Pentru că uneori se întâmplă atât de multe într-un timp foarte scurt lar alteori nu se întâmplă nimic.
Pentru că suntem dispreţuiţi pentru ceea ce suntem şi desconsideraţi în ciuda tuturor lucrurilor pe care le împlinim...
Pentru că nu ne gândim decât la noi înşine.
Pentru că ne e frică să descoperim fericirea!
Duminică, 1 iunie, de la ora 15:00, va avea loc iarăşi, ca de obicei, Schimb de Cărţi, întâlnirea pasionaţilor de cărţi, lectură şi prieteni. Ne vedem în Lucky 13, pe strada Selari la nr.9-11. Se anunţă o ediţie foarte interesantă.
Citiţi mai multe aici: CITESTE DESPRE SCHIMB DE CARTI!
X se îndrăgosteşte de Y. Cândva, n-are importanţă. În acelaşi timp Z şi W îl iubesc pe Y.
Nimeni nu ştie cu adevărat ce simte sau ce gândeşte Y.
Din păcate haosul sistemului lor creşte. Nu pare a exista vreo şansă a fericirii între X şi Y.
X nu ştie ce să creadă despre W.
Haosul creşte în continuare: a doua variabilă iese din calcul; Z dispare.
X nu ştie ce să creadă despre W; rămas singur, Y cade în prăpastie.
Întrebări cu miile... Atât de multe lucruri pentru iubirile de la marginea prăpastiei...
Aveam să scriu despre ultima piesă de teatru la care am fost, şi anume Cum iubeşte cealaltă jumătate, văzută la Teatrul Mic prin intermediul invitaţiei de la Hai la teatru. Din diferite considerente, în primul rând timp şi dispoziţie, n-am să mai scriu despre piesa asta, invitându-vă să citiţi ce a scris Hai la teatru AICI. Vreau doar să accentuez că mi-a plcăut foarte, foarte mult, că am râs pe rupte, că am plecat fericit. Mergeţi s-o vedeţi cu prima ocazie!
SMS primit acum două secunde:
Primarul Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, la 20:45, unde va prezenta subiecte deosebit de importante.
Eh, nu zău? Oare chiar sunt nevoit să suport eu toate mesajele astea?, ţinând cont că este al treilea pe care îl primesc în ultima perioadă? Nu sunt oare spam-uri? Oare de ce nu se face niciun demers ca să nu mă mai trezesc cu aşa ceva pe cap? Şi în niciun caz n-am să ma uit la OTV. Din acest motiv (dacă mai era nevoie de unul) n-am să-l votez pe Inimăroiu.
Replică la deviza sa electorală: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!
(...) Portugalia e condusă alternativ de două partide: unul îşi spune de centru-dreapta, altul - de centru-stânga, dar în relitate amândouă sunt de centru. Voturile lor cumulate numără aproximativ 80% din electorat şi există puţine şanse ca, pe viitor, proporţia să varieze semnificativ. În opţiunile fundamentale, amândouă partidele guvernează ţara la fel, cu diferenţe mai degrabă retorice şi stilistice. Amândouă promovează liberalismul economic, accelerează privatizările, luptă pentru integrarea Portugaliei în Europa, sunt mândre de moneda unică, participă convinse la NATO. Amândouă.
Pe fondul acestei identităţi de 99%, restul de 1% cuprinde discursurile electorale, artificiile colorate, disputele de circumstanţă. Şi astfel (...) Portugalia progresează economic, se schimbă în bine, ajungând - din punctul de vedere al nivelului general - un fel de Franţă sau Italie, cu mult mai simpatică şi mai umană însă decât Franţa sau Italia.
Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze
Ce ştii tu despre viaţă?
... de parcă n-ai putea spune într-o zi că adevărul absolut nu este imposibil...
... când într-o singură zi mi se pare că n-am înţeles nimic...
... mi se pare doar că nu reuşeşti să descoperi sensul vieţii... şi asta e aiurea, e dureros...
Ce ştii tu despre mine defapt?
CREZI CĂ ŞTII MARELE ADEVĂR CÂND DEFAPT ACESTA TE ÎMPIEDICĂ SĂ MĂ CUNOŞTI CU ADEVĂRAT.
He said baby, what's your name
Are you new in this town?
Since you walked in things don't look the same
How about sticking around?
The place was dark and the band played loud
His voice sounded kind of dry
He said: who's that guy with the funny smile?
She said:
He's just a friend of mine
(Vaya Con Dios - Just a friend of mine)
, spuse el atunci, iar ea îi făcu un semn să era liber să se aşeze la masa sa. fumul ţigării se ridica domol în aerul serii de vară lovind uneori insectele ce se-nvârteau furibunde câte una, două, pe deasupra capetelor lor. de undeva de aproape se auzeau sunetele unei melodii temperate, melancolice, ce parcă şi ea se dizolva treptat în atmosfera încărcată, entropică, în care se scăldau toate obiectele din jurul lor. vinul le sclipea în paharele din faţă. iar el spuse dintr-odată, Nu-i aşa că există un lucru pe care noi oamenii îl căutăm neîncetat, însă ei i se păruse că n-a înţeles, că întrebarea n-avea niciun sens. vocea femeii ce interpreta melodia creştea în timbru, îşi expunea tristeţea într-un mod ce venea ca săgeţile înspre inima sa, înspre sufletul plecat în căutarea vieţii. dar nu credea să aibă vreun rost să vorbească; nu ştia ce să spună, însă deja nu mai era nevoie pentru că el aproape că şoptise, lăsase cuvântul să se elibereze, Fericirea. Ah, îşi dăduse seama brusc de ceea ce-nsemnau toate astea, de faptul că la urma urmei ea nu e decât o femeie fără nume, la masă cu un bărbat fără nume, într-un loc fără importanţă. duse atunci paharul către buze sorbind o gură din vinul roşu, roşu precum sufletul său. pentru că ar fi trebuit să răspundă, să dea în cele din urmă sentinţa afirmaţiei lui lăsă câteva cuvinte să cadă parcă din cer asfel că Eu n-am căutat niciodată fericirea; Nu cred însă nici să fi ajuns s-o fi cunoscut vreodată. îşi stinse atunci ţigara prinzând masca sunetului ce-i ajungea chiar şi dincolo de inimă. îşi îndreptă privirea cu atenţie înspre faţa lui şi N-ar trebui să căutăm fericirea... pentru că defapt n-o vom găsi niciodată; Ceea ce-ar trebui să ştim este că ea află ascunsă în interiorul nostru, mult mai departe decât acolo unde putem privi noi. el nu mai rezistă, nu, se simte scindat în propria raţiune, în propriul corp, spunând trist că De când v-am văzut singură la această masă mi-am dat seama că fericirea se află chiar în faţa mea, că am găsit-o, E doar o iluzie, spuse ea, Sunteţi foarte frumoasă, Mi s-a mai spus însă asta n-ar avea nicio legătură... cine a văzut faţa fericirii pentru a o recunoaşte? într-adevăr, el nu ştia ce să răspundă, era doar un om fără nume ghidat de instinct. Nu v-am mai văzut pe aici, lăsă cuvintele să se prelingă pe lângă paharele de vin, Pentru că n-am mai fost niciodată, spuse ea, femeia cu rochia neagră, bând iarăşi o gură din paharul cu vin. el de asemenea. muzica vibra din ce în ce mai puternic în timp ce noaptea începea să-nghită oraşul împreună cu tramvaiele sale, cu sufletul calm încrustat cu glasul timpului; începeau să rămână doar câteva lumini rare, atât cât să le permită să se distingă, să-şi recunoască vocile după chipuri, chipurile după tristeţe. la un moment dat el îi spuse apropiindu-se de urechea ei, îi spuse că Noaptea ne-a îmbrăcat într-un cântec. şi-n plus, Un bărbat de la o masă din spatele dumneavoastră zâmbeşte. ea însă nu se întoarce să-l privească, Ne priveşte, spuse el. Nu-i nimic, e doar un prieten de-al meu.
Legate de acum prin reţeaua indestructibilă a monedei lor, Ţările Europei Occidentale se află definitiv îmbarcate pe aceeaşi corabie, obligate să învingă sau să dispară. Cale de întoarcere nu mai există! Euro va realiza, concret şi definitv, ceea ce nici o alianţă politico-militară nu îndrăznise măcar să viseze.
Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze
Aşa cum se poate vedea, am demarat pe acest blog o mică campanie ce-şi propune să încurajeze lumea înspre acceptarea şi descriminarea diferenţelor de orice fel, fie că sunt datorate etniei, orientării sexuale, religiei, sexului, rasei, nivelului social. Ea se numeşte Tu ce crezi despre... Am realizat nişte postere pentru fiecare situaţie pe care mi-am imaginat-o, pe care am început să le postez cam unul pe zi, în funcţie de ritmul în care le fac. Dacă cineva va considera că se regăseşte în acestă idee şi doreşte să mi se alăture, este liber să posteze afişele şi pe situl său, împreună cu precizarea că sunt realizate de mine (Liviu T.) şi că eu am demarat campania.
