Dialog cu mine insumi

• Ce înţelegi printr-un "om pierdut"?
  
• Nu ştiu exact…
  
• Astăzi l-am revăzut. Era în staţia de troleu; mă strigase. Nu găsesc decât o singură descriere a sentimentului pe care l-am avut atunci când s-a aflat în faţa mea: milă. Eram terifiat. E jalnic sufletul aceluia în care iubirea se tranformă în milă.
  
• Adică vrei să spui că încă mai ţii la el?
  
• Nu ştiu... am luptat atât de mult cu mine în ultima vreme încât nu mai sunt sigur de nimic. Mi-am impus însă să fiu indiferent, iar asta până la urmă mi-a reuşit. Era ca şi cum nu mai era el, nu mai era persoana care mă fascinase. Cu cât eu mă regăseam cu atât mi se părea că el se pierduse, şi cu cât îl priveam mai mult cu atât desopeream că nu mai am nimic să-i spun.
  
• Asta ar fi de bine...
  
• Dacă ar fi să fiu egoist, da... acum mi-e milă... Însă ştiu că trebuie să recunosc că nu mai am ce să fac. Luptăm, luptăm, iar la un moment dat îngropăm toate armele fără a ne mai păsa de război. Renunţăm la lupta noastră pentru o singură idee: pacea.
  
• Ce vrei să spui cu asta?
  
• Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să trecem peste orice. În iubire e cel mai greu, pentru că nu poţi să-ţi smulgi inima din piept. Şi pentru că nu te poţi chinui la infinit trebuie ca la un moment dat să poţi privi şi în alte direcţii, să vezi că mai există mâini de care să te ţii, braţe care să te îmbrăţişeze şi zâmbete pe care să le primeşti. Şi timpul este polivalent, asemenea nouă; şi el încearcă să ne ajute.
  
• Şi ce-ai făcut până la urmă?
  
• I-am întins mâna şi i-am spus pa! M-am simţit atât de puternic făcând asta... În zilele acestea fericirea mea nu se mai află la el. M-am urcat în autobuz şi m-am gândit că mi-e milă, că arată jalnic, că s-a pierdut. Dar eu nu mai aveam ce face, fusesem nevoit să trec peste...
  
• Aşadar...
  
• Aşadar există cel puţin o dată în viaţă când murim şi când renaştem. Există cel puţin o dată când ne înşelăm crezând că viaţa noastră s-a oprit într-un punct. Nu este adevărat. Există însă şi o parte de realitate aici... că trebuie să ne rupem în acel punct, să ne scindăm sufletul lăsând o parte acolo. Trebuie să ne continuăm drumul zâmbind chiar dacă semnul rănii nu va dispărea niciodată. Mi-am băgat căştile în urechi şi mi-am deschis cartea. Aveam să scriu despre asta şi totul urma să treacă...
  

 

18 decembrie 2007