Friday, September 28, 2007

Despre alegere

Question_by_ArhcamtIlnaad De multe ori avem impresia că viaţa noastră este strict pusă sub semnul deciziei pe care noi am urma să o luăm. Ne temem uneori de ceea ce am putea face sau gândi, de ceea ce ar presupune variantele dintre care am avea de unde alege referitor la acestea.

Omul, imposibil de evitat, găseşte întodeauna ca limită în faţa Adevărului Absolut propria persoană. Se sperie astfel de incapacitatea de a fi independent în drumul către propria împlinire, pentru că nu are posibilitatea alegerii de a se ajuta pe sine... Omul speră tot timpul intervenţia Divinităţiii pentru a-l ajuta să evolueze, pentru a-l ridică către un nivel spre care tinde neîncetat...

Fiinţa umană are la un moment dat impresia că poate alege propria fericire. Zbătându-se neîncetat între raţiune şi sentiment, interior şi exterior, adevăr şi aparenţă omul ajunge să se simtă scindat în sine însuşi, confundând fericirea cu o tristeţe aproape permanentă... Omul consideră poate alege între ceva, asta îi oferă libertatea pe care i-o oferea Sartre... Din păcate eu nu cred ca este aşa. Cred în existenţa unui Dumnezeu şi a faptului că veghează neîncetat asupra noastră. Am ales să cred în El. Mai cred însă că el îmi limitează total posibilitatea de alegere. Nu pot alege. Omul pare că nu are dreptul nici măcar a alege iubirea; nu poţi alege persoana de care te îndrăgosteşti, nu poţi alege să nu mai suferi, nu poţi alege drumul uşor.

Tot ceea ce se întâmplă, total în afara oricărei alegeri, este viaţa omului, şirul nemărginit ce are ca limită Adevărul. În incapacitatea de a alege, omul se caută pe sine în mormanul de lucruri fără sens din lumea aceasta, încearcă să se descopere şi să-şi afle propriul înţeles, cel pentru care nu există alegere.

Nu poţi alege să fii exact aşa cum vor ceilalţi, nu poţi fi calm dacă tu simţi că nu eşti, nu poţi fi tipar dacă sensul tău e să te descompui în bucăţi.

Din momentul în care te naşti nu faci defapt decât o singură alegere concretă, importantă şi decisivă: aceea de a trăi. Alegerea vieţii. Alegerea ta!

Nu putem alege să ne depăşim statutul uman, nu putem face asta, nu putem renunţa la faptul că suntem oameni. Ne pare uneori că nu putem face nicio alegere, că decizia nu se află la noi... Ne simţim limitaţi în propria noastră viaţă...

NU EXISTĂ ALEGERE! în nimic. nu în viaţă. nu în gând. nu în posibilitate. suntem tot timpul guvernaţi de o imprecizie dureroasă, de o incapacitate de decizie absurdă... pentru că există mult prea multe variante în care ne-am putea abandona. apoi există golul...

Eu n-am putut să aleg nimic. În schimb am înghiţit Timpul şi m-am transformat în CLIPĂ. Am devenit apoi Posibilitate. şi am fost Totul. alesesem să nu aleg şi eram fericit. defapt viaţa mă alesese pe mine, mă arătase cu degetul, mă făcuse fericit. Incapacitatea de a decide mă aruncase în braţele posibilităţilor.

Nu există defapt nicio alegere. Nu e decât omul şi sufletul lui.

Monday, September 24, 2007

Inceput al unui nou drum

joeyl21 Daca lumea ar fi mai preocupata de propria soarta atunci probabil ca nu ar mai sta sa-si planga de mila avand tot timpul impresia ca viata e aiurea. Din punctul meu de vedere lumea este foarte buna daca tu esti OK cu tine insuti. Identitatea este cea care obisnuieste sa ne dea cele mai grele batai de cap, sa ne incinga creierii, sa ne chinuie... Vine insa timpul in care treci si peste asta, in care nu-ti mai pasa de oameni, de prejudecati, de cuvinte aruncate de oameni oarecare. Vine timpul in care te impaci cu lumea, in care nu te mai temi de viata, in care te gandesti ce sa faci pentru a pacali viata pentru a-ti recastiga acele clipe de fericire pe care le aveai in trecut.

Ne plangem degeaba ca nu am fi ferciti. Adevarul e ca cine spune lucrul acesta nici nu incearca sa gaseasca fericirea. Atat e nevoie, sa vrei, sa depui un efort. Nimic nu cade singur din cer, nici macar marul lui Newton. Credem ca ne doboara tristetea, ca suntem nedreptatiti de catre soarta, ca nimic nu este asa cum am vrea noi. Singura problema de fapt este aceea ca suntem mult prea ignoranti fata de noi insine incat sa recunoastem ca multe lucruri din viata reala ne ofera picaturi de fericire.

Vin la scoala pentru ca stiu ca acolo este el. Pentru ca pot zambi. Pentru ca pot intinde mana. Pentru ca ma transform. Pentru ca STIU ca am nevoie de scoala.

Multi nu stiu asta. Vin pentru ca sunt obligati. Vin pentru ca nu stiu de ce vin. Vin pentru ca la scoala pot fi cineva, acel cineva ce le este interzis acasa.

