreunei uzine exploatate la maxim, imagine ce nu-mi provoca nicio reacţie decât poate aceea de a-mi lăsa în urmă un gust amar, un regret pierdut. Cu toate acestea închideam ochii lăsând vântul sa-mi treacă asemenea unui uragan printre firele mele de păr, ia apoi în minte, amestecându-mi gândurile până adormeam. De această dată însă nu mai visam fetele de la şcoală ce-mi zâmbeau trecând pe lângă ele, nu mai eram copilul ce s-ar fi putut lăsa pradă oricărei copile a cărei imaturitate l-ar fi lăsat rece. Acum, în timp ce închideam ochii, nu vedeam decât umbra aceea fantastică dansând singură în cadrul ferestrei, vedeam forma sânilor rotunzi şi a părului fluturând sălbatic... Acum eram capabil să-i simt până şi mirosul parfumului fin pe care puteam să-mi imaginez că-l împrăştiau mâinile sale. Nu-mi rămânea apoi în minte decât bătaia pe umăr a mamei ce mă trezea pentru a mă invita să mă culc în pat. Imaginea fetei dansând se spărgea acum în fumul furnalelor ce se puteau vedea la orizont în timp ce eu vărsam câteva lacrimi pe furiş ca să nu mă vadă mama; mă gândeam că toate lucrurile frumoase trebuie să se transforme odată şi odată într-un vis.

Let’s talk about sex

Kinsey (2004)

Din când în când timpul se gândeşte că ar trebui să mai trimeată pe Pământ vreun om care să schimbe concepţia celorlalţi asupra lumii. Astfel, la sfarşitul secolului XIX s-a născut în SUA Alfred Kinsey, aparent un simplu om pasionat de biologie, ce avea să revolţioneze pe la jumătatea secolului XX întreaga concepţie referitoare la sexualitate rupând toate ideile preconcepute referitoare la acest domeniu.

Filmul, de natură biografică, urmăreşte viaţa lui Kinsey de la începutul maturizării sale până la începuturile bătrâneţii, când îşi îndeplinise deja misiunea şi se bucura de o faimă internaţională bine-meritată, deşi nu poate întodeauna înţeleasă.

Un singur lucru am de spus: TREBUIE SĂ VEDEŢI ACEST FILM! De ce? Pentru că avem cu toţii nevoia să conştientizăm unele adevăruri esenţiale legate de propria noastră natură, aceea de a fi oameni şi că nimic nu este anormal, că fiecare om este unic şi că este normal să se manifeste în felul său propriu. Încă un punct esenţial pe care acest film îl scoate în evidenţă este acela că mulţi oameni consideră că impulsurile pe care le simt le sunt unice şi că restul lumii este normală. Adevărul pe care Kinsey îl scoate la lumină după îndelungaţi ani de studiu este acesta: toţii indivizii au insticte sexuale diferite pe care, multe dintre ele, nu le lasă să iasă la lumină, deşi multe dintre ele îşi manifestă influenţa. Realismul izbitor pe care filmul îl evidenţiază se găseşte până la urmă în cheia limbajului şi în fina psihologie cu care acest om de ştiinţă ştie să-şi conducă subiecţii spre cele mai ascunse colţuri ale memoriei lor. Spărgând barierele limbajului pudic, Kinsey spune lucrurilor pe nume fiind conştient că doar aşa va obţine un rezultat concret şi corect la studiul său.

La ce vârstă te-ai masturbat prima oară? Ai avut relaţii premaritale? Ai avut relaţii homosexuale? Ţi-ai înşelat vreodată partenerul?

Răspunsurile sunt pe măsură. Cele două studii care au revoluţionat psihologia şi înţelegerea caracterului uman: Comportamentul sexual al bărbatului şi Comportamentul sexual al femeii au oferit răspunsuri extraordinare la vremea lor şi chiar dacă iniţial au fost bine primite, nu au putut trece în istoria studiilor de specialitate fără a isca şi un mare scandal. În film, Kinsey este revoltat şi îşi întreabă contrariat soţia de ce femeile se opun cu înverşunare ultimei sale cărţii, adică tocmai volumul ce le priveşte. Răspunsul soţiei este logic, şi tocmai pentru asta îmi place: Le-ai spus că mamele şi nepoatele lor se masturbează şi fac sex pre-marital între ele... La ce te aşteptai? Acesta este realismul lui Kensey, limbajul pur... A ajuns să spună că 10% din populaţie este strict homosexuală în timp ce majoritatea celeilalte părţi este parţial influenţată, creând propria scară de valori denumită astăzi scara Kinsey – a orientării sexuale. Şi totul este realizat pe baza unor studii. Studii individuale. Necesitatea de a-i oferi individului încredere.

De ce a fost socant totusi acest om la timpul lui? Pentru ca a avut curajul sa spuna ca adulterul este un fapt obisnuit, ca bisexualitatea se identifica in toti oamenii, ca multi au inclinatii sexuale considerate neobisnuite, ca... nu exista normalitate; ca totul se reduce la individ.

Rezultatele la care a ajuns Kinsey sunt demne de luat în seamă deoarece cu ajutorul lor oamenii ar putea atinge un alt nivel al propriului lor mod de a se manifesta. Este un film excelent.

