Copilaros

Tot ceea ce am vrut să spun vreodată ar fi încăput de-a lungul câtorva şoapte în întunericul greoi al unei nopţi de iarnă. Ar fi fost simplu, fără complicaţii inutile, şi ar fi fost complet. Aş fi recitat dintr-o memorie voalată ce şi cum şi cât şi de ce şi după ce-aş fi terminat m-aş fi simţit golit de toată esenţa ce m-a condus până în acele clipe. Aş fi fost incoerent, inflexibil, tremurând. Copilăros. Dar aş fi spus destule, aş fi cuprins şi Marea Teorie Unificată, şi înţelesurile ascunse ale lucrurilor mărunte, aş fi spus totul. Şi mi-aş fi pus toată speranţa că de pe aripile acestui vis te vei prăbuşi lângă mine, în irealitatea imediată, şi că mă vei săruta pe obraz urându-mi noapte bună. Apoi ar putea fi sfârşitul…

Fara sfarsit

Astăzi vorbim despre timpul care nu trece niciodată. Ne aruncăm împreună în această învălmăşeală de vise multicolore, de vise vii pulsând în culori aprinse şi ne lăsăm astfel prinşi în timpul care nu vine şi care nu se duce şi care nici măcar nu este dar în care trăim. Astăzi ne-am ales să ne aşezăm să vorbim despre timpul care nu lasă urme – pentru că el însuşi este o urmă la o scară infinită… Şi-n timpul ăsta facem numărători absurde ale cuvintelor care nu s-au scurs şi ale secundelor care n-au luat fiinţă, ne adâncim în prăpastia din privirea celuilalt şi ne facem că înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles. Simţim atunci spărgându-se în noi valurile mării, erodându-ne sufletul… Vedem cum se îndepărtează norii şi cum îmbătrânesc toţi cei care la un moment dat au trecut pe lângă noi şi n-am avut puterea să le zâmbim… Vedem cum cei cărora n-am avut puterea să le spunem că-i iubim dispar între filele unei cărţi prea complicate pentru a mai putea fi scrisă… Şi vedem cum fiecare parte din noi se supune permanent unei legi stranii prin care devine o alta pentru a ne îndrepta cu totul parcă într-o direcţie anume aleasă. Acesta e timpul care nu trece niciodată, e timpul marilor speranţe.

Poveste de iubire

 

“O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nicio mască – nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului. ”

Michael Ondaatje – “Pacientul englez”

Apoi

Şi când mi s-a părut prea complicat m-am ascuns între două cărţi şi mi-am comandat o cafea. Nu era foarte târziu dar în mod normal s-ar fi găsit cineva care să-mi spună că nu voi mai dormi la noapte. Nu-i nimic, mă gândesc eu, voi avea timp să încerc să mă ridic din mine. O tânără tuşeşte undeva în spatele meu. Un băieţel se plimbă printre rafturi căutându-şi viitorul pe care l-a uitat demult în pântecele mamei sale. Un pui de pisică trece în fugă prin faţa lui şi-i distrage atenţia. Sunt nicăieri, nu există nicio carte şi nicio cafea şi niciun copil şi nicio pisică, sunt doar eu închis în miezul acestei vijelii, eu cu eternele mele măşti din cuvinte şi iluzii puse la uscat sub adierea unui vânt tâziu. Iar când am plecat mi-am uitat pălăria, eram deja pe a patra dimensiune la stânga şi am ales să nu mă mai întorc, nu vedeam rostul pentru o simplă pălărie. Iar apoi am simţit o urmă de parfum după care am încercat să mă ţin, pas cu pas, dar pe care la un moment dat am pierdut-o. Şi era la fel de complicat şi acum, privind către ceilalţi ce treceau pe lângă mine, şi atunci – brusc – mi-am dat seama cum mă numesc cu adevărat, mi-am visat numele cu ochii deschişi. Numele meu era Pierrot.

