Marginea prapastiei

Rasfoiesc o carte; ar putea foarte bine sa fie una din cartile mele sau una din cartile pe care le-au scris altii insa in care ma aflu transpus si eu... asa si? Poate ca nu e nicio faza in asta... oamenii se afla in carti. Ma gandesc ca intr-adevar acesta este cel mai greu de indurat lucru: nu exista regret decat al lucrului neinfaptuit; nu regretam niciodata ceea ce am facut ci doar ceea ce a ramas in urma noastra fara a-l fi dus pana la final...

Lucruri_la_care_ma_gandesc_uneori:

1. Niciodata nu este niciodata. Timpul nu are inceput si nici sfarsit in dimensiunea prezentului. El are limite doar in eternitate.
   
2. Sensul existentei este transformare.
   
3. Iubirea este singura cale ce poate transforma o fiinta umana.
   
4. Viata este alcatuita din fragmente insa din fiecare pas trebuie sustrasa o lectie.
   

Am pierdut controlul; n-am mai putut face nimic; am asistat neputincios la felurile in care altii au trebuit sa faca regulile unui joc in care credeam; salvarea. N-am mai putut face nimic. Daca ar fi sa ma implic iarasi la sfarsit oare as rezolva ceva? Daca as produce oare schimbarea (chiar si dupa atata timp) oare ar mai avea vreun sens? Pana unde sa merg ascultandu-mi inima...?

Simt un glas ce ma impinnge pana la marginea prapastiei... insa nu este capabil sa ma arunce. Numai eu pot face asta. Si daca mi se va oferi ocazia... ma voi arunca...

Am descoperit candva ca trecerea de la joc la realitate nu este decat un gand. Atat am nevoie ca sa depasesc regulile unui joc. Un gand. Il am.

Daca... o noua lupta... o decizie care sa ma schimbe... iarasi... atunci... nimic nu ma mai poate opri...

Niciodata nu este niciodata... stiu ca pot reface timpul.

***

Cine sunt eu? Nu ma intreba…

De ce…? Pentru ca eu sunt propriul demon al timpului meu…

M-am autodepasit…