Un pur si simplu drum

Dincolo de soare, dincolo de nori, dincolo de ploi, dincolo de vant… m-am aflat candva asemenea unei particule ratacite prin necunoscut tragand cu ardoare de sufletul meu, tragand de cuvinte mai mult decat de trup – pentru ca pana la urma astea dor mai tare, astea te preseaza si te chinuie...
Chiar daca astazi intregul meu trup simte efortul de ieri, eu ma simt mult mai bine decat ar fi trebuit pentru ca pana la urma eforul s-a alaturat altuia si ca pana la urma urcatul si coboratul, fie el pe munte sau pur si simplu in viata, ar trebui sa te invete ceva.
... si m-a invatat.
Chiar daca uneori este atat de greu sa schimbi gandirea cuiva (poate ca e chiar imposibil sa-l scoti din prapastia in care singur pluteste) poti incerca sa-l influentezi... nu sa-l schimbi (pentru ca asta e cea mai proasta varianta) ci sa-i ingropi in suflet parti ale sufletului tau... sa-i oferi posibilitatea sa te cunoasca, sa vada cu adevarat cine esti, sa stie cu cine vorbeste... Eu nu mi-am dorit niciodata sa merg pe o carare doar a mea si sa nu-mi pese de nimic... am vazut alaturi de mine si toate celelae variante pe care ma puteam abate si am vazut in ele posibilitati de a lasa o parte din mine pentru nemurire.
Mi-a placut ca am avut ocazia de a spune ceva... Pas cu pas se nasteau cuvinte peste cuvinte... pentru ca am vazut in momentul asta o sansa. O sansa de a rupe zidurile, de a sparge tacerile... si sper ca poate cat de putin am reusit...
Pe alocuri, in mijlocul padurii mai patrundea cate o raza de soare vie si acida ce ne lumina gandurile... desi copacii ne hraneau plamanii cu viata si ne faceau sa tresarim ascultandu-le scartaitul violent imbinat cu susurul apei.
Iar atunci cand simti ca trupul iti moare si cu toate astea inima iti este mai vie ca oricand vei gasi mereu puterea de a face un nou pas, da a spune ca vreau sa continui – de a vedea ca poti inca mult timp dupa ce ai spus ca nu... si vine un pas, altul si altul.... pana ajungi in Rai, pana simti ca eforul are in sfarsit un rezultat... bucurie.
Iar asta e doar inceputul...
Si niciun drum nu este de prisos... am rascolit gandurile, am gasit un sens al imaginatiei si am incercat sa coalizam... pentru ca mai exista timp.
Nu pot decat sa sper ca nu l-am pierdut.

Pana una alta eu stiu ce am de facut... si tin sa va reamintesc ca ma consider puternic. De ce? Pentru ca la capatul drumului ce este constituit de viata mea se afla o lumina iar in lumina asta se afla o credinta... inglobata pur si simplu in niste cuvinte. Am mai spus-o si o repet pentru a-mi consolida cauza : o lumanare nu pierde nimic daca aprinde alta lumanare. Iar pentru mine nimic nu este o cauza pierduta... nici macar „aia trei din fata”...

Iar daca spun acum ca asta a fost relatarea unei excursii probabil nu ma va crede nimeni... nu am spus nimic din ceea ce au simtit ceilalti... pentru ca asta am vazut eu.