Nimic altceva

Paşii îl purtau lejer de-a lungul străzii largi plină cu oameni şi cu vitrine care mai de care mai luminate şi stridente; mergea tăcut purtându-şi geanta kaki trasă peste braţ, cu părul său ondulat fluturându-i încet în bătaia vântului tomnatic, păr pe care-l lăsase iarăşi să crească după ce, mai mult la intervenţia unor influenţe exterioare, se lăsase purtat la frizer pentru a renunţa la părul său mult iubit. Se gândea. Este mai mult decât suficient pentru a-l caracteriza, pentru a-i descrie cumva starea sufletească, pentru a pătrunde cumva în universul său; se gândea. Asta face tot timpul, chiar şi atunci când merge, chiar şi când citeşte, chiar şi în vis (oare nu ar fi potrivit să îl sune până la urmă?) când închidea ochii lăsându-se pradă unei capcane inevitabile. Mergea respirând şi respira mergând; părea că vorbeşte singur lăsându-şi buzele să dea naştere unor cuvinte mute, inexpresive, incapabile de a se face înţelese prin sunete, ca şi cum lumea sa n-ar fi cunoscut oscilaţiile. Avea o privire tristă, doi ochi căprui ce priveau goi într-o depăratare oarecum nefirească, desprinsă de Pământ, căzută într-un univers paralel în care s-au închis toate porţile. Mersul grăbit nu i se potrivea cu privirea, acesta era poate şi acel element ce-l făcea să aibă o sclipire anume atunci când trecea pe stradă, ce îi făcea pe ceilalţi trecători să întoarcă privire înspre el; nu era frumos (avea să treacă mai târziu pe la bibliotecă) încât să merite una ca asta; hainele sale nu se deosebeau de ceea ce lumea obişnuită numeşte „normalitate”, adică acea parte din viaţă la care toţi aderă însă din care nimeni nu ajunge vreodată să guste; era un motiv foarte simplu iar el îl ştia – normalitatea nu exista. Se îndrepta astăzi nici el nu ştie unde, poate spre o bancă din parc pe care se va aşeza tăcut scoţându-şi cartea din geantă (oare când va avea curajul să schimbe lumea?) pe care o va lăsa nemişcată câteva minute pe genunchi, asemenea unei pietre asupra căreia s-ar fi concentrat intens pentru a-i observa creşterea. Aceasta era lumea sa; băga apoi cartea în geantă, fără a fi citit nimic, şi-ar fi mers în continuare fără nicio direcţie; fără a se întâlni cu nimeni. Din când în când îşi mai arunca privirea asupra vreunei persoane oarecare gândindu-se câte vieţi posibile ar fi putut avea, câte lucruri ar fi putut face acela fără ca măcar a lăsa nicio aparenţă în paşii pe care îi realiza. El însă nu era decât un tânăr (bineînţeles că un sărut n-ar fi imposibil) aproape la fel ca toţi ceilalţi, un băiat de optsprezece ani care citeşte; poartă întodeauna cărţi împreună cu el, ca şi cum un purtător de ochelari nu are voie să renunţe la obiectul de care are absolută nevoie. Se gândeşte la fericire şi lacrimi; se simte fericit şi ar vrea să plângă. Mototoleşte în degete pansamentul plin de sânge pe care tocmai l-a scos din locul din care dimineaţă dentista i-a scos măseaua; nu se scârbeşte (va trebui ca până la urmă să scrie toate acestea) şi nici nu vede vreun motiv pentru care ar ar face-o; la primul coş de gunoi îl aruncă. Se gândeşte că Pluto merită o şansă; de parcă Virginiei Woolf i-ar fi păsat vreodată de Pluto. Însă el continuă să meargă la fel de grăbit, nebuneşte ar putea spune unii oameni, trecând pe roşu şi zâmbind. (şi dacă nu acesta este numele lui?). Ştia însă foarte bine că nu mai putea da înapoi, nu mai avea nicio şansă... Liviu era numele lui.