Ceilalti

În timp ce eu sunt în troleu întorcându-mă seara de la muncă îi văd îmbulzindu-se. Sunt un grup de copii cu rucsaci în spate, zgomotoşi. Îmi ridic privirea dintre paginile cărţii pe care o citesc  şi îi privesc în treacăt. Nu pentru că ar cere atenţie ci pentru că simt tentaţia dureroasă de a-i privi cu atenţie, de a-i analiza.  Nu-i cunosc personal însă în urmă cu doar patru zile l-am ţinut un discurs. Sunt bobocii din Onicescu, sunt cei meniţi să umple golul lăsat de mine şi generaţia mea. Sunt cei prin care continui să exist şi cei care duc mai departe un univers. Vorbesc despre manuale şi despre orar. Este ora şapte seara şi eu mă întorc de la muncă, îmbătrânit de faptul că sunt în stare să muncesc pentru bani. Sunt altfel decât ei prin simplul fapt că deşi ei nu mă cunosc personal eu mă aflu în fiecare dintre ei. Pentru că ştiu ceea ce trăiesc şi ceea ce vor trăi, pentru că ştiu ceea ce-i aşteaptă. Pentru că nu pot merge înapoi în timp.

nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon

De la o vreme m-am obişnuit cu noaptea, m-am obişnuit să adorm pe la 3-4 dimineaţa ŞI SĂ MĂ TREZESC LA 8-9, nu că ar avea vreo importanţă, dar doar aşa, ca fapt divers. Şi pentru că tot sunt la acest capitol aş putea spune că sunt proaspăt student la informatică, la universitetea din bucureşti, şi că iar toată lumea era sigură că am să intru doar eu eram scepticismul întruchipat. Acum beau lapte şi mă visez stând în pat dar n-am somn, e două jumate şi eu sunt pe drumul către OM, (nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon), mi-am comandat mult prea multe cărţi în ultima vreme şi vreau să plec în vacanţă. Citesc cât de mult pot şi beau bere (ziua) iar acum câteva zile am fost să beau un ceai iar săptămâna trecută am fost la şapte scări, şi-am să scriu despre asta când o să am puţin fler. Ştiu că n-am scris foarte multe lucruri inteligibile aici dar la dracu, ce sens ar avea să înţelegi, ce sens să descifrezi minţile condensate ale unui nebun?

Despre profesori

Dintodeauna am avut o afinitate faţă de profesori. Începând din clasa a III-a şi până la sfârşitul liceului, învăţătorii şi profesorii mi s-au părut a fi puntea de legătură dintre lumea mea interioară, dintre mintea fulgerătoare, şi realitatea ce ne guvernează zilele.

Aşa se face că mi-o aduc bine aminte pe învăţătoarea din clasa a III-a, Sorina Catrina, ce m-a incurajat mereu să vin să învăţ la Bucureşti şi ce mi-a împărtăşit bucuria atunci când lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Ea era cea care ne ţinea o oră peste program pentru a ne învăţa engleză şi ce-a trezit în mine o chemare asupra cărţilor. Încă am cadourile din partea dânsei: Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia precum şi cele două volume din Legendele Olimpului.

În gimnaziu am avut ocazia să beneficiez de atenţia unor profesori extraordinari: Florentina Ruiu (engleză şi-n acelaşi timp dirigintă, ce pentru prima serie de elevi dusă până la capăt s-a descurcat mai mult decât excelent), Aurelia Pereş (română), Ioana Verdeş (matematică) precum şi Dina Oană (geografie). Vârsta pe care o aveam atunci nu mi-a permis decât să-mi dau seama asupra acelei bucurii pe care o aveam la orele dânselor. În prezent aş putea şi delimita influenţa pe care ele şi-au lăsat-o asupra mea şi anume exact le datorez din ceea ce sunt astăzi. Bineînţeles că mulţi trec nepăsători cu trupul şi cu gândul pe lângă şcoala generală fără a se mai gândi cumva la ceea ce-a fost. Mie nu-mi stă în fire.