În altă ordine de idei, am realizat nişte semne de carte pe care în curând voi începe să le răspândesc prin oraş cititorilor ce vor avea norocul să mă întâlnească prin autobuz, metrou sau prin parcuri. Aceste semne sunt doar o mică idee de a face ceva advertising pentru acest blog.
Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?
Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!
Marii bogătaşi contemporani au devenit super-bogaţi pentru că au avut o idee de geniu, pe care apoi au pus-o în practică. Bill Gates a revoluţionat tehnica ordinatorului şi a generalizat utilizarea acestuia. Averea sa are o sursă evidentă: datorită lui Bill Gates lumea arată acum complet altfel decât în urmă cu zece ani şi va ajunge, în anul 2010, de nerecunoscut pentru ochiul anilor '90.
Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze (fragment publicat la 25 februarie 1998)
Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?
Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!
În urmă cu vreo patru ani păşeam novice prin lumea misterioasă a cărţilor. Am început flămând şi neştiutor, haotic şi chinuitor. Îmi aduc aminte şi acum de emoţia pe care am avut-o atunci când am ţinut în mâini Codul lui Da Vinci, cartea care m-a determinat de-a dreptul să citesc; bineînţeles că au mai existat încercări izolate până la acea vreme, însă fără succes pe termen lung: Dracula lui Stocker şi seria Harry Potter alături de care am crescut. Am devorat aşadar Codul lui Da Vinci într-un interval record pentru mine la acea vreme rămânând în acea vreme cu o impresie devastatoare. Eram un copil. Apoi am citit Alchimistul, carte ce de asemenea mi-a lăsat un sentiment nemaipomenit. Nu mă interesează ce s-ar putea spune, ce s-a zis. Pentru mine nu s-ar fi putut un început mai bun, mai captivant, mai cuprinzător, puternic, decât cel reprezentat de cele două cărţi. În perioada imediat următoare am continuat să-i citesc pe cei doi: Dan Brown şi Paulo Coelho se aliaseră pentru a-mi succita interesul. Aveam aşadar cărţi de la Rao şi de la Humanitas, baza a ceea ce avea să constituie mai târziu biblioteca mea personală, consolidată de propriile-mi mâini.
Schimbarea cea mai importantă a fost constituită de achiziţia pe care am făcut-o la începutul verii 2005: ediţia de la Rao pentru Un veac de singurătate îmi stătea în mâini, fascinându-mă total. Am citit-o câteva săptămâni mai târziu. Mai este oare nevoie să spun ce-a însemnat carte asta? Totul. Am continuat să cumpăr cărţi de la Rao, motivat şi de Clubul de Carte în care mă înscrisesem, poveste ce a mai durat încă în jur de un an de zile. După care m-am plictisit. Cu excepţia clasicilor: Mann, Faulkner, Garcia Marquez, Sartre, Hesse, această editură nu-mi mai succita interesul. Am rezistat chiar să rezist tentaţiilor considerabile pe care mi le-au creeat cu John Grisham. În tot acest timp, pe intervale, m-am alimentat uneori din oferta celor de la Humanitas: Scurtă istorie a timplui, M-am hotărât să devin prost, De ce iubim femeile.
Iată însă că timpul a trecut şi cunoştinţele mele în materie de literatură au crescut, în aceeaşi măsură în care mi-au crescut şi pretenţiile literare. Primele cărţi pe care mi le-a oferit Poliromul au fost probabil De veghe în lanul de secară şi Numele trandafirului, prin care am mai sărit parcă o treaptă în materie de experienţe livreşti.
Cât despre prezent: cărţile pe care le cumpăr în fiecare săptămână sunt în proporţie de 90% editate de Polirom. Nu pentru că aş avea cine ştie ce simpatii legate de acestă editură însă doar prin câteva argumente mi-aş putea susţine preferinţa: oferta foarte bună de carte şi autori, ritmul alert de editare, cât şi oferta de 30% pe care o fac săptămânal pe situl lor, pentru aceste cărţi foarte bune despre care vorbesc. Calitatea, de asemenea, mi se pare de necontestat. Ocazional dau iama în raftul librariilor căutând cărţile de la Humanitas, din care prefer în mod deosebit Raftul Denisei. Mă gândesc ce idee genială a avut Humanitasul s-o ia în echipă pe Denisa Comănescu, femeie, vorba aia, cu o experinţă incontestabilă în a recunoaşte calitatea. Cărţile de la Rao mă prind mai rar, atunci când se mai gândesc şi ei să editeze vreo carte pe care să văd atrăgându-mă nume precum Woolf, Garcia Marquez, Hesse - ale căror volume se află printre cărţile mele de suflet. Până una alta, Polirom mi se pare de departe cea mai tare din parcare, pentru oferta de carte extraordinară, pentru calitatea (atât materială cât şi a conţinutului) cărţilor pe care le publică, şi mai ales pentru faptul că mă face în fiecare săptămână să mă rog de mama să-mi dea bani pentru cărţi.
Actualul demers al Europei rămâne, prin definiţie, înglobant, nu expansionist; principalul ei efort nu se dirijează către exterior, ci către interior. În paranteză fie spus, o operaţiune infinit mai grea decât cucerirea de noi teritorii o va reprezenta realizarea (eroică şi cu imense sacrificii) a omogenizării interne, prin armonizarea intereselor naţionale deseori divergente, prin instituţii comunitare puternice, prin monedă unică şi, finalmente, prin nivel de trai aproximativ egal pentru toţi cei aproape 400 de milioane de oameni care compun Comunitatea.
Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze
Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?
Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!
Datorită unei iniţiative minunate din partea hailateatru, astăzi (sau poate că ieri, e deja trecut de miezul nopţii) am reuşit să ajung şi eu la una dintre piesele ce se joacă în acestă stagiune la Teatrul Foarte Mic, şi anume Piele şi cer, în regia lui Dan Stoica, având în distribuţie doar trei actori: Cristian Iacob (El), Tania Popa (Ea), Viorel Cojanu (Soldatul).
Impresiile generale pe marginea piesei atestă faptul că mi-a plăcut şi că-n acea oră şi zece minute în care am stat ţintuit în scaun mi s-au generat şi emoţii care să-mi certifice calitatea spectacolului. Piele şi cer este o piesă de o actualitate stranie, în care limbajul se îmbină cu tema, în care posibilitatea întâmplării unor evenimente îşi pierde importanţa în faţa crizei actuale în care se află personajele, prezente doar în număr de trei.
În timpul războiului, două dintre personaje îşi expun drama. Ea nu face nimic altceva decât a jefui trupurile morţilor de lucrurile de valoare pe care le aveau asupra lor. El, rănit, se luptă cu moartea în încercarea de a supravieţui în toiul unui conflict ce pare că nu-i aparţine: el este tipul uman contemporan, material, întrucât recunoaşte fără menajamente că luptă pentru cine oferă mai mult. În plus, tatuajele ce-i acoperă trupul îi trădează experienţa de viaţă pe care o are, şi totodată capacitatea de a suporta momente ale vieţii mai puţin plăcute, ceea ce reuşeşte să dovedească şi în timpul desfăşurării piesei. El este un om puternic, încercat de viaţă, prins în acest vârtej fulminant de întâmplări pe care-l reprezintă războiul
Ea este acel tip de persoană ce-şi doreşte să scape din haosul în care se simte aruncată, să plece în Austria, iar mai apoi înspre ţărmurile atrăgătoare ale Americii, chiar dacă este conştientă de sacrificiile pe care va trebui să le facă. Pentru acest motiv strânge bani, cu toate că asta înseamnă să jefuiască morţii. Fericirea pare a fi un motiv suficient pentru a determina oamenii să acţioneze în cele mai ciudate moduri. Însă în acest amalgam de evenimente îl găseşte pe el: bărbatul trecut prin viaţă, cu pielea având gustul vieţii, gustul pe care ea n-a avut ocazia să-l guste niciodată. Viaţa sa este una închipuită, la limita dorinţei: şi-ar dori să aibă un iubit, şi-ar dori să aibă bani, să fie fericită undeva departe, să fie frumoasă şi fericită, aşa cum îi stă bine unei femei. Însă aici, în mijlocul frontului de luptă, este aproape sălbăticită, imună tuturor pericolelor pe care le reprezintă bombele, gloanţele sau orice altceva.
Al treilea personaj este tipul soldatului ivit din greşeală în război. El este mai degrabă inocentul pornit în afirmare, însă nicidecum capabil de a-şi cunoaşte sau controla capacităţile. Este înfricoşat de orice posibil pericol pe care viaţa, p rin intermediul războiului, l-ar putea creea. Mai mult, el este novice în tainele vieţii lăsându-se uşor tentat de latura sexuală pe care o emană femeia, sau chiar şi cuplul în general, dorindu-şi chiar să-i privească pe aceştia în momentul actului sexual. Din păcate, faptul că nu are experienţa vieţii îi aduce indubitabil moartea.
