4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu, a fost câştigătorul Marelui Premiu al Festivalului de la Cannes pe anul 2007. Am profitat de ocazia ce mi se ivise şi m-am dus să îl văd cu un oarecare entuziasm; era doar un film românesc ce câştigase un premiu de excepţie, ce reuşise să se facă remarcat peste hotarele ţării.

Povestea este destul de simplă în ansamblul filmului, accentul căzând mult mai puternic asupra problematicilor social-politice decât pe şirul propriu-zis de întâmplări.

Două studente la politehnică, Găbiţa (Laura Vasiliu) şi Otilia (Anamaria Marinca), colege de cameră la cămin. Anul 1987, când încă "preafericitul" (aluzie la Nicolae Ceauşescu) făcea regulile prin România. O problemă existenţială, o criză fundamenală în viaţa unei tinere.

Găbiţa se decide să recurgă la un avort pentru a scăpa de o sarcină nedorită. Informaţii nu prea există, legăturile se realizează prin intermediul altor persoane. Totul trebuie să decurgă în linişte. Ea împreună cu Otilia reuşesc să îl contacteze pe Domnu' Bebe (Vlad Ivanov), un cunoscător în ale stopărilor de sarcină, cu care decid să meargă într-o cameră de hotel pentru a realiza intervenţia. După lungi discuţii presante şi pe alocuri de o violenţă verbală acută cu fetele, acesta se hotărăşte să accepte propunerea fetelor nu fără a le determina însă să recurgă la un compromis, ce a reuşit să redea atât criza în care se afla Găbiţa cât şi prietenia dintre cele două fete. Preţul pus de Domnu' Bebe întrece cu mult "preţul de piaţă", cel care circula ca un zvon prin rândul studenţilor. Pe lângă cei 2800 de lei plătiţi, Otilia este nevoită să-şi sacrifice demnitatea pentru a-şi ajuta prietena, acceptând să se ofere sexual bărbatului de a cărui decizie depindea în acele momente întreg destinul Găbiţei.

După implantarea sondei însărcinată cu provocarea unei sarcini spontane şi premature, şi după plecarea Domnului Bebe şi a Otiliei, Găbiţa rămâne singură în camera de hotel, aşteptând momentul decisiv.

Întoarcerea grăbită a Otiliei o găseşte pe Găbiţa adormită în pat, golită de sine şi de natura sa precedentă. Într-o pungă, pe podeaua de la baie, prins într-un stop-cadru, se află avortonul, ce se dezvoltase până atunci în abdomenul mamei sale exact 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Legea ar fi spus că este crimă. Etica părea a nu-i spune Găbiţei nimic.

Foarte bine realizată este scena în care Otilia porneşte în călătoria noctură prin oraş în încercarea de a scăpa de dovada incriminatorie, de fosta bucată de viaţă, acum neputincioasă în faţa deciziilor celor care par sunt asemenea zeilor în comparaţie cu el. Sfârşeşte să fie aruncat pe ghena unui bloc anonim. Istoria celui ce avea să fie un om se sfârşeşte aici...

Sfârşitul foarte brusc al filmului face referire la faptul că în ciuda tuturor celor întâmplate, fetele se pot aşeza liniştite la masă, pot cere o sticlă de apă, îşi pot turna apă în pahar... Viaţa continuă să fie aceeaşi, un lung şir de gesturi normale. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar o discontinuitate în timp, o ruptură temporară din vieţile unor tineri.

Ar putea fi un film de etică, însă nu este. Ar putea fi un film de tineret, însă nu este total. Ceea ce este cu adevărat acest film reprezintă substratul din spatele tuturor gesturilor şi întâmplărilor. Istoria. Într-un stat democratic lucrurile poate că ar fi decurs mult mai uşor... Într-un stat informat lucrurile n-ar fi decurs aşa...

Despre absenţă

Nu ştiu cum aş putea defini absenţa fără să mă raportez la unul din termenii sinonimi la care ar putea face referire. Găsisem mai demult nişte idei potrivit cărora nu îţi poţi explica unele noţiuni decât folosindu-te de altele, şi de cele mai multe ori acestea erau denumite prin absenţa celorlalte. Un exemplu foarte clar îl constituie întunericul, pe care în mod invariabil găsim de cuviinţă să-l definim prin absenţa luminii. Ni se pare deosebit de greoi să găsim o alta variantă sinonimă cu aceasta şi care să nu cuprindă idei precum lipsă sau lumină. Deasemenea mai găsim termeni precum rece (frig) sau tăcere, în care se ridică iarăşi problema absenţei căldurii sau sunetului, ca elemente definitorii prin lipsă.

Observăm deci că absenţa este un mod de evidenţiere a scăderii în grad a unor proprietăţi pe care omul le poate sesiza direct prin intermediul simţurilor sau a nivelului spiritual. Am recurs la acest mod de definire deoarece absenţa nu se resimte doar fizic ci de multe ori ne simţim loviţi de sentimentul lipsei unor ingrediente de nivel spiritual precum credinţa sau iubirea, fără de care omul se simte lipsit de componenta sa divină, ceea ce-i oferă cu adevărat sensul în viaţă.

Gândindu-ne mai bine putem observa că absenţele sunt cele care ne fac să sesizăm defapt importanţa unor lucruri. Lipsurile ne fac să preţuim, să vedem cu adevărat valoarea cuprinsă în ceea ce ce întâmplă în jurul nostru.