De departe însă cea mai mare apropiere faţă de profesori am trăit-o în liceu, în liceul abia absolvit, de care însă nu m-am eliberat total şi nu cred c-o voi putea face vreodată. Pentru că ceea ce este remarcabil în liceu, cel puţin în cel în care am învăţat eu, e că odată ce-ai intrat pe poartă faci parte dintr-o altă familie. Eu am făcut parte din familia Onicescu. Pentru că este UN LUCRU NORMAL ca un profesor să schimbe câteva cuvinte cu un elev chiar dacă acesta nu îi este şi profesor la clasă şi câte multe alte lucru n-ar mai fi. Mi-am considerat mulţi profesori din liceu ca fiind prieteni, ca fiind persoane dispuse să te asculte în cazul în care ai avea o problemă sau nevoie de vreun sfat. De departe cel mai mare ataşament îl am pentru profesorii din liceu alături de care mi-am împărţit şi pasiunile (cărţile, muntele), alături de care poate am plâns sau am râs, alături de care poate am mâncat o pizza sau am dansat sau cu care m-am contrazis pe diferite domenii. Aici chiar nu cred că are sens să dau nume pentru că de fiecare profesor am un oarecare ataşament, indiferent dacă mi-a predat sau nu.

...

Cât de importantă rămâne însă existenţa unui altfel de raport între elev şi profesor decât cel la limita căruia se află catedra? Asta rămâne bineînţeles la fel de relativ ca orice altceva: depinde de elev la fel cum depinde şi de profesor căci nu poţi merge bine dacă nu te ajută ambele picioare. Apoi depinde şi de mentalitatea pe care o ai, adică de cap, căci aşa cum bine ştim Dacă n-ai cap, vai de picioare. Consider însă că profesorii pe care i-am cunoscut de-a lungul etapelor mele şcolare dar mai ales în liceu, au avut o foarte mare influenţă asupra a ceea ce voi ajunge să cred, asupra opiniilor şi personalităţii mele ce se vor manifesta în următoarea perioadă a vieţii.

Prin urmare

Ca rezultat al activităţii din ultimele două săptămâni, iată notele de la examenele pe care le-am dat la BAC:

• Română Oral - 10
• Engleză Oral - 10
• Română Scris - 8,30
• Matematică - 8,05
• Informatică - 8,95
• Geografie - 9,75

Media finală: 9,17.

Sunt mulţumit de rezultat. La info dacă aş fi fost puţin atent aş fi putut să iau mai mult. In rest totul e minunat :D

Intre timp

... am susţinut şi probele scrise la Limba şi Literatura Română, Matematică, Informatică şi Geografie. Acum aştept rezultatele de sâmbătă. Consider că în mare parte am făcut bine, doar la română mă aştept la o notă mai mică. Rămâne de văzut...

Despre proba B

Am susţinut azi examenul oral la limba engleză. Nu mi s-a părut greu deloc, am avut la primul punct un text despre cititul în palmă şi despre prezicerea viitorului, în timp ce subiectul al II-lea a fost cel cu numărul 31, mai exact ăsta:

Do you think a disability of some kind makes a person more determined to succeed? Give arguments
to support your ideas.

A fost super bine, comisia mult mai ok decât cea de la română. N-au fost niciun fel de probleme ca să ies din sală cu nota 10. :D

Dacă proba la română urmăreşte să vadă cât de capabil eşti să înţelegi anumite concepte şi să poţi opera cu ele, proba la limba străină nu-ţi cere decât ceea ce ţi se cere şi la oră: înţelegerea textului şi dialog. Mi se pare a fi una dintre probele care chiar se mulează pe ceea ce faci la şcoală.

Despre proba A

În ciuda că eram programat să-mi susţin proba astăzi (24.06.2008), am stat şi o bună parte din zi şi ieri în curtea liceului trăind emoţiile celor ce intrau sau ieşeau de la examinare. Aşa se face că, potrivnic faptului că nu aveam emoţii deloc legate de subiecte sau cerinţe, am plecat acasă speriat cumva în faţa gândului că sunt la subcomisia 3, ale cărei note au variat destul de mult şi care, ca un fapt special, limitase numărul de note maxime aproape de zero.