Povara cuvintelor

... şi cu fiecare nou text pe care îl scriu nu mi se pare decât că tot ceea ce fac, toate cuvintele născute din mine, toate constrângerile ce mă învăluie, nu mă îndreaptă decât înspre un singur punct: în mine nu colocoteşte talentul scrisului, nici măcar plăcerea de a scrie. De multe ori scrisul mi s-a părut o povară. Însă acum, observând faptul că scrisul îmi este o necesitate, am conştientizat marele adevăr – acela de care mă tem... Nu scriu pentru că îmi place, nici pentru că vreau... Nu scriu pentru că am prea multă imaginaţie, însă cu cât avansez mai mult în lumea aceasta a cuvintelor adevărul iese la lumină: fiecare nou lucru pe care îl scriu nu este nimic altceva decât textul scris anterior, renăscut. Mi se pare că toate cuvintele mele nu se îndreaptă decât înspre crearea textului meu sacru, cartea ce le va cuprinde pe toate celelalte. Mi-am dat seama în sfârşit că mă îndrept înspre o limită pe care nu o voi atinge; această poveste strigă din mine obsedant, rescriindu-se singură, iar şi iar, fără a putea întoarce nici măcar un cuvânt împotrivă... Nu scriu pentru a-mi mărturisi drama ci pentru a-mi cristaliza fericirea, pentru a o închide în nişte cuvinte, în timp, acolo unde oamenii nu au nicio putere... Numai eu ştiu cât de mult m-am zbătut pentru un vis, numai eu ştiu cât de mult sufăr pentru prezent... Scriu pentru că nu pot face nimic altceva...

- - Acum încep să-i înţeleg lui Sabato obsesia orbirii –

Normalitate?

Treceam ieri prin Piata Unirii venind dinspre Budapesta. Cand sa traversez inspre Unirea Shoping Center o femeie se detaseaza dintr-un grup intinzandu-mi o hartie, adaugand pretextul : "Pentru marsul normalitatii!". Stiam foarte bine motivul pentru care se intampla toate astea asa ca m-am limitat a trece mai departe raspunzand simplu "Nu, mersi!". A fost un raspuns normal însă parcă fiind provocat am fost întrebat "De ce?". Oricum mă grăbeam şi unde mai pun că nu eram singur, m-am limitat la a-i răspunde zâmbind că nici noi nu suntem normali. Bineînţeles că adevărul este undeva pe la mijloc. Pentru că tot am trecut printr-o astfel de întâmplare m-am gândit să-mi expun şi eu părerea în privinţa acestor evenimente ce au loc în Bucureşti în zilele astea. Despre parada GayPride ce are loc azi nu pot spune decât că sunt de acord, punând totul pe dreptul la exprimare a oricărei categorii de oameni, chiar dacă nu văd de ce ar trebui să iasă în stradă pentru a-şi recunoaşte propria identitate. Aş putea spune totuşi că susţin marşul chiar dacă poate nu îi pot identifica în totalitate scopurile, cu toate că am citit pe site-ul undaţiei Accept despre el. Ceea ce nu îmi place însă într-o foarte mare măsură este această atitudine ofensivă pe care o iau multe persoane şi organisme din România la adresa acestor manifestaţii, şi nu numai, chiar la adresa fiecărui individ în parte ce alege să-şi manifeste dreptul la exprimare şi identitate. Prin acest marş al normalităţii organizat de mai ştiu eu cine, am înţeles că de Forumul Creştin Noua Dreaptă, nu mi se arată mie decât că România nu vrea pur şi simplu să se dezmorţească puţin de aerul comunist în care încă pluteşte, să scape până la capăt de toate aceste elemente ce intră în contradicţie cu statutul ţării, acela de ţară democratică. Ceea ce se întâmplă nu îmi arată decât că România are încă un procent majoritar de oameni intoleranţi, cu mintea închisă, ce s-ar mulţumi să stea la coadă să primească o bucată de pâine. Îmi pare rău pe de altă parte şi de BOR care dacă n-ar fi luat atitudine i-ar fi stat mult mai bine, gândindu-mă la celebra frază: "Dacă tăceai, filozof rămâneai.". Mi se pare că tot mai multă lume tinde să-l caute pe Dumnezeu în altă parte decât în modul descris de Biserică iar asta este până la urma vina acestei instituţii ce până la urmă rămâne doar atât: o instituţie. Pe de altă parte acţiunile gen Becali mă lasă oarecum rece gândindu-mă că un om nebun n-ar putea distruge niciodată un grup de oameni ce cred în propria lor misiune. Până la urmă acest domn ar trebui să-şi reformuleze şi ideile despre Dumnezeu ţinând cont că oricâte măsuri ar fi luat (de sfinţire a terenului cu x preoţi) rezultatele au fost mediocre, astfel că mi se pare că până nici Dumnezeu nu mai trage la oamenii ce-l folosesc doar pe post de cuvânt. Am oarecum senzaţia că cei care vor participa la marş îl cunosc mult mai bine pe Dumnezeu decât toţi cei care se opun acestei acţiuni în numele Lui.

Aşadar, DA – pentru parada LGBT , NU – pentru Marşul normalităţii, fiind conştient că normalitatea nu va fi niciodată aceea pe care o vor masele. Vor exista întodeauna cazuri ce se sustrag ideei de normalitatea, şi de ce să nu revin iar la adevărul lui Einstein: totul este relativ. Şi de altfel, toate adevărurile coexistă... Bravo pentru că sunt oameni în România ce semnează pentru desfăşurarea acestor evenimente, foarte rău că există însă şi cealaltă parte: OAMENII CE ÎNCĂ NU AU ÎNVĂŢAT NIMIC DIN VIAŢA PE CARE O TRĂIESC.