Schimbarea limbajului

După ce s-a sfârşit totul ne-am luat jucăriile şi-am revenit la monotonia vieţilor noastre, la cărţile pe care le citim şi la muzica ce ni se adânceşte în creier. În realitate nu suntem decât nişte corpuri oarecare din spaţiu capabile să vibreze la trecerea prin ele a unui sentiment. Sentiment ce-şi poate face cuib şi care poate sta acolo timp îndelungat cât noi ne ţesem poveştile în care nu se întâmplă nimic.

Revin adesea la Citadela, la nişte adevăruri simple şi elementare dar uitate de mult timp în subconştient.

“Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti.”

“Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru a-ţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut?”

“Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla.”

“Iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire.”

“Atunci când adevărurile devin evidente şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.”

Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

De ce viitorul şi fericirea sunt de fapt acelaşi lucru

Viitorul e un lucru pe care ar trebui să nu ţi-l doreşti, la fel cum n-ar trebui să-ţi doreşti fericirea. Din păcate nimeni nu ştie asta, toţi sunt orbiţi de dorinţă, de arpile uriaşe pe care le simt zbătându-se în coaste, şi aşa se face că toţi aleargă cu braţele deschise înspre un viitor momentan întunecat şi pustiu, îngheţat. Copil fiind am crezut că mi se cuvine fericirea. Ar fi fost singurul lucru pe care mi-l doream, singurul la care tindeam. Mi-am dat seama pe parcurs că nu le poţi avea pe amândouă: fericirea şi viitorul sunt incompatibile. Şi ăsta nu este un fapt pe care să-l spui aşa unei lumi întregi, lumea se sperie de lucrurile spuse clar şi limpede, lumea se încăpăţânează să lupte cu desfiinţarea iluziilor. E un fapt pe care-l spui şoptit şi înfricoşat, pe care-l transmiţi mai departe ca pe un secret de nemărturisit. Fericirea e un lucru care aparţine prezentului, care se întâmplă acum şi doar acum, care îţi aduce agonia, extazul, nefiinţa, fericirea este o limită şi atât, nu poţi s-o cari după tine, nu poţi s-o închizi în rucsac ca pe nişte biete castane, nu poţi să ţi-o bagi în buzunar şi nici s-o pui la păstrare. Viitorul este în schimb un câmp întins, suprafaţa unei sfere infinite, un câmp de probabilităţi şi de teorii, o serie de consecinţe. Viitorul şi fericirea nu se potrivesc pur şi simplu, când vorbeşti de una e atât de greu să vorbeşti şi despre cealaltă.

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.

Limite trecute de miezul noptii

Tace. Nu poate spune nimic, aşa că tace. Suprinde difuz siluetele obiectelor din cameră, cărţile din bibliotecă, becul suspendat de tavan, umbra dulapului. Caută telefonul mobil lăsat cândva pe covor, apasă pe un buton şi citeşte ora. E deja cu mult trecut de miezul nopţii, căldura din cameră s-a diminuat fără a fi observată. Un gol total de jur împrejur dar mai ales în interior, undeva sub gât, dar şi lângă stomac… O insomnie blândă, o respiraţie melodioasă, o simfonie tăcută. Oftează prelung, dureros, nu poate spune nimic, aşa că tace… Se întoarce într-o parte şi-şi întinde mâna… Îi atinge buzele, simte înţepătura acută în capul pieptului, le atinge din nou, nu poate spune nimic, nu poate gândi nimic, se prăbuşeşte cu totul într-un vis total, în obscuritatea camerei… Nimic. Se întoarce pe cealalată parte, oftează puternic şi tremură scurt, convulsiv. Nu o să se termine niciodată.