Cu toate că ar fi trebuit să intru abia la ora 15, eu m-am prezentat incă de la 11. Asta a fost foarte ok, întrucât la ora 12 eram deja intrat în sală, cu biletul în mână. Am extras biletul cu numărul 48, ce cuprindea un fragment din Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Cu toate că eram ultimul din cei trei care au intrat în sală odată cu mine ce şi-a primit subiectul, am fost şi primul ce s-a oferit să fie examinat în clipa în care s-au epuizat toţi ceilalţi prezenţi de mai dinainte în sală. Una dintre examinatoare mi-a spus că m-am grăbit, însă eu nu vedem nicidecum acest lucru. Chiar am întrabat-o că de ce să mă fi grăbit... M-am bazat în primul rând pe dialogul frontal şi pe contactul vizual, aşadar am redus pe cât posibil faptul de a citi de pe ciornă. Ştiam că nu mă prezentasem pentru a citi, ci pentru a convinge. În plus, pe timpul cât am putut să mă gândesc la subiect i-am şi observat pe ceilalţi elevi analizându-le greşelile. Am ştiu ceea ce trebuie să fac, ceea ce trebuie să spun şi consider că m-am descurcat de minune. Am ştiu atunci când am putut arăta că ştiu mult mai mult pe lângă subiect, legând celelalte informaţii de cerinţele mele. Într-un cuvânt: am impresionat, ceea ce m-a făcut fericit. Nu doar că cele două profesoare mi-au scris încântate 10 pe fişa de examen dar şi faptul că eram conştient de semnificaţia acestei note pentru mine: făcusem faţă unei întrevederi, impresionasem, arătasem calitatea. Adevăratele emoţii au venit abia afară, când ţineam hârtia în mâini şi-am început să anunţ nota primită...

Pe de altă parte, în ciuda faptului că toată lumea îmi spunea, şi ştia, că eu voi lua 10, eu mă încăpăţânam să cred că nu. Că se va întâmpla ceva care să le facă să-mi dea mai puţin. Ştiam că sunt pregătit de 10, ştiam că pot vorbi de 10, ştiam că mă pot prezenta de 10. Nu mă aşteptam însă că-l voi şi lua. Ceilalţi însă se pare c-au avut dreptate.

Examenul de Bacalaureat 2008, Proba orală la limba şi literatura română, proba a, nota 10

ps: ajuns acasă am dat un search pe google să văd şi eu cine e acest domn Mihai Ralea ce mi-a adus fericirea. Am găsit nişte citate chiar interesante:

A fi inteligent înseamnă a nu confunda punctele de vedere.

Ironia e o ură uşoară îndreptată în contra unor oameni pe care îi iei in serios.

Începând prin a fi buni europeni sfârşim prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism.

Inteligenţa adevarată e o desacralizare a gândirii.

Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie.

ps2: am considerat că am căzut pe subiect, că acesta a fost subiectul meu în ciuda faptului că nu citisem textul deloc înainte. eram pregătit pentru chestii precum dacia literară, maiorescu, junimea, lovinescu şi nu în ultimul rând, postmodernismul.

Asadar...

mâine începe BACul. eu voi susţine proba orala la româna în ziua de marţi, în jur de ora 3. n-am emoţii, nu mi-e frică, mă aştept la orice. nu ştiu tot, am însă o cultură de bază a tot ceea ce-ar trebui să ştiu.

am să continui să ofer informaţii referitoare la evoluţia următoarelor două săptămâni postând noutăţi pe măsura ce apar.

mulţumesc tututor celor ce mi-au urat succes.

ps: îi răspund Anei la leapşă: îmi doresc să trec de BAC şi admitere pt ca mai apoi să ajuns să-mi citesc maldărul de cărţi ce mă aşteaptă dornice să le citesc. îmi doresc, nu în ultimul rând, ca ceilalţi să capete înţelepciune. (ca să nu-mi mai dea mie bătăi de cap:D)

ne mai auzim...

de sfarsit

visul s-a terminat. greu, înfricoşător de greu, dar s-a terminat.