Legătura de iubire creeată între el şi ea este defapt nevoia fiinţelor umane aflate la limita vieţii şi a morţii de a simţi împlinirea alături de un suflet cu care să-şi împartă existenţa. Acesta este chiar şi motivul pentru scena finală: în toiul unui moment extatic cei doi cad asupra unei mine iar el este sortit a rămâne în acea poziţie, întins pe spate, până la moarte. Ei îi oferă posibilitatea să plece cu toate lucrurile furate, plus banii lui, ceea ce ea refuză preferând să aleagă moartea, şi-n aceelaşi timp fericirea absolută.
Piele şi cer a fost un spectacol tulburător. Tema deosebit de actuală şi limbajul mai mult decât normal, aş putea spune chiar ieşit din contemporaneitate, din stradă, îl fac demn de a fi recomandabil chiar şi celor care consideră că teatrul se mai joacă doar la modul clasic şi neinteresant. Merită văzută.
PS: Mulţumesc mult HAILATEATRU pentru oportunitatea de a vedea piesa!
Fotografiile sunt luate de aici!
Găsind acestă fotografie în calculator mi-am adus aminte că-mi promisesem cândva să scriu un articol despre scurta mea călătorie pe care am parcurs-o în august 2007 până la Roşia Montană familiarizându-mă cu povestea locului şi cu tumultuoasa lui istorie prezentă.
Era o zi ploioasă atunci când autocarul poposea pe malul râului Roşia, nume reprezentativ de altfel datorită încărcăturii de fier pe care o poartă în albia sa, îndreptându-se înspre o localitate a cărei istorie se duce până hăt, în vremea romanilor, şi al cărei prezent stă ameninţat de semnarea unor acte de către mâinile unor oameni ce-ar putea arunca uşor la gunoi 2000 de ani de istorie şi sufletul unor oameni doar din dorinţe băneşti. Ce-am văzut acolo mi-a lăsat o impresie devastatoare... Pe străzile aproape pustii câţiva oameni ne indică direcţia înspre Muzeul Minelor de la Roşia Montană, o mică dar DEMNĂ DE LAUDĂ încercare de valorifica istoria şi tradiţia locului. Remarcăm încă de la început plăcuţele înscrise pe case, împărţite în două tabere: Această casă este în proprietatea Gabriel Resources. în timp ce la polul opus alte locuinţe îşi etalează încă mândre şi stând drepte în faţa războiului, faptul că Acestă casă nu este de vânzare. Iată că unii dintre locuitori rezistă până la capăt în lupta cu statul şi compania canadiană Gabriel Resources ce şi-a depus proiectul pentru exploatarea potenţialului aurifer şi argentifer al regiunii. Din păcate lucrul acesta nu înseamnă nimic altceva decât exterminarea completă a localităţii şi distrugerea muntelui, ceea ce-ar însemna printre altele şi distrugerea minelor romane, intrate deja în patrimoniul UNESCO.
La faţa locului (intrarea în mine) ne aştepta un bătrânel, localnic bineînţeles, ce ne ţine pentru început o scurtă prelegere asupra istoriei şi pericolului prezent în care se află minele, oraşul şi întreaga regiune întrucât proiectul de exploatare minieră presupune purificarea minereurilor folosind cianură, cel mai eficient procedeu luând în calcul cantitatea de aur estimată - NICIDECUM ÎNSĂ MĂCAR SIGUR pentru mediu, acesta fiind printre altele şi principalul motiv pentru care compania canadiană nu a primit acordul pentru a începe lucrările în regiune. Era un discurs trist, izvorât din înţelepciunea omului de la ţară ce-a trăit o viaţă întreagă muncind pentru a-şi obţine pâinea de a doua zi, un discurs sclipind pe alocuri a disperare, a groazei că s-ar putea să fii dat afară din propria casă şi că locul în care ai trăit o viaţă întreagă se va duce pe apa sâmbetei. Ne-a prezentat însă apoi galeriile săpate în munte de către romani menţionând modificările aduse ulterior de către civilizaţie prin introducerea cărucioarelor pe şină sau a morilor de apă specializate în mărunţirea rocilor ce conţineau minereuri de aur. În prezent aurul nu mai stă aşa cu una cu doua la îndemâna oricui, ci stă ascuns în cadrul muntelui, frămituri închise în rocă dură, se ascunde de foamea de bani şi bogăţie, se ascunde în pământ pentru a sta acasă... Oferă-i Cezarului ce-i al Cezarului... Aurul este al Roşiei Montane, este al Apusenilor, este al românului ce de-a lungul istoriei s-a luptat pentru ca pământul acela să aparţină României, NU PENTRU CA ALTCINEVA SĂ-L VÂNDĂ ACUM PENTRU A-L DISTRUGE.
Am plecat de acolo cu o groază de gânduri şi sentimente contradictorii. Nu ştiam ce să simt mai întâi: milă, revoltă, dispreţ, compasiune. Nu ştiam pentru cine mai întâi.
Roşia Montană se merită pe sine aşa cum România merită Roşia Montană. Vizitaţi Roşia Montană şi puneţi o mână în plus pentru păstrarea istoriei!
La 19 ani ai vrea să mănânci aerul de-a binelea, să-l iei cu lingura, să te bucuri de viaţă până la ultima înghiţitură, să simţi că nu mai poţi să respiri din cauza dorinţei disperate de a trăi. Accentuez ideea, acea mare obsesie a mea: nu de a fi în viaţă, ci de a trăi. La 19 ani ai vrea să reclădeşti lumea de la zero izbindu-te de neputinţa lui Dumnezeu de a face asta. Ai vrea să distrugi infatuarea, să alungi minciuna, să ştergi de pe faţa pământului acea aroganţă ce determină gradul de prostie al oamenilor. Acum ai vrea să fii orice doar să nu fii cel ce va trebui să schimbe lumea asta, ce se va trezi în scurt timp nevoit să înfrunte obstacolele pe care ei le numesc pile, mită, favoruri. Nu, pentru că tu nu crezi în aşa ceva. La 19 ani ai vrea să strigi că lumea e un mare căcat. Nu pentru că ar fi evident ci pentru că altfel nu pare a fi. Pentru că dacă totul ar fi în regulă n-ar fi fost cazul să mă simt discriminat astăzi pentru simplul fapt că astăzi în autobuz mie mi s-a cerut abonamentul, în timp ce controlorul a trecut pe lângă un grup de emo fără ca măcar să se sinchisească să le ceară ceva. Pe ce motiv? Şi nu era doar unul, erau ŞAPTE controlori în 313-le de azi, şi niciunul măcar nu s-a interesat de legalitatea prin care circulau indivizii. Eh... asta e, câteodată faptul că eşti normal îţi mai permite să iei şi câte-o amendă... restul... nu! sunt emo doamne şi mi-e frică să nu se arunce pe geam... Ei bine, la 19 ani ai vrea să pui o bombă în România şi să pleci oriunde, doar în ţara prostiei să nu mai nimereşti...
Have you run your fingers down the wall
And have you felt your neck skin crawl
When you're searching for the light?
Sometimes when you're scared to take a look
At the corner of the room
You've sensed that something's watching you.
(Iron Maiden - Fear of the dark)
Ce ne rămâne de făcut atunci când nu mai putem comunica? Atunci când ne privim unul pe celălalt şi când întunericul minţii ne-a orbit puterea de a ne vedea sufletele... Tu spui câteva cuvinte ce se-ndreaptă cu viteza sunetului înspre mine însă ajung să mă rateze, nu m-au rănit, nu le înţeleg; eu de asemenea, cuvinte peste cuvinte, pe care le urmăresc apoi cum ating pământul fără a te ajunge. Sunt sunete stranii ce ne dau ocol, ce ne privesc cu ochii lor lucizi însă impasibili asupra tristeţii sufletelor noastre. Sunt sunete ce cad şi se sparg şi-apoi ne înţeapă mâinile când vrem să le ridicăm să ni le dăm unul altuia. Mi s-ar fi părut că vorbim aceeaşi limbă, că durerea nu are un cuvânt, dar nu-mi mai este nimic cu adevărat clar...
Respiră, respiră, ţi-aş fi spus, însă tu nici atât nu puteai să mă-nţelegi. Eram orbi amândoi, orbi până la carne, orbi până-n măduva oaselor, până acolo unde lumina prinde contur, unde ne desenam inimile pe pereţi şi le umpleam cu albastru de metil. Dar te încăpăţânai să deschizi gura în continuare, din care nu ieşeau decât nişte mici păsări ce-şi luau zborul, pe aripile cărora citeam cuvintele, citeam neputinţa de a închide în lacrimi simplul adevăr. Te-am legat atunci cu o sfoară, te-am strâns cu putere, şi plângând, ah, nu puteam să m-abţin, începusem să te târăsc prin viaţă, să te trag după mine prin gropi, printre pietre, îţi vedeam rănile luând forma realităţii, însă eram orb, ştii bine că nu puteam deschide ferestrele, aşa că mă credeam iertat, credeam că lacrimile îmi vor spăla praful de pe picioare.
