Gandurile unei umbre

Destul de tarziu intr-o zi de marti... Ceasul arata ora 18 pentru a mai fi o ora normala de a ma intoarce acasa... Noaptea s-a lasat deja peste tot ceea ce denumim lumea noastra... un spatiu ciudat populat de creaturi ce-si uita sensul si se transforma in fiecare zi in niste monstri mecanici prinsi in plasa actiunilor monotone si deja plictisitoare ale vesnicului cotidian. O umbra stranie imbraca copacii aflati pe alocuri ne-a lungul soselei si se arata neclara ca intr-o oglinda prafuita si inghetata...
Un tip oarecare pe un scaun oarecare intr-un autobuz oarecare... In urechi o pereche de casti oarecare emitand o muzica oarecare. In maini, o carte oarecare. Din toate directiile ma lovesc gandurile exorbitante ale unor persoane oarecare, care asemenea mie s-au urcat in ceea ce numim viata catre un scop nu prea bine definit... Unul dintr-o parte, altul din spate, ganduri peste ganduri ma lovesc ingrozitor... ceilalti par iesiti dintr-un vis!
Cum spuneam... un scaun, un tip, niste casti, o carte... Asta pare a fi monotona mea viata din prezent. Citesc linistit cuvintele calme si tacute aducand in mine cantitati semnificative de evolutie spirituala. Muzica mi se zbate in urechi asemenea unui inger in lanturi ce-si plange durerea prin sunetul cristalin al unor lacrimi. Gandul mi-a parasit de mult capul ce si-a pastrat insa vesnicul loc, suspendat pe gatul meu intepenit. Gandul este prin cu totul alte parti, nicidecum la ceea ce constituie muzica sau cartea. Ma gandesc poate la ce m-a mai schimbat azi, la ceea ce m-a motivat, la ceea ce m-a bulversat... dar cu toate astea stiu perfect ce melodie ascult sau ideea la care am ajuns de-a lungul cartii.
Cine sunt? Unu’! Lumea se mai uita la mine cam ciudat pentru ca ma cam ia valu’ (in cele mai multe momente) si incep sa cant... Pur si simplu cant ce aud. Dar de ce mi-ar pasa? Eu asa ma simt bine!
Dar acum, pe scaun..., sub avalansa de ganduri straine si neclare, sub imprecizia temporara sub care ma aflu, ma intreb de ce eu? De ce tocmai eu? De ce sa stau eu aici? De ce nimeni nu ma ridica, nu ma trage la raspundere ca exist, de ce nimeni nu mi se mai plange? De ce stau asa citind niste cuvinte pierdute, ascultand niste melodii pe care cei de varsta mea le considera demodate... de ce par oare iesit dintr-un alt timp fara ca macar sa stiu cand m-am nascut? De ce trebuie sa fiu diferit?
De ce trebuie sa am atentia asta iesita din comun, de ce sa fac o mie de lucruri in acelasi timp, de ce sa fiu doar o sopata intr-o adiere de vant?
Stiti ce mi-as raspunde singur? PENTRU CA SUNT!
Pentru ca simt ca asta mi-e sensul si drumul... si complexitatea vietii mele de nimic. Pentru ca daca eu nu as fi atat de strans legat de anumite lucruri care pur si simplu e mai bine sa nu fie spuse, nu as mai fi eu, si nu as mai valorifica eul acesta...
Un drum este drum pentru a fi strabatut. O viata trebuie traita si chiar infruntata... Zambeste-le zeilor vorbindu-le pe limba lor!

Iar eu, in acest scaun, cu aceasta carte, cu aceasta muzica... nu-s decat o umbra intr-o oglinda ce s-a spart demult. O umbra ce inca are puterea de a gandi, de a spune ce simte... de a se valorifica. 