dacă înainte să cunosc ce înseamnă viaţa de liceu aş fi fost întrebat la ce sper aş fi răspuns probabil simplu: altceva. a fost însă mai mult decât altceva, a fost o parte din viaţă; adică: sentimente, simţuri, urcări şi coborâri, puncte de minim şi de maxim; a fost o viaţă într-o altă viaţă.

stai, nu pleca, mi-ar fi spus atunci cineva, şi n-aş fi avut nevoie să mi se spună. oh, sunt aici, acum, în timpul meu, la locul meu, în sufletul meu. dar nu plec, nicidecum, doar nu-mi pot opune trupul să dea disperat din picioare şi să mergă înspre viitor. sufletul meu e aici, în această clădire, e aici, pe acest hol, e aici, în acest birou. nu, nu plec, nu pot, nu vreau... nu credeam ca asta să mi se-ntâmple tocmai mie, aveam să spun peste câţiva ani, nu credeam că un spaţiu, că o clădire, că ...ceva ar fi avut vreodată puterea de a mă transforma într-un asemenea hal, până la transfigurare.

ce iubeşti tu, spune-mi ce iubeşti... eu Iubesc spiritul acestui liceu, eu sunt aici... chiar şi când nu voi mai fi. eu Cred că peste tot acest timp s-a aşternut doar visul. visul a luat sfârşit.

...

luni, 9 iunie 2008. ora 09:00. ultima oră de dirigenţie. se părea că reuşisem să ducem totul la bun sfârşit; florile se aflau pe masă, cadourile erau ambalate, discursurile pregătite. noi eram cumva aşezaţi pe scaune, pe lateral, în timp ce scaunele din centru se ocupau de către profesori. eram noi, nimeni n-ar fi putut fi mai personal decât noi atunci. totul era personal. discursurile scrise cu propriile mâini, programul aranjat tot de către noi - doar cu câteva indicaţii din exterior, cadourile îmbrăcate frumos cu o zi înainte. bineînţeles - ne-am mai încurcat, şi eu... n-a fost o problemă, eram eu însumi, eu ce simţeam că trebuie să transmit ceva. nu doar că trebuie să moderez o întrevedere finală. trebuia să transmit cu adevărat ceea ce simţeam. am făcut tot ce-am putut. cred c-am făcut bine. a fost o oră în care n-am făcut nimic altceva decât ce făceam noi în mod obişnuit: unii - literatură, alţii - dans... şi-am spus impresii. despre cât de bine ne-a fost. am fost noi înşine şi ăsta ne-a fost marele avantaj. am lăcrimat atât noi cât şi profesorii. ne-am spus că ne vom lipsi, că la anul ne va fi greu, ne va fi greu să nu ne întoarcem în aceeaşi clasă, cu aceeaşi oameni, să ne simţim aceeaşi. a trebuit să recunoaştem că e greu încă de pe acum...

...

marţi, 10 iunie 2008. ora 20:00. balul de absolvire al liceului. cercul militar naţional. aveam nevoie de acest eveniment pentru a ne da seama cât de mult suntem legaţi unii de ceilalţi. că ne simţim bine şi cu alte haine, că defapt suntem aceeaşi, că există fericire şi într-un alt mod de manifestare al colegialităţii. a trebuit să recunoaştem că ne suntem dragii unii altora şi că, în orice caz, păstrăm fiecare o mică influenţă din prezenţa celorlalţi.

...