Dar atunci, într-o clipă, n-am mai rezistat. Mi se părea înfiorător să duc două vieţi, să trag după mine speranţa, trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp, să mă ţin legat de un suflet ce vorbea în negru, în nonculoare, în nonsens... Am căzut atunci, am căzut pe spate, cu sufletul sfârâindu-mi sub soare, după ce-mi secase inima, după ce carnea îmi vânduse lacrimile. Te priveam atunci cum şopteai încet, din ce în ce mai încet, păsări ce ne dădeau rotocol, ce se amestecau cu praful, cu vântul, cu însăşi raţiunea ce mi se evapora încet din creştetul capului. Simţeam cum mă sting şi eu, până în clipa în care îmi dădusem seama de sfârşitul crud căruia mă dedam: vorbai în sfârşit cu mine, vorbeai prin pasărea pe ale cărei aripi se află cuvintele, vorbeai prin ciocul ascuţit ce-mi străpungea cristalinul trăgând fire transparente de ţesut. Vedeam în sfârşit, vedeam fericirea ascunsă atâta timp în spatele unei cortine, pe care tu - în sfârşit - te-ai hotărât să o ridici...
Iată că evenimentul despre care am lansat zvon în lume a şi trecut, aşa că ar fi cazul să ofer câteva informaţii pentru cei curioşi...
Numele lui este Adi Mihai, absolvent al Colegiului Naţional Octav Onicescu, în promoţia de anul trecut. Scrie poezii de când se ştie şi de-a lungul timpului a făcut ceva demersuri pentru a se face remarcat. A debutat in România literară în 2004 şi cât timp ne-ntâlneam pe holurile liceului mi-a fost coleg la redacţia Jurnalului de liceu. S-a împlinit timpul pentru ca alaltăieri să-şi privească chipul transpus misterios pe coperta unei cărţi ce-i poartă numele : Adi Mihai - Măşti de spirit.
A intrat în cafeneaua Mo'oa din City Mall îngrijorat de faptul că mama sa se simte rău. Nu mică i-a fost surpriza când i s-a pus în mâini afişul ce-i anunţa lansarea, de asemenea sub anonimat. A fost pus până la urmă în faţa faptului împlinit: teancul de cărţi cu numele său îl aştepta de pe masa alăturată transfigurându-i lumea măştilor într-o realitate concretă.
A fost ca lumea pentru că în ciuda afişelor distribuite prin oraş, chiar şi la el în facultate (FJSC), şi chiar şi a celor câtorva scăpări de informaţii, el nu a reuşit să-şi dea seama că persoana vizată era chiar el. A fost emoţionat de la început şi până la sfârşit, lucru bun aş spune eu, întrucât doar emoţia pare a-ţi mai da calitatea de a fi un spirit adevărat în lumea aceasta. Bineînţeles: au vorbit şi alţii despre el, a fost nevoit să spună câte ceva, să citească propriile versuri din paginile unei cărţi.
Succes pe viitor şi la cât mai multe cărţi, de data aceasta conştiente, care să-i releve talentul şi puterea artistică. Pentru că de altfel viaţa pare că se numără tocmai de acum, de la 20 de ani, de când devii conştient cu adevărat de cel care eşti..., de când măştile încep să capete identitate...
Cea mai mare greşeală pe care am putea-o face vreodată, mai presus de oricare alta, este aceea de a îndrăzni să ne considerăm mai buni decât cel de lângă noi.
O altfel de realitate
Nu avea decât douăzeci şi patru de ani. Chipul său aproape întodeauna întristat, aproape întodeauna plin de un secret pe care ceilalţi erau incapabili să-l surprindă, reflecta acum o durere ce nu putea fi exprimată în cuvinte. Ochii negri, negri ca smoala încinsă şi aproape la fel de fierbinţi, stăteau tăcuţi în întunericul nopţii. Ştefan Tudor murmura în acea zi cuvinte fără niciun înţeles, emitea sunete pe care ea, Ana Panait, era incapabilă să le distingă din întreaga gamă pe care o cunoştea. Stăteau uniţi amândoi parcă nu prin atingerea trupurilor ci tocmai prin acea tăcere ce-şi întindea tentaculele învăluindu-i tot mai dureros. Acum parcă luna pe care el o privea înspăimântat i-ar fi sorbit toate cuvintele lăsându-l nu atât mut cât incapabil să exprime într-o măsură cât de mică toată durerea ce-l devora chiar în acele momente.
Ana nu avea nicio îndoială că el o iubeşte. Se cunosc de aproape jumătate de an însă la început nu au fost decât prieteni, chiar foarte buni s-ar putea spune. Ştefan era deasemenea conştient cât de mult o iubeşte. Acesta era probabil cel mai mare gol – căci gol simţea în inima sa – ce-şi manifesta influenţa asupra lui în acel moment.
Îşi ridica capul aflat pe pernă şi îl aşeză încet pe mijlocul toracelui ei; obrajii lui îi atingeau sânii. Mâna lui stângă îi stătea încolăcită de-a lungul trupului. Fără a spune nimic, fără nici măcar a se gândi la nimic, ochii lui începură să lăcrimeze într-o disperare teribilă căreia este aproape imposibil de a i se cunoaşte sursa. Începuse să plângă de-a dreptul adăugând printre lacrimi mici suspine ce-şi aveau rostul nu atât să-i arate tristeţea cât să cuprindă în ele acele emoţii aflate în zvâcnirile inimii ce nu-i pot suprinde decât pe acei oameni aflaţi într-adevăr în căutarea unui sens adevărat în propria lor viaţă.
Ea îl privea parcă simţind acea putere ce-l făcea să se reducă de la stadiul de om la acela de spirit pururea trist; el ştia că este privit însă din momentul în care a devenit conştient că plânge eforturile sale de a se opri au fost ineficiente. La un moment dat simte un impuls ce-i cutremură corpul; o prinde şi mai bine, cu amândouă mâinile, îmbrăţişarea sa parcă ilustrând pâna la perfecţiune acea nevoie absurdă de a-şi destăinui drama. Pielea ei se înfioară, capătă acea emoţie pe care uneori o simt tinerii aventurieri ce se avânta noaptea prin vreun cimitir pe unde se nimereşte să bată cate o pală de vânt. El plânge şi pare că va plânge până când va absorbi întreaga suferinţă a lumii, până când nu va mai exista durere. Ana continuă să-l privească; la un moment dat începu să plângă şi ea însă nu în acelaşi mod, nu în felul lui tăcut şi parcă împăcat cu sine. Ea bufneşte în plâns marcată de durerea lui, de tăcerea ce îi învăluie şi îi conduce pe amânoi spre un punct pe care nu-l pot percepe încă. El o iubeşte, ştie că o iubeşte. Şi ea îl iubeşte, ar fi dispusă să lase totul doar pentru a-şi găsi fericirea împreună cu el.
Ea îl întreabă de ce. Continuă să plângă amândoi de parcă s-ar afla la sfârşitul timpului. Lacrimile lui i s-au strâns ei pe abdomen; el îşi coboară capul şi le soarbe, le simte concentraţia de sare, le simte propria durere ce nu cuprinde însă niciun cuvânt. El îi răspunse că trecutul.
Ce e cu trecutul? Îşi dă seama însă că nu ştie nimic despre trecutul lui, despre cine a fost. Nu-i cunoaşte decât părinţii însă nimic mai mult. Se gândeşte că oare a fi prieten bun nu presupune şi mai mult decât a-ţi petrece timpul împreună?
Ce e cu trecutul?, îl întrebă.
Totul, totul, tot ce nu poate fi cuprins în cuvinte.
Şi cu toate astea el nu are decât douăzeci şi patru de ani. Se hotărăşte însă să-i răspundă: dacă i-ar spune că nu întodeauna, mai bine spus niciodată, drumurile l-au condus unde este acum?
Ea nu înţelege. Ce drumuri? Unde este acum?
El îi spuse că sunt şi lucruri pe care mulţi nu le înţeleg. Continuă să plângă la fel de monoton şi suav. Ea nu înţelege.
Exact despre asta vorbea.
Inima lui se simte scindată, parcă lovită de sabia dură a sufletului. Oare de ce a lăsat să se întâmple asta? Oare pentru a se convinge...?