Despre cum se uita de viata

Şi nici n-am simţit când am îmbătrânit. Cu timpul am ajuns să consider impropriu a-mi mai asuma riscuri sau de a mă împotrivi ordinii naturale a lucrurilor. Mi-am uitat vârsta şi viitorul, m-am mulţumit să mă afund mult prea mult în trecut sub convingerea că aş avea ceva de învăţat de acolo. Nu ştiu, e posibil ca acele lucruri pe care le-aş numi interesante în ceea ce mi-ar fi trecut să fi reuşit să lase totuşi o urmă vizibilă în ceea ce mi-ar fi fost viitor. Am ajuns chiar să privesc sceptic acea ţigară pe care o mai fumam în acele clipe în care cu toate că nu ştiam de ce mi-o aprindeam, îmi satisfăcea cumva un orgoliu pe care, de asemenea, nu mi l-am putut înţelege. Apoi am uitat cum e să fii liber, cum e să ai timp să citeşti şi să cum e să le zâmbeşti străinilor de pe stradă. Am uitat că la urma urmei sunt propriul meu străin. Şi am ajuns să mă târăsc tot mai greu înspre o destinaţie tot mai îndepărtată, to another state of mind. Iar bătrâneţea asta (auto)dobândită are totuşi şi câteva avantaje. Am învăţat să ascult, căci nimic nu te învaţă mai bine să asculţi decât tăcerea. Am învăţat să tac, pentru că mereu tăcerea spune lucruri mai mari decât cuvintele. (şi “tăcerea nu e făcută din nimic altceva decât cuvinte niciodată rostite”¹) Iar apoi am învăţat că deşi oamenii îşi înfăptuiesc propriul destin, ei nu ştiu că de fapt şi destinul îi înfăptuieşte pe ei în acelaşi timp. Pentru asta nici n-a mai contat că am îmbătrânit.

_____________

1. Marguerite Yourcenar – “Alexis sau tratat despre lupta zadarnica”

 

Bonus:

despre cum se moare, de Liviu Tănase

m-am născut fericit şi am murit bătrân
şi am trăit într-o lume anexată acesteia
unde timpul era de piatră
şi unde am fost unul dintre cei puţini

mai târziu am crescut
şi din fericire mi s-a format o crustă
pe care am numit-o - în rând cu lumea -

şi mă mişcam greu
vorbeam greu
mă purtam în trei dimensiuni
ca-ntr-un lichid dens
şi nestatornic

şi cum spuneam
am murit bătrân
înconjurat de flori şi cuvinte frumoase
şi-n câţiva ani m-au lăsat
fără să ştie că aveam închisă în mine
muzica

Pe intrebari

Fac o pauză într-un punct al călătoriei mele prin viaţă. Privesc în urmă şi văd o groază de întrebări căzute pe drum, călcate în picioare, descompuse. Răspunsurile le port în rucsac ca pe o cucerire nepreţuită. Cunosc oameni şi aleg să las oameni în urmă… Şi oamenii sunt nişte răspunsuri până la un punct iar deja când răspunsul nu te mai satisface pleci mai degrabă în căutarea unei alte întrebări. Fac o pauză în care îmi şterg praful de pe faţă şi sudoarea de pe frunte, în care beau o gură de apă şi în care arunc un ochi pe hartă chiar dacă nu sunt convins că am nevoie de una. Iar apoi mă ridic şi-mi continui drumul călcând în continuare pe întrebări ca şi cum aş călca pe sticlă doar că nu mă mai doare, doar că e mai puţin violent. Oamenii îmi zâmbeau, ştiau că sunt un călător singuratic, şi mă opreau uneori să-mi vadă colecţia de răspunsuri. Se face tot mai târziu şi eu parcă trebuie să ajung undeva chiar dacă nu ştiu unde, chiar dacă nu ştiu de ce. Dar să lăsăm asta… pauza s-a sfârşit.

Intelegeri

Într-o bună zi am să învăţ să-mi controlez inima să nu mai bată nebuneşte atunci când vede un anumit nume pe display-ul telefonului, cu toate că ştiu de dinainte că n-are de ce să facă asta.

Şi totuşi… cumva am reuşit să mă obişnuiesc cu asta, să nu mai doară atât de tare, să înţeleg până la urmă că puţin au toate astea de a face cu mine, că-s doar o verigă prinsă la mijlocul unui lanţ infinit de lung. Şi la fel cum nu e vina mea că iubesc aşa nu e nici vina lor că nu pot să iubească.

Pe scurt despre singuratate

“ – Poate că acu-ai să înţelegi. Tu-l ai pe George. Tu ştii bine că vine ’napoi. Da’ ia zi că n-ai pe nimeni. (...) Ia zi c-ar trebui să stai aciia singur şi să citeşti cărţi. (...) Geaba citeşti cărţi. Omu’ are nevoie de alţii lângă el.