azi, vineri, 13 iunie 2008. ora 09:00. festivitatea de închidere a anului şcolar 2008. ne-am îmbărcat în robe şi-am ieşit în curte. ne-am făcut apoi marşul de onoare prin faţa tuturor celorlalţi, ne-am fotografiat, ne-am luat premiile, ne-am aruncat tocile în aer. am intrat înapoi în liceu, unde doamna directoare (pe post de dirigintă) a ţinut să ne mai spună câteva cuvinte. să ne spună că orice am face trebuie Să fim noi înşine, Să fim unici, Să fim aşa cum simţim noi că trebuie să fim... atâta vreme cât asta nu înseamnă să le facem rău celorlalţi. Să ne gândim mereu la cei din jurul nostru. Şi să fim diferiţi... deja unii plângeau, deja unora unora le curgeau lacrimi, deja unii simţeau adevărul. acum mi-am dat seama cu adevărat cât de drag mi-a fost gabi, acum când i-am privit faţa spălându-i-se sub valul de lacrimi. plângea. era incredibil. era memorabil. dar plângea. plângea cu un chin, cu durere, cu sinceritate. repet, era cu adevărat incredibil, dar se întâmpla sub ochii mei, atunci şi acolo. aveam nevoie de asta, a fost finalul care ne-a unit. dacă el nu mai este limitat în a arăta ce simte, noi de ce ar trebui să fim...? peste ceva timp, la terasă, m-am dus şi l-am îmbrăţişat; sincer; nu se mai oprea din plâns. mă gândeam... acesta este cu adevărat liceul, este forţa ce-i poate schimba pe cei ce par a nu se putea schimba niciodată...

...

a trebuit să-mi iau cărţile şi să plec. să plec de parcă nici n-aş fi venit. să plec ca şi cum aş fi fost alungat. să plec fără inimă, fără suflet, fără trecut... totul rămânea acolo, pe acele holuri, în acele bănci... rămânea cumva în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp. a trebuit să mă târăsc până acasă, până acolo unde a trebuit să par că sunt fericit... dar e un gol, un gol precum iubirea, dar defapt chiar asta e... e iubire. iubire prin timp.

a trebuit să accept că altcineva îmi face jocul. că mi-e dor... că mi-e tipul ăla de dor... ăla care te face să simţi că deşi mai eşti încă aici, nu mai aparţii locului. eşti exilat. e dorul ăla care-ţi spune c-ai fost părăsit... că nu mai ai ce face...

...

ăsta e liceul. şi sfârşitul. greu. ăsta e timpul. aş vrea să mă întorc şi să-i îmbrăţişez pe toţi.

Reconcilieri de sfârşit

Să tragi de timp cu disperarea cu care ai trage de viaţă. Să ştii că nimic nu se termină. Să ştii că nu laşi nimic în urmă...

Pentru că spiritul liceului îl porţi întodeauna în tine, mereu adevărat. Nu-l pierzi niciodată.

Emoţia şi lacrimile sunt calea către înţelegere. Către acceptare. Deşi mi se pare îngrizotor de greu să accept faptul că sunt nevoit să plec dintr-un loc ce-a însemnat atât de multe pentru mine, pot spune că plec împăcat. Din cele mai multe puncte de vedere.

În mod sigur nu se va sfârşi aici. În mod sigur voi face vizite mai mult decât dese. În mod sigur mă va chema.

Ciudat poate în contextul acestor patru ani, nu însă şi acum, când m-am despărţit de diriga am simţit presiunea câtorva lacrimi zgâriindu-mi interiorul ochilor. Mai mult, am simţit nevoia să o îmbrăţişez. Şi-am încercat. Să rup bariera aia afurisită ce face oamenii să creadă că mai există în ziua de azi raporturi temperate între oameni.

N-aş fi crezut niciodată că voi termina liceul; nu pentru c-ar fi existat cumva şansa să nu-l termin, dar pentru că am trăit un timp ce părea interminabil. În care, o spun fără niciun regret, am trăit tot ceea ce se putea trăi. Absolut. Fiecare sentiment. Fiecare rupere de om. Fiecare revenire la raţiune.

Acesta este motivul pentru care, mai mult decât orice, divizat la limită, spiritul liceului se află în fiecare dintre noi. Pentru totdeauna.

Ani de liceu

În altă ordine de idei, azi am avut ultima oră de dirigenţie... Pare incredibil dar ăsta este sfârşitul unui timp memorabil...

Anii de liceu pe care-i ţinem în noi...

Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

despre lansarea surpriza

Iată că evenimentul despre care am lansat zvon în lume a şi trecut, aşa că ar fi cazul să ofer câteva informaţii pentru cei curioşi...

