Liviu v.1.2

E ca si cum as fi innebunit de-a binelea... Cu cat inaintez mai mult in timp cu atat mi se pare ca ma apropii de un punct din trecut spre care tot tind, dar iata, pe care mi se pare ca n-am sa-l pot atinge niciodata. Anul trecut in vremea asta capul mi-era plin de intrebari... Prea multe, prea mari, prea puternice... E ca si cum, in prezent – dupa un an, nu as parcurge timpul in sensul firesc ci as merge inapoi. E ca si cum as fi cazut din timp intr-un alt timp in care nu ma aflu insa decat tangential fara a avea cat de cat posibilitatea de a interveni pentru a face un gest cat de mic personal. Nu exista timp la fel de mult cum nu exista adevar care sa ma depaseasca; un om de natura mea poate trai la fel de bine si in afara timpului fara ca asta sa-l influenteze cumva negativ; totul nu sta decat in masura in care individul isi percepe realitatea. Insa cum nu stiu ce sens are sa ma chinui...

Nu mai e vorba ca m-as simti mai stiu eu cum; singur, izolat, neinteles... nu-mi mai pasa. Singura cale posibila de urmat este doar cea dictata de inima mea; nu sunt nici singur, nici mai stiu eu ce... sunt doar eu. Sunt Eu v.1.2. Imbunatatit. Transformat.

Nu mai exista intrebari pentru ca mi-am raspuns singur de-a lungul timpului... acum adevarul este acela ca mi se poate intampla orice si am sa-l accept ca si cum mi-era destinat... nimic nu mai este imprevizibil, din partea mea lumea poate sa faca ce vrea... m-am resemnat cu tot si sunt multumit cu tot ceea ce exista... doar ca prea putin ma mai intereseaza acum de altceva decat de a-mi atinge punctul tangential chiar de-ar fi sa ma intorc in timp pentru tot restul vietii mele.

Sunt fericit doar pentru ca am fost candva fericit.

... iar drumul in fata este numai ceata...