Plânge; nu se poate opri; câteva cuvinte îi părăsesc buzele. Trecutul m-a construit aşa cum sunt. Întrebările pe care m-am văzut nevoit să mi le pun mi-au dovedit că fiecare om are propria lui realitate. Ştii ce mă gândeam...? Că întodeauna partea din umbră a vieţii mele a fost mult mai puternică decât aceasta pe care o văd toţi. Că fericirea pe care am simţit-o câteodată n-a fost constituită din lucruri mărunte, nici obişnuite, nici generale. Şi nu e vorba de nicio alegere...
El plânge. Ea plânge.
Ea îi ridică capul, îl apropie de al ei şi îi sărută buzele. El se apropie şi o sărută la rândul său. Mâinile le tremură, ochii le tremură, buzele le tremură. Ea încearcă să-l privească în ochi însă nu reuşeşte. Ochii lui negri, negri ca smoala, ascundeau în interiorul lor o prăpastie. Se pierduseră de mult. Ea începe să înţeleagă.
El plânge. Ea plânge.
Se îmbrăţişează iar apoi adorm împreună. De mâine nimic din toate acestea nu va mai avea loc.
Ana stătea singură în camera ei, în mijlocul singurătăţii, gândindu-se la toate posibilităţile ce i se înfăţişau. Plângea cu o durere sfâşietoare strângând apocaliptic între dinţi mica pernă colorată pe care în acelaşi timp o avea prinsă în ambele mâini parcă de frică să nu i-o fure adierea de vânt ce intra pe fereastra deschisă. Plângea de parcă n-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut. Se ridica uneori în capul oaselor aruncând priviri disperate prin camera ce iradia singurătate însă nu reuşea să gâsească acel element ce i-ar fi putut aduce mântuirea. Nimic, nimic parcă nu-i mai era util cu adevărat, iar după ce ajunse la o asemenea concluzie îi fu aproape imposibil să nu îşi arunce iar faţa în perna umezită mai înainte. Lacrimile îi erau absorbite într-o tăcere sfâşietoare aşa cum întunericul dă mereu impresia că stă să înghită stropii de lumină ce abia iau naştere.
Acum ştia adevărul şi nu îl condamna pe el pentru asta. Oricât ar părea acum de ciudat nu se putea îndoi nici măcar într-o mică măsură că Ştefan o iubeşte şi că tocmai din acest motiv a ales sinceritatea ca posibilitate de comunicare.
Are în acest moment o mulţime de întrebări pe care ştie însă că trebuie să le lanseze pe rând, pe măsură ce se va împăca ea însăşi cu realitatea celuilalt. Ştie cu toate astea că oamenii n-ar trebui să-şi facă probleme referitoare la moralitatea celor de lângă ei – nu există nimic mai preţios decât libertatea fiecărui om. Şi nu este nimic mai valoros până la urmă în propria noastră fiinţă decât capacitatea de a înţelege acest lucru.
Îşi şterse brusc lacrimile aflate pe obrajii îmbujoraţi schimbându-şi chipul într-un zâmbet fericit. Da, nimic n-ar trebui să o întristeze legat de el, se gândeşte, şi poate că tocmai aici e cheia fericirii.
Stătu câteva clipe până când îşi aduse aminte de cuvintele lui. Trecutul... Îi cunoştea foarte bine această obsesie a timpului însă nu se gândise niciodată că ar fi putut primi un asemenea răspuns, în orice alte circumstanţe.
Nu se poate să nu se gândească dacă el chiar are dreptate... Trecut; ce cuvânt mare acesta. Cum adică trecutul?
Ana Panait, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, studentă la psihologie, nu putea să nu se gândească la factorii ce l-au adus pe Ştefan în stadiul acesta; el spune că trecutul. Dacă este aşa atunci este vorba despre Freud.
Dar este deja cu totul o altă filosofie... Îşi căută în clipele următoare câteva haine pe care le îmbrăcă în grabă fară a acorda nici măcar o atenţia a ceea ce face, nici măcar o privire în oglindă atunci când a terminat, aşa cum suntem obişnuiţi că fac fetele. Îşi încălţă apoi perechea de sandale negre, cadou din partea lui, şi ieşi pe uşă într-un calm aproape bătător la ochi. Avea în gând să bea un ceai rece pentru a îngheţa agitaţia de moment aflată în sufletul ei şi pentru a-şi mai linişti gândurile, ceea ce rareori reuşea de una singură; de cele mai multe ori trebuia să primească ajutorul unor oameni, obiecte sau locuri asupra cărora dezvoltase până atunci o familiaritate crescută. Se gândi atunci că nu va reuşi să scape niciodată de el, că paşii lui o vor însoţi întodeauna chiar şi atunci când se va crede singură. Se gândeşte dacă însă chiar îşi doreşte să se piardă unul pe celălalt, dacă oare înţelegerea unei vieţi înseamnă renunţarea la propriul suflet. Nicidecum, se gândeşte, poate că fericirea tocmai acum începe...
Când deschise ochii Ştefan se trezi în faţa sa cu un chip minunat, aşa cum avea să descrie mai târziu acele amănunte ce n-ar interesa. Era un chip masculin al unui tânăr ce-ar fi putut avea aceeaşi vârstă cu a lui ce purta la vedere o pereche de sprâncene bogate accentuând trăsăturile fine ale tenului. Ştefan ştia că în spatele pleoapelor închise se aflau doi ochi căprui, într-o nuanţă de negru, ochi pe care îi privise de atâtea ori încât acum i-ar fi fost aproape imposibil să mai lase cumva în urmă clipele pe care le petrecea privind în interiorul lor.
Imaginea creată ne înfăţişează capetele lor stând alăturate unul de celălalt, cu nasurile aproape lipite, cu respiraţiile contopindu-se într-o fericire supremă, susţinută de tăcerea ce pare că stă de pază la porţile timpului. Mâna lui Ştefan se odihneşte depusă de-a lungul bustului celuilalt.
Era o dimineaţă albastră în care lumina se amesteca cristalin cu vântul şi cu frunzele copacilor ce-şi etalau în departare, privind pe fereastră, verdele sclipitor şi intens. Până şi cerul, aşa se părea, transmite prin intensitatea lui puţin din fericirea pe care cei doi o simţeau împreună.
Andrei Petre, celălalt tânăr asupra căruia ne întoarcem privirea, îl cunoaşte pe Ştefan chiar de mai bine de un an şi jumătate, când avusese ocazia să-l întâlnească la una dintre piesele de teatru pe care uneori teatrele le mai pun la dispoziţie pe timpul verii pentru cei ce se mai găsesc încă prin oraş. De atunci s-au tot văzut şi parcă destinul a aranjat în aşa fel încât ca în scurt timp să devină buni prieteni. De aici şi până la a afla ce se ascunde în sufletul celuilalt nu mai era decât un singur pas.
Ştefan aruncă o privire asupra ceasului aflat pe noptiera de lângă pat. Era trecut de ora zece. Se apropie şi-l sărută pe celălalt pe gât, insistând parcă cu buzele lipite de pielea fină şi mirosind a ceva uşor, a aripi de înger s-ar simţi tentat să spună deşi s-ar vedea nevoit să recunoască că încă nu i-a fost dat să aibă parte de aşa ceva. Îşi duse apoi buzele înspre urechea aflată în partea sa muşcând-o în ritmul unui joc copilăresc şi strângând între buze acea bucată de ţesut cartilaginos; închise ochii savurând această clipă pe care timpul i-o oferea în dar după tot ceea ce a fost nevoit să lase în urmă şi peste ceea ce n-a putut să treacă. Trecutul. Îi şopti în ureche că ar fi cazul să se trezească. Andrei căscă lin şi îşi întinse braţele mormăind ceva neinteligibil. Îşi deschise ochii acomodându-se cu lumina acelei zile iar atunci când ajunse să-i vadă chipul celui aflat lângă el îşi afişă un zâmbet pentru care nu există cuvinte pentru a-l descrie într-un mod realistic. Se sărutară apoi într-un mod în care nu ne-am putea imagina că dragostea ar putea arăta şi în felul acesta. După ce şi-au urmat obişnuinţele de fiecare dimineaţă, dacă s-ar mai putea numi acest timp dimineaţă, merseră în bucătărie unde începură să pregătească împreună micul dejun, aşa cum fac întodeauna. E minunat să poţi împărţi momentele cele mai obişnuite ale vieţii; singurătatea poate fi anulată atât de simplu, îi trece lui Andrei prin gând.
Trecuseră patru luni de la momentul în care Ştefan i-a mărturisit Anei propria sa realitate. Sărmana fată n-a făcut decât să dovedească cât de mult l-a iubit deoarece a fost dispusă într-o măsură atât de mare să-l înţeleagă. Acum îl cunoaşte pe Andrei şi este fericită pentru bucuria pe care o resimte Ştefan; oare acest gest nu este suficient pentru a ne arăta nouă că iubirea nu înseamnă posesie, nici măcar vreun alt semn care să o confirme? Iubirea este generală, atotcuprinzătoare şi nemăsurabilă. Şi poţi trece peste orice prejudecată doar în încercarea de a te face părtaş la realitatea celuilalt. Dacă i-ar fi privit acum probabil că ar fi vărsat o lacrimă, de data aceasta plină de un entuziasm datorat peisajului... Uneori libertatea aparţine omului mai mult decât celorlalţi iar individul trebuie să o aleagă. Omul este libertate la fel cum este şi iubire. Uneori libertatea nu este altceva decât iubire.