Numele lui este Adi Mihai, absolvent al Colegiului Naţional Octav Onicescu, în promoţia de anul trecut. Scrie poezii de când se ştie şi de-a lungul timpului a făcut ceva demersuri pentru a se face remarcat. A debutat in România literară în 2004 şi cât timp ne-ntâlneam pe holurile liceului mi-a fost coleg la redacţia Jurnalului de liceu. S-a împlinit timpul pentru ca alaltăieri să-şi privească chipul transpus misterios pe coperta unei cărţi ce-i poartă numele : Adi Mihai - Măşti de spirit.

A intrat în cafeneaua Mo'oa din City Mall îngrijorat de faptul că mama sa se simte rău. Nu mică i-a fost surpriza când i s-a pus în mâini afişul ce-i anunţa lansarea, de asemenea sub anonimat. A fost pus până la urmă în faţa faptului împlinit: teancul de cărţi cu numele său îl aştepta de pe masa alăturată transfigurându-i lumea măştilor într-o realitate concretă.

A fost ca lumea pentru că în ciuda afişelor distribuite prin oraş, chiar şi la el în facultate (FJSC), şi chiar şi a celor câtorva scăpări de informaţii, el nu a reuşit să-şi dea seama că persoana vizată era chiar el. A fost emoţionat de la început şi până la sfârşit, lucru bun aş spune eu, întrucât doar emoţia pare a-ţi mai da calitatea de a fi un spirit adevărat în lumea aceasta. Bineînţeles: au vorbit şi alţii despre el, a fost nevoit să spună câte ceva, să citească propriile versuri din paginile unei cărţi.

Succes pe viitor şi la cât mai multe cărţi, de data aceasta conştiente, care să-i releve talentul şi puterea artistică. Pentru că de altfel viaţa pare că se numără tocmai de acum, de la 20 de ani, de când devii conştient cu adevărat de cel care eşti..., de când măştile încep să capete identitate...

Despre importanta studierii limbilor straine in scoli

A început să mi se predea limba franceză încă din clasa a II-a şi deşi era în orar în fiecare an şcolar începând de atunci nu cred că mi-a folosit foarte mult. Nu limba, bineînţeles, căci nu cred că am reuşit să asimilez ceva foarte important în ce o priveşte în timpul şcolii generale. Căpătând însă experienţa anilor ce au trecut mă văd nevoit să recunosc că metodele de predare ale acestei limbi ar trebui îmbunătăţite. Nu văd în ce fel ai putea învăţa franceza în două ore pe săptămână doar prin exerciţii  şi prin teme constând în traduceri făcute forţat doar de frica notelor, din care defapt nu-mi rămâne nimic. M-am apucat să învăţ singur franceză în vacanţa dinaintea clasei a IX-a, când teama că nu voi face faţă liceului pusese stăpânire pe mine. Am învăţat mai mult în acea vară decât am reuşit să învăţ în cei şapte ani de studiu din generală.

Bun, recunosc, îmi place limba franceză. Mi-am îmbunătăţit-o considerabil în timpul liceului, şi deşi nu am căpătat încă depline capacităţi de comunicare, stau bine la citit şi pronunţie şi cât de cât la înţelegerea textului. Oricum, liceul a fost foarte important pentru a învăţa mai bine această limbă pe care probabil că un curs suplimentar mi-o va forma destul de mine.

În ce priveşte limba engleză, povestea este alta. Am avut norocul uimitor ca începutul studierii ei, în clasa a V-a, să se facă în nişte circumstanţe mai deosebite, în sensul că profesoara mi-a fost şi dirigintă, şi mai mult decât atât, mi-a plăcut ca om - ceea ce a influenţat considerabil raportul învăţării. Cei patru ani de studiu din şcoala generală mi-au format mai mult decât bazele limbii engleze. Mi-au format o simpatie pentru această limbă, un vocabular bun, şi abilităţi de comunicare care să mă ajute să port un dialog. Predarea acestei limbi la liceu mi s-a părut mai mult decât ok, cu toate că poate pentru unii ritmul ar fi părut unul rapid. Abia acum însă, la sfârşitul liceului, conştientizez adevărata importanţă pe care a avut-o tot acest mecanism educaţional.