As vrea sa sufar in continuare, sa ma chinui mult si bine, sa nu mi se mai termine durerea... As vrea sa nu fie nevoie sa mai rad, nici sa mai scriu, nici sa vorbesc. As vrea sa nu mai fie oameni. As vrea sa nu mai fie soare... As vrea sa nu fi stiut niciodata ce inseamna fericirea, sa nu-l fi cunoscut niciodata pe el, sa n-o fi stiut pe ea, sa nu fi tinut niciodata de mana vreo persoana. As vrea sa fi fost un om viu cu ochii inchisi, un muritor de rand aruncat in valurile spumoase.

Problema reala era ca tocmai astea eram, bucati de viata, o mie de oameni intr-unul, toti cu ochii larg deschisi. Fusesem foarte fericit, inca eram uneori, ii cunoscusem pe toti, tinusem de mana intreaga lume. Fusesem eu...  de la un punct nu ma mai temusem de mine sau de lume, gasisem curajul sa-mi rup persoana in o mie de bucati incat sa o desconspir pe fiecare in parte.

Eram foarte fericit ca nu eram un altul... EU nu-mi mai era o problema... era o poarta catre mine... Incepeam sa caut altceva... nu ma mai cautam pe mine, acum incepeam sa ii caut pe ceilalti... incepeam sa caut Lumea...

Thursday, September 20, 2007

Nimic altceva

eu-2-3 Paşii îl purtau lejer de-a lungul străzii largi plină cu oameni şi cu vitrine care mai de care mai luminate şi stridente; mergea tăcut purtându-şi geanta kaki trasă peste braţ, cu părul său ondulat fluturându-i încet în bătaia vântului tomnatic, păr pe care-l lăsase iarăşi să crească după ce, mai mult la intervenţia unor influenţe exterioare, se lăsase purtat la frizer pentru a renunţa la părul său mult iubit. Se gândea. Este mai mult decât suficient pentru a-l caracteriza, pentru a-i descrie cumva starea sufletească, pentru a pătrunde cumva în universul său; se gândea. Asta face tot timpul, chiar şi atunci când merge, chiar şi când citeşte, chiar şi în vis (oare nu ar fi potrivit să îl sune până la urmă?) când închidea ochii lăsându-se pradă unei capcane inevitabile. Mergea respirând şi respira mergând; părea că vorbeşte singur lăsându-şi buzele să dea naştere unor cuvinte mute, inexpresive, incapabile de a se face înţelese prin sunete, ca şi cum lumea sa n-ar fi cunoscut oscilaţiile. Avea o privire tristă, doi ochi căprui ce priveau goi într-o depăratare oarecum nefirească, desprinsă de Pământ, căzută într-un univers paralel în care s-au închis toate porţile. Mersul grăbit nu i se potrivea cu privirea, acesta era poate şi acel element ce-l făcea să aibă o sclipire anume atunci când trecea pe stradă, ce îi făcea pe ceilalţi trecători să întoarcă privire înspre el; nu era frumos (avea să treacă mai târziu pe la bibliotecă) încât să merite una ca asta; hainele sale nu se deosebeau de ceea ce lumea obişnuită numeşte „normalitate”, adică acea parte din viaţă la care toţi aderă însă din care nimeni nu ajunge vreodată să guste; era un motiv foarte simplu iar el îl ştia – normalitatea nu exista. Se îndrepta astăzi nici el nu ştie unde, poate spre o bancă din parc pe care se va aşeza tăcut scoţându-şi cartea din geantă (oare când va avea curajul să schimbe lumea?) pe care o va lăsa nemişcată câteva minute pe genunchi, asemenea unei pietre asupra căreia s-ar fi concentrat intens pentru a-i observa creşterea. Aceasta era lumea sa; băga apoi cartea în geantă, fără a fi citit nimic, şi-ar fi mers în continuare fără nicio direcţie; fără a se întâlni cu nimeni. Din când în când îşi mai arunca privirea asupra vreunei persoane oarecare gândindu-se câte vieţi posibile ar fi putut avea, câte lucruri ar fi putut face acela fără ca măcar a lăsa nicio aparenţă în paşii pe care îi realiza. El însă nu era decât un tânăr (bineînţeles că un sărut n-ar fi imposibil) aproape la fel ca toţi ceilalţi, un băiat de optsprezece ani care citeşte; poartă întodeauna cărţi împreună cu el, ca şi cum un purtător de ochelari nu are voie să renunţe la obiectul de care are absolută nevoie. Se gândeşte la fericire şi lacrimi; se simte fericit şi ar vrea să plângă. Mototoleşte în degete pansamentul plin de sânge pe care tocmai l-a scos din locul din care dimineaţă dentista i-a scos măseaua; nu se scârbeşte (va trebui ca până la urmă să scrie toate acestea) şi nici nu vede vreun motiv pentru care ar ar face-o; la primul coş de gunoi îl aruncă. Se gândeşte că Pluto merită o şansă; de parcă Virginiei Woolf i-ar fi păsat vreodată de Pluto. Însă el continuă să meargă la fel de grăbit, nebuneşte ar putea spune unii oameni, trecând pe roşu şi zâmbind. (şi dacă nu acesta este numele lui?). Ştia însă foarte bine că nu mai putea da înapoi, nu mai avea nicio şansă... Liviu era numele lui.