– Omu’ se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da’ să fie cineva lângă tine. Îţi spui io, strigă, iţi spui io, omu’ când e prea singur se-mbolnăveşte. ”

John Steinbeck – “Şoareci şi oameni”, Editura Rao, 2005

Ploaie de vis

Există câteva persoane în lume pe care într-un fel sau altul aşteptăm cu ardoare să le întâlnim, fără a fi însă conştienţi de timpul scurs până în clipa întâlnirii. Aşa se face că într-una dintre acele zile când cerul parcă se prăbuşea peste pământ te-am văzut pentru prima dată; mă căutai cu privirea dar eu eram deja acolo, îţi făceai griji c-ai întârziat dar erai tocmai la timp. Iar pe parcursul celor câteva ore care au urmat n-am ştiut exact dacă tu eşti asemenea mie sau dacă ar fi mai corect să cred că eu sunt asemenea ţie… N-am ştiut dacă mă simţeam bine pentru că vorbeam despre lucruri care îmi plăceau sau tocmai pentru că stateam la aceeaşi masă cu tine, pentru că puteam aprecia momentul ăsta.

Iar apoi m-am lăsat purtat sub umbrela ta şi nu mi-a fost teamă. Ba chiar mai mult, în ciuda tuturor temerilor de care mi-ai vorbit, mi-am dat seama că-n realitate ai mult mai mult curaj decât aş putea avea eu acum. Mi-am dat seama că am multe lucruri de învăţat de la tine, lucruri de care poate că nu suntem conştienţi niciunul…

Mulţumesc.

Si copilul s-a făcut mare

Ştiam foarte bine cât din ceea ce sunt am fost de la început şi ce am reuşit să câştig de pe drum, cel puţin până în porţiunea asta a drumului. Pentru că am pornit purtând în mine copilul timid, sensibil, curios, învăluindu-l în basme şi promiţându-i o lume care să-l facă fericit. Nu e uşor să porţi după tine un copil, chiar nu e. Trebuie să-l protejezi, să ai grijă de el, să-i oferi atenţie.

             … DAR MAI APOI, în timp ce copilul creştea, am primit influenţele. Şi le-am acceptat, şi-am fost conştient de ele. Au fost Citadela, Alexis, Tunelul. Doamna Dalloway. Revelaţii prin cuvinte.

            … ŞI MAI APOI au fost Jim Morrison, Einstein, Che Guevara. Revelaţii prin viaţă.

            … ŞI AU MAI FOST 21 grams, Being John Malkovich, The Truman Show şi încă altele care ar face lista asta ceva mai lungă. Revelaţii prin imagini mişcătoare.

            … ŞI AU MAI FOST ceaiul, cafeaua şi berea. Revelaţii prin aromă şi semnificaţii.

IAR APOI AM FOST EU şi cum peste ceva timp va fi altul. Nimic nu rămâne într-o stare fixă pentru că nimic nu este definitiv. Şi la urmă e fericirea, ca singurul rest posibil rămas în urma acestei vieţi.

ulterior

Mi-am amintit ulterior, pe când s-a lăsat întunericul şi zgomotul de fond a început să scadă, că aveam în faţă o viaţă întreagă. Am văzut atunci prin ochii deschişi cum iau naştere săruturi şi îmbrăţişări, cum întind mâna unor persoane pe care astăzi nu le cunosc dar care într-o bună zi ar putea să-mi devină unele dintre cele mai dragi, am văzut cum aveam să mai fiu fericit încă de câteva ori şi cum aveam să-mi mai pierd raţiunea încă de alte ori şi cum urma să mai cad încă de multe ori. Dar n-a fost nicio problemă. Urmau să se scurgă încă multe nopţi în care să mă adâncesc (de data asta) în întunericul care dă naştere fericirii, în dialogul mâinilor sălbatice, în silenţiozitatea oftatului greoi. Mi-am amintit ulterior că n-am decât douăzeci de ani şi că am încă timp, în măsura în care el este relativ, să mă obişnuiesc cu mine, cu fericirea, cu tăcerea, cu singurătatea, cu nevoia oamenilor de a fi iubiţi, cu ignoranţa lor, cu tot ceea ce-nseamnă viaţa de la un capăt până la celălalt. […pentru că atunci când am deschis uşa de la dormitor am ştiut să zâmbesc…]

…

M-am ridicat, mi-am închis uşa de la dormitor şi am izbucnit în plâns…