Iar zilele se puteau scurge la infinit... Trecutul îşi îndeplinise misiunea, se gândea Ştefan, iar el ştiuse cumva să îndrepte timpul în aşa fel încât să-şi găsească fericirea. La urma urmei omul este libertate, nu-i aşa?
A fost frumos, rău şi - de ce nu? - inocent. Un înger crud prin sinceritatea sa faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Un exterminator al propriului eu. Regele Şopârlă. Iar dacă Iisus a luat asupra sa păcatele lumii, el le-a înfăptuit, asumându-şi deopotrivă, în întregime, îndoielile şi angoasele ei. Şi pentru că niciodată nu s-a mulţumit cu puţin, a încercat limitele realităţii, forţând porţile percepţiei, "porţi de oţel", în căutarea disperată a lui zero absolut, cum singur mărturisea. Şi până la urmă orice construcţie adevărată presupune mai întâi o deconstrucţie.
El a fost, este şi va fi întodeauna JIM MORRISON.
(Fragment de Dănuţ Ivănescu, Editura Quo Vadis Press, 1995)
"...în fond şi la urma urmei, ar trebui totuşi ca ceva, cândva, să se fi născut din nimic şi din neant..." (Jostein Gaarder - Lumea Sofiei)
Am luat contact cu adevărat cu lumea fizicii pe undeva pe la sfârşitul clasei a IX-a, adică aproape în urmă cu trei ani, citindu-l pe Stephen Hawking şi a sa Scurtă istorie a timpului. Citeam atunci, pentru prima oară în viaţa mea, despre univers, despre univers pe patru dimensiuni, despre îmbinarea timpului şi a spaţiului, despre fizica cuantică, despre relativitate, despre găuri negre, despre naşterea şi posibila moarte a Universului, despre o teorie unificată ce-ar aduce lumea sub cumpăna adevărului absolut, despre corzi şi supercorzi. Atunci îl descopeream şi pe Stephen Hawking, şi pe Einstein, şi de ce nu, îmi începeam misterioasa şi totodată nehotărâta mea călătorie prin fizică. Aşa se face că am ajuns să-i citesc şi cărţile lui Einstein, publicate la Humanitas cu ocazia anului de graţie 2005 - World Year of Physics, şi celalte ale lui Hawking, dintre care Universul într-o coajă de nucă stă la loc de cinste în biblioteca mea.
Am cunoscut aşadar şi am crescut cu impresia că fizica pe care o invăţăm noi la şcoală este doar o parte infimă din aceast ocean nestrămutat de cunoaştere din care dacă ştii să profiţi nu poţi obţine decât avantaje.
În decursul acestui timp mi-am lăsat pasiunea să mă domine. Am făcut demonstraţii întregi prin care arătam că Teoria Naşterii Universului atestă indirect faptul că Dumnezeu există, am explicat minute în şir principiul de incertitudine, fizica particulelor, şi toate cele... Atât cât am reuşit eu să citesc şi să înţeleg.
În orice caz, fizica mi-a adus un model "de piatră": pe Einstein. M-a făcut să consider că oricât de mult m-aş zbate, nu voi reuşi niciodată să ajung la adevărul absolut pe care îl caut. De aceea cred că nu va putea fi găsită niciodată O Mare Teorie Unificată - deşi, Doamne ajută să nu se întâmple asta, mi-aş dedica întreaga viaţă căutării ei. Sunt conştient că niciodată lumea nu va fi asta, că incertitudinea va dăinui mereu în minţile noastre.
"Dumnezeu este un adevăr universal." (Albert Einstein)
În această perioadă a vieţii mele visele nu-mi sunt decât refulări ale incapacităţii mele de comunicare cu ceilalţi. Nu visez decât telefoane care nu răspund, persoane care ies în ultima clipă de pe messenger, statusuri absurde, umbre ce se depărtează de mine. Aştept ziua în care visul va reveni la insomnie - atunci va fi clipa fericirii absolute.
Până una alta, titlul cărţii şi autorul vor rămâne secrete. Veniţi la eveniment şi veţi înţelege!
Un eveniment susţinut de:
- Colegiul Naţional Octav Onicescu
- Citymall
- Editura Aldo Press
Multumesc, de asemenea, echipei Bookblog.
Trăim prin presiunea constantă a gândurilor refulate, care încearcă să iasă, prin luptă, din inconştient. (Jostein Gaarder - Lumea Sofiei)
aşa se face că naşterea momentului îmi generează posibilitatea. poate că nu întodeauna acţionez corect faţă de oricine, poate că în acele clipe poate defapt nici nu sunt eu. poate că gesturile doar îmi sunt rupte din acea tăcere ce rupe sunetele, ce aruncă sentimentele dintr-o parte într-alta, dezvelind forma unei noi înţelegeri.
mi-e teamă că-ntr-o zi voi scăpa cuvintele pe jos şi se vor sparge. iar atunci nu va mai exista înţelegere, nici speranţă, nici vreo altă cale de a înţelege faptul că lumea e a noastră, a oamenilor.
Silence must be heard,
Noise should be observed
The time has come to learn, that silence...
Silence must be heard
Or diamonds will burn,
Friendly cards will turn
Cause silence has the right to be heard(Enigma - Silence must be heard )
încovrigat pe umărul tău, îmi storc sufletul sub presiunea întrebărilor, sub tăcea implacabilă a răspunsurilor din care adevărul încă se încăpăţânează să iasă orişicum ar fi, oricât de tentantă ar fi ignorarea a ceea ce este mai puternic. mă ţineam cu mâinile-amândouă de acel zâmbet din care mă hrănesc când şi când, când întâmplarea acestor vieţi dezorganizare - a mea şi a ta, devine aceeaşi, când Am nevoie de tine, iar eu niciodată, dar nicodată n-aş putea spune Nu, nu poţi să ai nevoie de mine, pentru că apoi, ştiu prea bine, aşa cum dealtfel ţi-am mai spus, Mi-ar fi mult mai greu, Ar fi mult mai rău decât simplul fapt de a te afla lângă mine, de a lăsa mâinile să se atingă. dar apoi ai spune Punct şi-ai şti şi tu foarte bine că unele lucruri există chiar şi dincolo de puncte, şi dincolo de tăceri. şi da, mă poţi acuza în continuare că Tu trăieşti în lumea ta, în lumea pe care ţi-ai creeat-o din cărţi, şi-mi vei spune iar că Dacă aş fi citit toate cărţile pe care le-ai citit tu, daca aş şti ce carte să scot din tot raftul ăsta precis aş şti ce te-a determinat. însă nu, nu e chiar aşa, şi-ar trebui s-o ştii. să ştii că acum mă întorc cu spatele şi-mi întind capul lângă piciorul tău, şi-mi arunc sufletul în somn, iar acolo m-aş îneca dacă nu te-ai teme că-mi pierd luciditatea, dacă nu ai vrea să vezi dacă mai respir, dacă nu mi-ai mângâia părul. nimeni, dar nimeni n-a mai fost aşa vreodată, nimeni n-a mai crezut vreodată că vreun singur strop de iubire te-ar putea determina să te prelingi asemenea unui şarpe printre necuvinte. atunci îţi spun Nu ştiu, nu ştiu deloc... dar niciodată lucrurile nu se opresc aici, pentru că timpul trece, pentru că aşa cum spuneai, Şi cărţile trec, şi pentru că devenim alţii, pentru că ne supunem transformării... până una alta, Şi ziua de ieri are un sens, nu-i aşa? chiar dacă ar fi doar acela de a-ţi fi mulţumit...
eram. sau am fost. apoi am plecat. apoi s-a-ntâmplat. după care am venit. nu înapoi. în altă parte. CD-uri, DVD-uri, torrente, dc, programe, office, cs3. apoi budinca, nu-i asa? budinca! e cu oua! (apoi mintea mea se lichefiază, îşi pierde consistenţa, acţionez inconform... inconform ce?) şi-mi întind capul şi mi-e somn şi gândurile mi se scurg pe lângă mâini, pe lângă ochi, pe lângă buze... eram fericit, îm măsura în care fericirea e o stare, sau eram în fericire, în măsura în care e un fapt. euforic. EU! ştii...? poate că mi se iartă, poate că ceea ce simt nu e de la cărţi... poate e de la o inimă prea mare... poate că respirând îmi dau seama de faptul că şi oamenii prind aripi, atunci când viteza creşte... 200 kbps, 1Mbps, ... poate că suntem şi noi nişte electroni, nişte circuite, nişte Hai să mâncăm. ba da, Hai! nişte cuvinte în palma ta, în tăcerea pe care uneori o las în urmă... pentru că sunt prea multe cuvinte. şi pentru că Tu, Probabil că tu îmi vei fi visul, izvorul nesecat din care se nasc cuvintele, probabil că îmi vei cere să plec sau poate că vei pleca. Probabil că-mi vei fi cuvântul din care voi uita să mă ridic, aşa cum nu ne putem elibera de ceea ce ne susţine. pentru că... ştii tu... sunt lucruri pe care nu le ştim...