Cuvinte despre un inger

Doua aripi imaginare se alatura intr-un punct comun, la locul unde un singur sarut doare mai mult decat o sabie ascutita. Niste pene argintii stau zgribulite pe aceste aripi enorme si fascinante asemenea unor brazi singuratici pe un munte impunator. In fata lor se ridica , luand nastere chiar in acest moment, o fiinta carismatica, misterioasa, obsedanta... se naste dintr-un fluture rar, prins in mainile mele ca intr-o secunda inghetata ce e gata sa-i asigure moartea... mi-e mila...
Ma dau cativa pasi in spate sa arunc o privire catre proaspat metamorfozata fiinta scapata din crudul timp inchis in sine. Niste ochi inexplicabili asezati ca doua stele pe un chip asemenea unei harti a fericirii... Ochii sunt cei mai importanti din toata povestea asta... si chiar mai mult... aripile!
Acesta este un inger!
O minunatie de inger, ceva nemaintalnit, venit din alta lume se materializeaza dintr-un fluture... dar stiu ceva! Este ingerul meu, ceva ce vine la mine atunci cand focul se aprinde mult prea amenintator din niste cuvinte fara sens. Este ingerul meu ce s-a imbracat in culoarea puritatii si a iubirii, in ceva inexplicabil dar minunat...

Am si eu un inger! O minunatie de inger, ceva nepretuit, ceva de-a dreptul extraordinar... pentru care n-am nici macar un cuvant de a spune ceva cat de cat complet... este un inger material dar care are in el suflet din sufletul meu... nu stiu cum sa explic asta – de fapt nici n-am nevoie sa explic cuiva.
Tacerea se strange intre noi ca o vipera, insa nu ne doboara pentru ca noi n-avem nevoie de cuvinte pentru a ne tine in picioare... pentru a sta drepti... avem nevoie doar de inima, de sentiment...
Cateodata mai stau in fata acestui inger si ma simt imbracat, imprejmuit, inchis in aceasta pereche de aripi frumos farfumate, incat lacrima care se scurge din ochiul poleit cu platina nu mai este decat un pret sidefat a ceea ce este si va fi un cuvant inca nerostit cu adevarat insa niciodata uitat... un inger.
Si cat de multe as avea sa-i spun ingerului asta... nici eu n-as mai gasi vreodata ganduri pentru a cuprinde cat de putine cuvinte. Dar am invatat ca daca vreau sa-mi gasesc comoara pe care o numesc FERICIRE (altfel spus – ADEVAR, mi se pare ca sunt unul si acelasi lucru) trebuie sa sap nu doar prin niste inimi impietrite, ci si prin tacerile invizibile, si prin amintiri, si prin profetiile ce au fost aruncate peste noi de zeii nebuni care ne-au ispitit candva cu aripile fosforescente ale Timpului. Am atat de multe sa-i spun incat cuvintele fug de mine inspaimantate ca am sa ajung sa le condamn din cauza ca nu vor fi vreodata capabile sa exprime tot ceea ce eu am ajuns sa simt. Sunt chiar si eu insumi uimit de efuziunea de senzatii ce m-au acoperit din cap pana-n picioare...
Desi n-am gasit niciun cuvant disponibil cu adevarat... am constatat ca nici macar n-am nevoie de vreunul. Pentru ingeri nu exista cuvinte adevarate asa cum nici nu te poti astepta ca ei sa-ti ofere vreunul... ingerii nu fac decat sa-ti ofere ceea ce au ei mai bun... credinta in ceva... credinta in ei.
Eu cred in ingerul meu si cred in credinta lui fata de mine si fata de acea lacrima pe care o alung si astazi atunci cand mi se acumuleaza in coltul ochiului trist... Ingerul meu ma tine de mana si ma duce pe drumul catre Fericire, intr-o stare hipnotica pe care ceilalti nici macar n-ar putea-o banui, ce sa mai spun de a o intelege.
... dar e ingerul meu, bucuria mea, fericirea mea, partea mea din Rai, partea mea din ceea ce mi-a fost destinat de la bun inceput... O POVESTE CU UN INGER. O poveste ce incepe intr-un paradis tacut si se prelungeste intr-un vis somnambulic...
... dar e ingerul meu si-mi pasa mai mult decat oricand daca inca i se vad in oglinda unor cuvinte aripile zgariate de efortul de a ma duce pe drumul catre fericire...
E ingerul meu si nimic nu m-ar putea face sa-l parasesc, sa trec de partea cealalta... pentru ca doar un inger am, si pt. ca doar un inger ma intelege si imi mai zambeste din cand in cand... atunci cand nu se enerveaza :D.
Pentru ca doar un inger am si el este intreaga mea viata si intreaga mea putere. Pentru ca ingerului i se vede chipul iar mie mi se disting cuvintele...