Portret al tanarului pe inserat

Pământul se învârte ameţitor. Începi să-ţi dai seama de asta încă de dimineaţă de când începi să sorbi primele guri din cana de cafea fierbinte. Tot atunci citeşti ce s-a mai scris noaptea pe bloguri, te mai minunezi puţin de ce se mai întâmplă prin lume iar mai apoi, fără ca măcar să-ţi mai dai seama, s-a făcut timpul să pleci de acasă. Nu e de mirare că şi oraşul se învârte ameţitor. Totul doar pentru că nu înţelegi nimic din agitaţia de neoprit a oamenilor de rând, a automobilelor, a sunetelor telefoanelor mobile, a afişelor publicitare, din tristeţea câinilor ghemuiţi pe un carton, spijiniţi de chioşcul de ziare, din mâna întinsă a bătrânei de la colţul blocului, pentru că de fapt nu înţelegi nimic din nimic şi rămâi cu impresia că toate trec pe lângă tine într-o mare viteză în timp ce tu stai pe loc. Doar că şi tu, în mişcarea ta obişnuită, îţi duci propria viaţă pe aceleaşi cărări pe care se preumblă şi toate celelalte lucruri care te înconjoară, dar viaţa ta pare că are sens în timp ce suferi de incapacitatea de a vedea sensul din toate celelalte. Te mulţumeşti cu cartea din rucsac, îşi este mai mult decât de ajuns, preferi să te doară stomacul de foame decât să nu te bucuri de atingerea paginilor ei. Îţi dai ultimii bani din buzunar pentru a trăi orbirea indusă de muzică¹, mergi la lecturi publice², te bucuri de oamenii din jurul tău în timp ce altora le duci intens dorul, mănânci fericire pe pâine şi-i spui mamei să-ţi pregătească cea mai apetisantă plăcintă pe care ai văzut-o vreodată în poze³. Trăieşti dragostea ca pe o boală – ştii că n-o să scapi niciodată de ea – dar lucrul ăsta te mulţumeşte. Ştii că certitudinea asta nu ţi-o aduce decât o anumită fericire şi că generează la rândul ei fericire. Iar seara te retragi cu o cană de ceai şi cu nişte melodii care ţi se cuibăresc în suflet şi nici nu-ţi dai seama cât de repede se învârte Pământul acum, când de pregăteşti să te scufunzi în vis.

_________________

1. Pink Martini

2. FILB

3. Placinta cu mere

Despre jumatati lipsa

În timpurile vechi, lumea nu era împărţită doar în bărbaţi şi femei, ci existau trei sexe: bărbat-bărbat, bărbat-femeie şi femeie-femeie. Adică un om era alcătuit din doi oameni de acum. Toată lumea era mulţumită şi trăia linişitită. La un moment dat însă, zeii i-au tăiat pe toţi pe din două. Chiar în jumătate. Aşa au rămas pe lume doar bărbaţi şi femei, care au ajuns să trăiască alergând de colo-colo, căutându-şi fiecare jumătatea sa.

Haruki Murakami – Kafka pe malul mării, pag.47

cinci ganduri nebune pe noapte

don’t you love me anymore

câteva cuvinte câteva sensuri câteva clipe veşnicii scurse până în prezent cine suntem cum suntem de ce suntem nu ne mai aparţinem nici măcar nouă înşine nici trecutului gândurile trec pe lângă noi suntem nimic

06:00pm > hello time bomb

dar nimic. dacă ai crezut vreodată că ai scăpat de mine, să ştii că te-ai păcălit, sunt încă aici în propriul meu creier, în propria mea minte, şi-n felul ăsta nu vei scăpa niciodată de mine pentru că eu nu voi scăpa de tine. pentru asta trebuie …

make we go

adică nimic. dacă ai crezut vreodată că se poate scrie ceva real în adâncul nopţii, având răceala patului în dreapta şi întunericul singuratic în stânga şi nimicul absurd în spate, nu se poate. niciun semn de viaţă, nicio prezenţă, niciun adevăr mai puternic de mine, niciun zâmbet, nicio fericire reală. menţin după atâta timp o fericire care există fără fericire.

bloody oil

nu e nimic de înţeles în asta. aberaţii şi iar aberaţii, repetiţii peste repetiţii. obsesii. nu e niciun gând căruia să-i pese de asta, nicio prezenţă care să-mi fure toate astea. care să trădeze întunericul şi care să absoarbă tăcerea. care să spună lucrurilor pe nume şi care să mă înfrunte, să mă înblânzească, să ştie că eu îmi port transformarea în chipul lucrurilor pe care nu le pot explica.

trouble comes this morning

odată cu noaptea care se scurge tăcută. cuvinte cuvinte cuvinte scrise dar niciun cuvânt care să mi se strecoare pe lângă organele urechilor infestate cu timp. între noi cuvintele sunt asemenea unor celule bolnave, greu de vindecat. devenim incapabili să ne exprimăm, ne piere curajul de a căuta drumul până către celălalt. nu ne mai aparţinem propriilor fiinţe şi e cu atât mai greu să aparţinem lumii care ne cuprinde pe amândoi. suntem orbiţi pentru a mai conştientiza cât de uşor e drumul de fapt. negăm totul pentru că e mai uşor.