Inceput al unui nou drum

Daca lumea ar fi mai preocupata de propria soarta atunci probabil ca nu ar mai sta sa-si planga de mila avand tot timpul impresia ca viata e aiurea. Din punctul meu de vedere lumea este foarte buna daca tu esti OK cu tine insuti. Identitatea este cea care obisnuieste sa ne dea cele mai grele batai de cap, sa ne incinga creierii, sa ne chinuie... Vine insa timpul in care treci si peste asta, in care nu-ti mai pasa de oameni, de prejudecati, de cuvinte aruncate de oameni oarecare. Vine timpul in care te impaci cu lumea, in care nu te mai temi de viata, in care te gandesti ce sa faci pentru a pacali viata pentru a-ti recastiga acele clipe de fericire pe care le aveai in trecut.

Ne plangem degeaba ca nu am fi ferciti. Adevarul e ca cine spune lucrul acesta nici nu incearca sa gaseasca fericirea. Atat e nevoie, sa vrei, sa depui un efort. Nimic nu cade singur din cer, nici macar marul lui Newton. Credem ca ne doboara tristetea, ca suntem nedreptatiti de catre soarta, ca nimic nu este asa cum am vrea noi. Singura problema de fapt este aceea ca suntem mult prea ignoranti fata de noi insine incat sa recunoastem ca multe lucruri din viata reala ne ofera picaturi de fericire.

Vin la scoala pentru ca stiu ca acolo este el. Pentru ca pot zambi. Pentru ca pot intinde mana. Pentru ca ma transform. Pentru ca STIU ca am nevoie de scoala.

Multi nu stiu asta. Vin pentru ca sunt obligati. Vin pentru ca nu stiu de ce vin. Vin pentru ca la scoala pot fi cineva, acel cineva ce le este interzis acasa.

As vrea sa sufar in continuare, sa ma chinui mult si bine, sa nu mi se mai termine durerea... As vrea sa nu fie nevoie sa mai rad, nici sa mai scriu, nici sa vorbesc. As vrea sa nu mai fie oameni. As vrea sa nu mai fie soare... As vrea sa nu fi stiut niciodata ce inseamna fericirea, sa nu-l fi cunoscut niciodata pe el, sa n-o fi stiut pe ea, sa nu fi tinut niciodata de mana vreo persoana. As vrea sa fi fost un om viu cu ochii inchisi, un muritor de rand aruncat in valurile spumoase.

Problema reala era ca tocmai astea eram, bucati de viata, o mie de oameni intr-unul, toti cu ochii larg deschisi. Fusesem foarte fericit, inca eram uneori, ii cunoscusem pe toti, tinusem de mana intreaga lume. Fusesem eu...  de la un punct nu ma mai temusem de mine sau de lume, gasisem curajul sa-mi rup persoana in o mie de bucati incat sa o desconspir pe fiecare in parte.

Eram foarte fericit ca nu eram un altul... EU nu-mi mai era o problema... era o poarta catre mine... Incepeam sa caut altceva... nu ma mai cautam pe mine, acum incepeam sa ii caut pe ceilalti... incepeam sa caut Lumea...