... pentru ca povestile frumoase se afla in pasii oamenilor obisnuiti.
... pentru ca noi putem scrie o intraga istorie a doi oameni.
... Tu & Eu.
... Iar asta de fapt nu inseamna nimic.
... Pentru ca Tu&Eu este o singura persoana.
... Noi.
... si pt. ca nu mai pot forta pe nimeni sa ne inteleaga.

Iar aceasta nu este dacat o chestie despre un inger...
Oare unde-mi va fi ingerul cand noaptea ma va rapi?
 

Un pur si simplu drum

Dincolo de soare, dincolo de nori, dincolo de ploi, dincolo de vant… m-am aflat candva asemenea unei particule ratacite prin necunoscut tragand cu ardoare de sufletul meu, tragand de cuvinte mai mult decat de trup – pentru ca pana la urma astea dor mai tare, astea te preseaza si te chinuie...
Chiar daca astazi intregul meu trup simte efortul de ieri, eu ma simt mult mai bine decat ar fi trebuit pentru ca pana la urma eforul s-a alaturat altuia si ca pana la urma urcatul si coboratul, fie el pe munte sau pur si simplu in viata, ar trebui sa te invete ceva.
... si m-a invatat.
Chiar daca uneori este atat de greu sa schimbi gandirea cuiva (poate ca e chiar imposibil sa-l scoti din prapastia in care singur pluteste) poti incerca sa-l influentezi... nu sa-l schimbi (pentru ca asta e cea mai proasta varianta) ci sa-i ingropi in suflet parti ale sufletului tau... sa-i oferi posibilitatea sa te cunoasca, sa vada cu adevarat cine esti, sa stie cu cine vorbeste... Eu nu mi-am dorit niciodata sa merg pe o carare doar a mea si sa nu-mi pese de nimic... am vazut alaturi de mine si toate celelae variante pe care ma puteam abate si am vazut in ele posibilitati de a lasa o parte din mine pentru nemurire.
Mi-a placut ca am avut ocazia de a spune ceva... Pas cu pas se nasteau cuvinte peste cuvinte... pentru ca am vazut in momentul asta o sansa. O sansa de a rupe zidurile, de a sparge tacerile... si sper ca poate cat de putin am reusit...
Pe alocuri, in mijlocul padurii mai patrundea cate o raza de soare vie si acida ce ne lumina gandurile... desi copacii ne hraneau plamanii cu viata si ne faceau sa tresarim ascultandu-le scartaitul violent imbinat cu susurul apei.
Iar atunci cand simti ca trupul iti moare si cu toate astea inima iti este mai vie ca oricand vei gasi mereu puterea de a face un nou pas, da a spune ca vreau sa continui – de a vedea ca poti inca mult timp dupa ce ai spus ca nu... si vine un pas, altul si altul.... pana ajungi in Rai, pana simti ca eforul are in sfarsit un rezultat... bucurie.
Iar asta e doar inceputul...
Si niciun drum nu este de prisos... am rascolit gandurile, am gasit un sens al imaginatiei si am incercat sa coalizam... pentru ca mai exista timp.
Nu pot decat sa sper ca nu l-am pierdut.

Pana una alta eu stiu ce am de facut... si tin sa va reamintesc ca ma consider puternic. De ce? Pentru ca la capatul drumului ce este constituit de viata mea se afla o lumina iar in lumina asta se afla o credinta... inglobata pur si simplu in niste cuvinte. Am mai spus-o si o repet pentru a-mi consolida cauza : o lumanare nu pierde nimic daca aprinde alta lumanare. Iar pentru mine nimic nu este o cauza pierduta... nici macar „aia trei din fata”...

Iar daca spun acum ca asta a fost relatarea unei excursii probabil nu ma va crede nimeni... nu am spus nimic din ceea ce au simtit ceilalti... pentru ca asta am vazut eu.