Pentru mine lipsurile sunt, culmea, un mod de umplere a spaţiilor dintre cuvinte. Tot ceea ce lipseşte se poate obţine cu uşurinţă printr-o simplă încordare a minţii, printr-o dorinţă purtată de voină. Defapt nu există nicio absenţă, tot ceea ce percepem noi nefiind decât proiecţia în realitate a unui alt timp cu care nu ne-am mai suprapus. Nu lipseşte defapt nimic, decât o conştiinţă a fericirii - căci nu pot să nu mă raportez la ea, ceea ce ne dă impresia că nefiind fericiţi defapt ducem lipsă de ceva.

Ştiam că există ceva care generează aparenţa absenţei, iar acel ceva nu era golul. Trebuia însă să-mi clarific lucrul acesta, să descopăr de ce lumea ar prefera nefericirea în locul unei stări de permanentă seninătate.

Despre un fel de complexitate

Există un anumit timp în viaţa omului când cade la învoială cu propria lui existenţă. Acesta este punctul în care constrângerile se sparg şi fericirea capătă o altă posibilitate de a se manifesta. Ceea ce este inevitabil este faptul că fiecare om trebuie să ajungă să recunoască în sine prezenţa unei mulţimi de alte personalităţi, din care fiecare are o pondere considerabilă.

Recunoşteam de curând că sunt 1000 de oameni într-unul. Acesta este un adevăr pe care n-am cum să-l dezmint. Sunt în acelaşi timp copil şi adult, bărbat şi femeie, trist şi fericit. Acum pot să ţip dar pot să şi tac. Pot să spun te iubesc ca apoi să plec fără să mă mai întorc. Pot să spun tot ceea ce cred însă pot la fel de bine să nu spun nimic. Pot fi Jim Morrison sau pot fi doar eu. Pot fi Che Guevara sau pot fi laşul ce se lasă pe vine începând să plângă. Pot fi Einstein însă apoi mă pot recunoaşte învins în faţa unei probleme minore. De fapt sunt tot ceea ce poate fi şi în acelaşi timp mă reduc la nimic.

Vine timpul în care trebuie să te recunoşti. Să nu te mai ascunzi atunci când ceilalţi te vorbesc pe la spate, temându-te de ceea ce ar putea spune ei. Vine timpul în care trebuie să înfrunţi viaţa, să te opui lor, şi să-i întrebi exact aşa cum trebuie: şi ce dacă sunt EU? Căci nu eşti nimic altceva decât tu, în toate formele tale şi sub toate umbrele tale. Vine timpul în care recunoşti că poţi face un lucru căci până la urmă de ce să te mai temi de cuvinte atunci când ai făcut faptele pe care ele le denumesc? Trebuie ca la un moment dat să-ţi iei viaţa în mâini, să nu mai aştepţi nimic, să nu te mai laşi rănit, şi să încerci să mergi. Şi să nu te opreşti decât atunci când ajungi în vârf, atunci când simţi în tine toate puterile pe care le-ai acumulat pe drum. Atunci ştii că nimic nu te poate înfrânge, că viaţa ta, oricât de complexă ar fi fost, a fost foarte bună exact aşa cum a fost; şi să nu existe dorinţe de a scoate sau de a adăuga ceva în cadrul ei.

Touched by Genius. Cursed by Madness. Blinded by Love.

Mi s-ar fi părut egoism să afirm că mă simt atins de Geniu. Oricum, ştiam că am în mine o putere ce mă conduce invariabil către adevăr, către curajul de a-mi asuma viaţa şi de a da la o parte toate lucrurile ce-ar fi putut să mă ţină pe loc. Trebuia să arăt cu degetul tot dezgustul lumii, toate părţile întunecate, tot ceea ce intra în contradicţie cu valorile pe care eu mi le asumasem. Eram atins de Geniul acela dumnezeiesc ce-i face pe oameni să creadă nu că sunt unici, căci mai erau o mulţime ca mine, ci că doar urmându-şi viaţa urmau să ajungă către infernul crunt al Adevărului.

Eram blestemat de Nebunie? Da. Eram un Rimbaud, eram un Morrison, eram un Hemingway cu pistolul la tâmplă. Treceam deja prin nebunia vieţii mele şi căpătam experienţa recunoaşterii de sine. Nu mă mai temeam să admit, căci doar prin adevăr poţi ajunge la adevăr. Ca un călăreţ prin furtună, ca un nebun pe o stradă pustie, ca mine în lumea lor. Eram nebun şi nu mă mai temeam nici de textele înscrise pe pereţi, nici de vocile lor ameniţătoare. Cel mai important: nu mă mai temeam de suferinţă.

Eram orbit de Dragoste. De parcă Dragostea n-ar fi altceva decât un cuvânt cu literă mare, decât o forţă ce-ţi înfige ace dureroase în ochi lăsându-te pustiu şi nevinovat. Nimic nu este nevinovat. Eram orbit de toate felurile de dragoste, de toate zâmbetele, săruturile, cuvintele pe care le primeam. Admiteam cu sufletul la gură că viaţa este frumoasă chiar dacă poate imediat urma să sufăr, chiar dacă poate ştiam lucrul acesta. Nu-mi păsa. Mi-era milă de Wilde pentru că se dispreţuise pe sine, râdeam de mine pentru că fusesem un copil. Începusem acum să mă joc de-a dreptul cu dragostea, să iau locul jucătorului ce face regulile.

Nu eram decât un om complex, aproape cu c mare. Zâmbeam, ţipam, râdeam, săream, vorbeam, scriam, ştiam, ascultam, acţionam, jucam. O viaţă - o limită. Iubeam la limita raţiunii şi-mi acceptam viaţa la limita iubirii. Scriam la limita cuvintelor şi gândeam la limita vieţii. Trăiam la limita fericirii iar din când în când încălcam regulile şi atingeam fericirea, aşa cum doar eu aş fi putut vreodată să o fac... doar eram o mie de oameni într-unul, nu-i aşa?