Doi dintre noi, Sala Rapsodia, Compania de teatru "Passe-Partout Dan Puric"
Aseară am avut ocazia să pot asista la un spectacol de teatru contemporan, inovator şi emoţionant prin reprezantaţie. Actorii, doi la număr: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru, refac simbolic viaţa unui cuplu oarecare, printr-un mod ceva mai artistic, altul decât cuvântul.
Timpul, pe undeva la mai puţin de o oră, combină jocuri de culoare, muzică şi proiecţii de film, rezultând în final o adevărată epopee a povestii unui cuplu, interpretat minunat de aceşti doi tineri. Doi dintre noi este chiar aşa: povestea oricăror doi dintre noi, ce trec împreună prin euforia iubirii şi a balansurilor ei. Piesa are o simbolistică putern ică, descriind perioadele iubirii prin conexiune cu anotimurile: verdele primăverii, roşul interns al verii şi al maturităţii relaţiei, albul calm al iernii şi al împlinirii. La un moment dat predomină şi tente de albastru-mov, simbol al conflictelor, atât interioare cât şi ale cuplului, ce macină personajele.
... pentru ca până la sfârşit să ajungă să se susţină unul pe celălalt, femeia este crucea bărbatului, el este responsabil pentru ea, iar femeia trebuie să-i fie aproape bărbatului în momentele sale de cădere, când el are nevoie de grija partenerei de viaţă.
Deşi necesită puţin mai multă atenţie şi o minte deschisă interpretărilor, Doi dintre noi este un spectacol ce merită văzut. Dealtminteri trebuie sa mulţumesc şi eu mamei lui Dragoş pentru explicaţiile din care am mai expus câteva idei şi în acest articol.
Toate astea aveau loc astăzi, 7 mai 2008, în jur de ora 20:30, în zona Piaţa Unirii, din Bucureşti:
Veneam dinspre Lipscani şi după ce tocmai traversasem trecerea de pietoni înspre Magazinul Unirea ma oprisem pentru a-i aştepta pe ceilalţi doi cu care eram. În timpul ăsta, imposibil să nu-mi prindă privirea, trecea o domnişoară cu o fustă de 2 mm, ţinută de braţ de un domn bruneţel, personaje ce parcă făceau parada modei pe trotuarul de lângă magazin. Mai este oare nevoie să spun că erau urmăriţi de un cameraman şi de un grup de puradei zgomotoşi ce-şi etalau care mai de care telefoanele mobile pentru a-i face poze "misterioasei prezenţe feminine" ce-şi expunea formele cu fiecare pas? Şi pentru că totul n-ar fi fost suficient, cei doi se urcă într-o limuzină bej cu număr de Germania, iar când ies tipul ce-o ţinea până acum de braţ face schimb de roluri cu cameramanul. După încă vreo două plimbări prin faţa magazinului (timp în care mi-a căzut în mâini şi o carte de vizită care îmi prezenta cele întâmplate: mă aflam în faţa unei directe încercări de marketing pentru o firmă ce se ocupă cu petreceri porno private) şatra se întoarce la limuzină, de unde o altă domnişoară scoate capul discret pe geam pornind un sărut pasional cu cealaltă. După aceasta, intră cu toţii în limuzină. Eram martor cu o mare uşurinţă la faptul prin care cea care tocmai urcase încălecase de-a binele pe trupul celeilalte, totul putându-se vedea clar prin geamul deschis, dedându-se iarăşi unui sărut fierbinte. În scurt timp cele două au renunţat la bluziţele ce le acopereau până atunci bustul. Asistam - cu sau fără voinţa mea, deşi nu mi-ar fi dat voie picioarele să plec, la o scenă erotică în adevăratul sens al cuvântului, la un moment de lesbianism stradal, (aproape vulgar?). În cele din urmă am pornit cu toţii, miraţi fiind de ceea ce poţi vedea în plină stradă pe străzile Bucureştiului.
La câţiva paşi mai încolo, lângă trecerea de pietoni dinspre Budapesta, am avut BUCURIA de a vedea un grup de amerindieni, precum văzusem şi în Lisabona, ce cântau la flaut, nai şi orgă, nişte melodii minunate.
Când să trec însă pe trecerea de pietoni, ce să-ţi vină să crezi? În fântâna de pe bulevard nişte homeleşi, cerşetori probabil la maşinile ce opresc la semafor, îşi spălau de zor hainele, chiar cu săpun, întinse pe marginile de marmură ale fântânilor. Cică să nu-ţi vină să te cruceşti.
Şi de parcă nu mi-ar fi ajuns, undeva pe Dimitrie Cantemir, mergând pe jos înspre Budapesta, mi-au fost întinse pliante ce mă îndemnau să votez un candidat la primăria capitalei. Nu mă prea interesează.
..., iar în acea clipă scăpasem cartea din mână continuând să privesc în gol, în abisul de neclintit al fiinţei ce stătea dreaptă în faţa mea cu ochii încordaţi şi cu buzele vibrânde de parcă ar fi fost craterul unui vulcan fierbinte. Râuri de cuvinte mi se revărsau atunci de-a lungul lichidului cefalorahidian coborând uşor înspre tălpi. Nu mai puteam să respir. Vederea mi se înceţoşează astfel încât totul prinde gândul unui contur neclar însă violent, aşa cum doar uneori tăcerea mormântală poate părea. Aproape că nu-mi venea să cred, cu toate că îmi doream momentul ăsta cu tot dinadinsul, parcă dintodeauna, parcă în fiecare clipă nu mă gândisem decât la asta. Bineînţeles: fusese greu. Întodeauna este greu, chiar şi atunci când unele lucruri par înţelese de la sine.
Iţi spun eu, vorbise atunci, că nu e bine ce se întâmplă, că ar trebui să te gândeşti puţin înainte. Credea că unele lucruri ar mai putea fi gândite. Ţi-e frică, am spus eu, doar pentru că ar trebui să te depăşeşti pe tine, pentru că nu ştii înspre ce limite să te îndrepţi, Da însă tu vrei parcă prea mult, Nu nu vreau deloc prea mult, eu ştiu încotro ar trebui să mergem pentru a fi fericiţi, Dar de ce tocmai asta... Pentru că altfel parcă nu se poate. Apoi gînduri peste gânduri îmi invadau iarăşi conştiinţa, mă prinseseră în încleştarea dureroasă a timpului trecut fără niciun sens. Însă atunci mâna mea se simţi brusc prinsă într-o alta, iar atunci ştiusem, da, era de nezdruncinat acest gând, da, începea să-şi dea seama. Iar mai apoi, da, venise momentul-primei-secunde, când neuronii se întretaie, când gândurile se lichefiază, când conştiinţa devine zero. Chiar atunci patru buze deschideau o poartă a fericirii.
Cândva o scriitoare foarte dragă mie, anume Marguerite Yourcenar, mărturisea : "Nu cred aşa cum cred ei. Nu trăiesc aşa cum trăiesc ei. Nu iubesc aşa cum iubesc ei. Voi muri aşa cum mor ei." În timp ce viaţa ne diferenţiază, moartea pare că ne apropie. Ceea ce mă interesează însă sunt tocmai aceste diferenţe, căci conştiinţa prezenţei lor te defineşte încă de la început ca fiind altcineva.
A duce o viaţă a un om diferit nu este ceva rău. Singura problemă e că trebuie să lupţi cu toată lumea din jurul tău, lumea care nu vrea oameni diferiţi, care vrea ca toţi să fie ca ei, să înghită singularităţile. Ştim însă că tot ceea ce a fost diferit la timpul lui a trebuit să înfrunte societatea şi să se opună ei.
einstein ce susţinea că lumea este defapt pe patru dimensiuni sau că traictoria luminii se curbează; jim morrison ce prin intermediul cântecelor sale lovea orgoliul rănit al oamenilor-ce-n-au-descoperit-viaţa; oscar wilde nevoit să lupte între propria viaţă să scrierile sale.
Am fi însă ignoranţi să nu recunoaştem că defapt diferenţele ne fac unici şi ne oferă puterea de a ne ridica, de a ne forma o viaţă concretă, de a fi siguri pe noi. Pentru că astfel ştim cine suntem şi nu ne mai e teamă nici de noi, nici de ceilalţi, nici de ce ar putea fi mai departe.
