Toate lucrurile frumoase

Obişnuiam ca din când în când să-mi scot un scaun albastru de plastic pe balcon şi să mă aşez pe el întinzându-mi picioarele printre gratiile de metal pe care acesta le avea în construcţia sa. Îmi făcea plăcere să mă bucur de aerul răcoros pe care câteodată îl oferă nopţile de vară, condimentat parcă de o uşoară adiere ce-mi mişca părul de lungime medie într-o direcţie oarecare. Recunosc că uneori închideam ochii imaginându-mă atins de vreo fată de care poate eram îndrăgostit în acea vreme aşa cum numai copiii pot să mai viseze uneori la îndeplinirea acelor lucruri despre care părinţii lor le spun că sunt imposibile. Mă gândeam deasemenea la acele posibilităţi pe care le-aş fi putut avea în momentul în care vârsta mi-ar fi permis să deschid uşa apartamentului pentru a începe să cuceresc lumea, lumea aşa cum o vedeam eu din spatele atlaselor de geografie pe care le răsfoiam în fiecare zi, lumea din interiorul multiplelor cărţi pe care le citeam în timpul zilei. Iată însă că-mi făceam timp să ies pe balcon, de multe ori seara târziu, aproape de miezul nopţii, pentru a fi cel puţin o dată în zi eu cu mine lăsându-mă posedat de propriile gânduri pe care culmea nu le încercam să le împiedic, motiv pentru care astăzi am ajuns cel care sunt – poate mult prea mult decât mi-aş fi dorit, sau poate în acelaşi timp doar nimic. Îmi amintesc însă că într-o noapte am avut marea revelaţie şi totodată, aş putea spune, marea inspiraţie de a privi înspre blocul de vizavi. Pe fereastra unui apartament de la etajul trei am avut marea uimire de a vedea o tânără dansând goală prin camera nu foarte puternic luminată însă suficient pentru a-mi permite mie un spectacol mai ceva ca la teatru. Fata putea să tot fi avut vreo nouăsprezece ani, dacă nu chiar mai bine, şi poate tocmai din acest motiv mi se părea că mişcările sale sunt desprinse parcă dintr-un element angelic, dintr-o parte de cer ce mie îmi era la acel moment interzisă. Astăzi îmi vine să râd deoarece tot îmi amintesc de bancul cu omul invizibil, dovadă că odată cu creşterea în vârstă am lăsat în urmă şi acea inocenţă a copilăriei ce mă facea să mă exalt în faţa acelei reprezentaţii mirifice. Mă mira faptul că toate acestea se repetau aproape în fiecare noapte sau cel puţin atunci când ieşeam eu, în special când nu mă fura somnul privind vreun film plictisitor pe la televizor. În orice caz copilăria mea a rămas marcată de acea prezenţă misterioasă, de acele mişcări fine asunse cumva în umbra ferestrei. Nu eram decât un voyeur prins în jocul unor imagini, o fiinţă hipnotizată pur şi simplu de timp. După câteva luni de la această descoperire părinţii au hotărât să ne mutăm. Ştiu că o bună perioadă am rămas excesiv de trist, pierdut parcă în spaţiul nou ocupat, fără a avea cumva impresia apartenenţei vreunui cadru anume. Când am văzut că mă pot resemna într-o oarecare măsură cu situaţia am început să-mi scot iarăşi scaunul în balcon însă de această dată nu mai era niciun alt bloc în faţă, doar o mare întindere de clădiri aparţinând vreunei uzine exploatate la maxim, imagine ce nu-mi provoca nicio reacţie decât poate aceea de a-mi lăsa în urmă un gust amar, un regret pierdut. Cu toate acestea închideam ochii lăsând vântul sa-mi treacă asemenea unui uragan printre firele mele de păr, ia apoi în minte, amestecându-mi gândurile până adormeam. De această dată însă nu mai visam fetele de la şcoală ce-mi zâmbeau trecând pe lângă ele, nu mai eram copilul ce s-ar fi putut lăsa pradă oricărei copile a cărei imaturitate l-ar fi lăsat rece. Acum, în timp ce închideam ochii, nu vedeam decât umbra aceea fantastică dansând singură în cadrul ferestrei, vedeam forma sânilor rotunzi şi a părului fluturând sălbatic... Acum eram capabil să-i simt până şi mirosul parfumului fin pe care puteam să-mi imaginez că-l împrăştiau mâinile sale. Nu-mi rămânea apoi în minte decât bătaia pe umăr a mamei ce mă trezea pentru a mă invita să mă culc în pat. Imaginea fetei dansând se spărgea acum în fumul furnalelor ce se puteau vedea la orizont în timp ce eu vărsam câteva lacrimi pe furiş ca să nu mă vadă mama; mă gândeam că toate lucrurile frumoase trebuie să se transforme odată şi odată într-un vis.