Povara cuvintelor

... şi cu fiecare nou text pe care îl scriu nu mi se pare decât că tot ceea ce fac, toate cuvintele născute din mine, toate constrângerile ce mă învăluie, nu mă îndreaptă decât înspre un singur punct: în mine nu colocoteşte talentul scrisului, nici măcar plăcerea de a scrie. De multe ori scrisul mi s-a părut o povară. Însă acum, observând faptul că scrisul îmi este o necesitate, am conştientizat marele adevăr – acela de care mă tem... Nu scriu pentru că îmi place, nici pentru că vreau... Nu scriu pentru că am prea multă imaginaţie, însă cu cât avansez mai mult în lumea aceasta a cuvintelor adevărul iese la lumină: fiecare nou lucru pe care îl scriu nu este nimic altceva decât textul scris anterior, renăscut. Mi se pare că toate cuvintele mele nu se îndreaptă decât înspre crearea textului meu sacru, cartea ce le va cuprinde pe toate celelalte. Mi-am dat seama în sfârşit că mă îndrept înspre o limită pe care nu o voi atinge; această poveste strigă din mine obsedant, rescriindu-se singură, iar şi iar, fără a putea întoarce nici măcar un cuvânt împotrivă... Nu scriu pentru a-mi mărturisi drama ci pentru a-mi cristaliza fericirea, pentru a o închide în nişte cuvinte, în timp, acolo unde oamenii nu au nicio putere... Numai eu ştiu cât de mult m-am zbătut pentru un vis, numai eu ştiu cât de mult sufăr pentru prezent... Scriu pentru că nu pot face nimic altceva...

- - Acum încep să-i înţeleg lui Sabato obsesia orbirii –