A început să mi se predea limba franceză încă din clasa a II-a şi deşi era în orar în fiecare an şcolar începând de atunci nu cred că mi-a folosit foarte mult. Nu limba, bineînţeles, căci nu cred că am reuşit să asimilez ceva foarte important în ce o priveşte în timpul şcolii generale. Căpătând însă experienţa anilor ce au trecut mă văd nevoit să recunosc că metodele de predare ale acestei limbi ar trebui îmbunătăţite. Nu văd în ce fel ai putea învăţa franceza în două ore pe săptămână doar prin exerciţii şi prin teme constând în traduceri făcute forţat doar de frica notelor, din care defapt nu-mi rămâne nimic. M-am apucat să învăţ singur franceză în vacanţa dinaintea clasei a IX-a, când teama că nu voi face faţă liceului pusese stăpânire pe mine. Am învăţat mai mult în acea vară decât am reuşit să învăţ în cei şapte ani de studiu din generală.
Bun, recunosc, îmi place limba franceză. Mi-am îmbunătăţit-o considerabil în timpul liceului, şi deşi nu am căpătat încă depline capacităţi de comunicare, stau bine la citit şi pronunţie şi cât de cât la înţelegerea textului. Oricum, liceul a fost foarte important pentru a învăţa mai bine această limbă pe care probabil că un curs suplimentar mi-o va forma destul de mine.
În ce priveşte limba engleză, povestea este alta. Am avut norocul uimitor ca începutul studierii ei, în clasa a V-a, să se facă în nişte circumstanţe mai deosebite, în sensul că profesoara mi-a fost şi dirigintă, şi mai mult decât atât, mi-a plăcut ca om - ceea ce a influenţat considerabil raportul învăţării. Cei patru ani de studiu din şcoala generală mi-au format mai mult decât bazele limbii engleze. Mi-au format o simpatie pentru această limbă, un vocabular bun, şi abilităţi de comunicare care să mă ajute să port un dialog. Predarea acestei limbi la liceu mi s-a părut mai mult decât ok, cu toate că poate pentru unii ritmul ar fi părut unul rapid. Abia acum însă, la sfârşitul liceului, conştientizez adevărata importanţă pe care a avut-o tot acest mecanism educaţional.
Prima mea ieşire din ţară a avut loc în anul 2006, când am avut ocazia de a sta o săptămână în Belgia alături de o familie nevorbitoare de română, timp în care am fost nevoit să vorbesc doar în engleză. Atunci am avut marea revelaţie asupra posibilităţilor mele de comunicare într-o astfel de limbă. Chiar dacă poate mai aveam dificultăţi am observat că puteam întodeauna să găsesc posibilităţi de a reformula lucrurile astfel încât să mă fac înţeles. În momentul în care m-am întors în ţară am avut minunatul sentiment că mi-am dovedit mie însumi că pot; că pot vorbi, că pot trăi cumva într-o situaţie în care n-am mai fost pus până atunci.
Anul acesta, prin plecarea în Portugalia, în plin prag al examenului de BAC, situaţia nu a fost foarte diferită. Ce a fost altfel a constituit prin faptul în loc de o săptămână am stat două şi că am petrecut mult mai mult timp cu grupul nostru, vorbind română. Posibilitatea de comunicare în engleză nu a fost limitată însă, vorbind engleză în timpul orelor de practică şi în situaţii sociale precum cumpărăturile sau cererile de informaţii. De data aceasta am conştientizat că deşi teama de a vorbi rămâne încă în interiorul meu, nu prea există multe lucruri care să mă împiedice să vorbesc şi că deja nu mai este nevoie să-mi gândesc ideile, ele izvorând liber de pe vârful limbii. Limba engleză mi-a devenit în mare parte inconştientă, cu toate că sunt încă în căutarea posibilităţilor de a mi-o îmbunătăţi.
De unde ideea postului acesta? Simplu. Astăzi mă aflam în plină Piaţa Universităţii, lângă standurile ambulante ale anticarelor, atunci când doi turişti mă opriră pentru a-mi cere indicaţii pe o hartă a Bucureştiului. După ce am plecat m-am simţit mândru şi am conştientizat că uneori limbile străine îmi pot fi utile şi în cadrul propriei mele ţări.
Pentru cunoscători, limba portugheză ascunde în interorul său un mic mister pe care romanticii şi sentimentaliştii îl apreciază fin. Etalat cu măreţie în muzica fado, ţinut la mare preţ în interiorul inimiilor lor, cuvântul şi în acelaşi timp sentimentul de saudade este pentru ei un motiv de mândrie.
Conform Wikipedia, saudade este un cuvânt galic sau portughez pentru a desemna un sentiment de nostalgie plină de dorinţă faţă de ceva sau cineva la care s-a ţinut mult şi a cărui prezenţă a încetat. Poartă adesea un ton fatalist şi o cunoaştere reprimată că cel la care s-a ţinut atât de mult s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.
Până la urmă, toţi cei care iau contact cu ideea acestui cuvânt ţin să-i pătrundă înţelesul. Ceea ce este mai deosebit însă e că pare de la sine înţeles că nu toată lumea ar putea simţi saudade, că el este un sentiment strict portughez, aşa cum dorul este un sentiment strict românesc, deşi în acest caz sensurile se apropie. Astfel de popoare rămân întodeauna limitate de limbaj atunci când ar încerca să-şi exprime sentimentele într-o limbă precum engleza, care le transformă sentimentele într-o lipsă, prin simplul I miss you, engleza dovedindu-se incapabilă în acest caz de a transmite un sentiment ce în ansamblul său înseamnă mult mai mult decât lipsă.
Tot conform Wikipedia, părerea lui A.F.G Bell: Faimosul saudade al portughezilor este o vagă şi constantă dorinţă pentru ceva ce nu există şi probabil nu poate exista, pentru ceva plasat altundeva decât în prezent, o întoarcere înspre trecut sau către viitor; nu o nemulţumire dureroasă sau tristeţe pătrunzătoare dar o visare indolentă plină de dor.
Se face de asemenea diferenţa dintre saudade şi nostalgie prin faptul că nostalgia presupune un dor, combinat cu regret şi tristeţe, după ceva pentru care există certitudinea că nu mai poate reveni. Saudade însă este plin de speranţă, este un sentiment ce tinde înspre cel dorit. El nu se limitează la regretul lipsei, preamărind în acelaşi timp posibilitatea revederii obiectului iubit.
Cu toate că este numit de către portughezi, saudade este un sentiment universal înrudit cu iubirea. El ia naştere atunci când două persoane sunt îndrăgostite, dar aflate departe una de cealaltă. Saudade ia naştere atunci când ne gândim la o persoană pe care o iubim şi pentru care suntem fericiţi că avem acest sentiment în timp ce ne gândim la el, dar persoana respectivă nu este lângă noi întiristându-ne şi făcându-ne să ne deplângem inimile. Durerea şi aceste sentimente amestecate sunt numite saudade. Este folosit de asemenea pentru a se referi la sentimentul de a fi departe de cel pe care cineva îl iubeşte; poate fi folosit şi pentru locuri sau animale ce ne lipsesc, lucruri pe care obişnuiam să le facem în copilărie, sau alte activităţi desfăşurate în trecut. Ceea ce face sentimentul de saudade a fi unic este că el poate fi catalogat direct cu orice este personal şi ne atinge inimile. Poate fi simţit de asemenea pentru dragostea neîmpărtăşită, caz în care persoana n-a avut nicidată acel lucru spre care tinde, dar la care poate spera, în ciuda eşecului posibil al speranţei false.
Din punctul meu de vedere însă mi se pare că saudade este defapt o pornire lăuntrică, sfâşietoare, ce-l determină pe cel ce simte aşa ceva să regăsească sensul lumii doar în interiorul său. Saudade este un strigăt lăuntric îndreptat înspre lume, însă mai mult retoric. Şi în ciuda faptului că face referire mereu la altceva, el este strict un sentiment personal, al inimii omului, şi cu toate că desemnează o latură tristă a omului, el este mărit şi oamenii se mândresc că pot simţi saudade. Căci nu eşti deplin cu tine însuţi decât atunci când ai trăit tot ce se poate trăi.
De asemenea (era şi imposibil să nu fie aşa) portughezii susţin că acest cuvânt nu poate fi tradus în alte limbi, aşa cum de altfel se laudă şi românii cu dorul lor. Mi-a fost imposibil însă, atunci când am auzit pomenindu-se pentru prima oară de saudade, să nu-l asimilez la un prim gând cu dorul. Wikipedia spune iarăşi: În limba română există cuvântul dor ce poartă un înţeles asemător lui saudade. El poate însemna de asemenea şi iubire sau dorinţă, provenind defapt de la substantivul dorinţă şi verbul a dori. Oricum, cu toate că dor are un înţeles complex el nu atinge deplin încărcătura plină de sensuri a lui saudade. Ca o curiozitate, cuvântul portughez dor înseamnă durere.