Prima mea ieşire din ţară a avut loc în anul 2006, când am avut ocazia de a sta o săptămână în Belgia alături de o familie nevorbitoare de română, timp în care am fost nevoit să vorbesc doar în engleză. Atunci am avut marea revelaţie asupra posibilităţilor mele de comunicare într-o astfel de limbă. Chiar dacă poate mai aveam dificultăţi am observat că puteam întodeauna să găsesc posibilităţi de a reformula lucrurile astfel încât să mă fac înţeles. În momentul în care m-am întors în ţară am avut minunatul sentiment că mi-am dovedit mie însumi că pot; că pot vorbi, că pot trăi cumva într-o situaţie în care n-am mai fost pus până atunci.

Anul acesta, prin plecarea în Portugalia, în plin prag al examenului de BAC, situaţia nu a fost foarte diferită. Ce a fost altfel a constituit prin faptul în loc de o săptămână am stat două şi că am petrecut mult mai mult timp cu grupul nostru, vorbind română. Posibilitatea de comunicare în engleză nu a fost limitată însă, vorbind engleză în timpul orelor de practică şi în situaţii sociale precum cumpărăturile sau cererile de informaţii. De data aceasta am conştientizat că deşi teama de a vorbi rămâne încă în interiorul meu, nu prea există multe lucruri care să mă împiedice să vorbesc şi că deja nu mai este nevoie să-mi gândesc ideile, ele izvorând liber de pe vârful limbii. Limba engleză mi-a devenit în mare parte inconştientă, cu toate că sunt încă în căutarea posibilităţilor de a mi-o îmbunătăţi.

De unde ideea postului acesta? Simplu. Astăzi mă aflam în plină Piaţa Universităţii, lângă standurile ambulante ale anticarelor, atunci când doi turişti mă opriră pentru a-mi cere indicaţii pe o hartă a Bucureştiului. După ce am plecat m-am simţit mândru şi am conştientizat că uneori limbile străine îmi pot fi utile şi în cadrul propriei mele ţări.

Poze Lisabona

O dovadă a cum se vede Pământul din avion. Acolo sus este o splendoare de care nu m-am putut sătura şi de la care nici măcar turbulenţele nu m-au făcut să renunţ.

 

 

 

Tramvaiul este cel mai comun mijloc de transport din Lisabona, el permiţând accesul şi pe nenumăratele străzi înguste prezente prin centru. Cele mai des întâlnite sunt aşa-numitele tramvaie de epocă alcătuite dintr-un singur vagon, colorate în principiu în galben sau roşu (nu înţeleg cum cel din imagine face excepţie). Se găsesc totuşi şi tramvaie de ultimă generaţie predefinite însă a circula pe linii drepte, fără mari schimbări de direcţie. O astfel de linie a tramvaiului rapid se găseşte de-a lungul malului râului Tejo, legând nordul de sud, adică zona Bélem de vecinătatea zonei Oriente.

În fotografia alăturată suntem 15 dintre cei care am fost acolo (Alexandra face bineînţeles... poza) alături de profesorul de engleză şi portugheză, Miguell. El are dublă naţionalitate, provenind dintr-o mamă portugheză şi un tată englez. A fost un om excepţional determinându-ne să luăm parte la discuţii şi să învăţăm cât mai multe lucruri noi.

   Aceeaşi componenţă de copii, doar că ni se adaugă doamnele profesoare şi cu Ana, domnişoara de la instituţia de primire care a fost desemnată a avea grijă de şederea şi de practica noastră în Lisabona.

 

 

Cele mai multe staţii de metrou din Lisabona au fost decorate artistic cu bucăţi de faianţă colorată, un procedeu specific oraşului. Aceasta este din staţia Oriente, un nod de transport local şi totodată remarcat datorită infrastructurii şi arhitecturii moderne realizate în ultima vreme, printre care Centru Comercial Vasco da Gama, Turnul Vasco da Gama, şi Oceanariumul. Această zonă se află pe malul dintre nord al râului Tejo.

 

 

Intrarea şi acoperişul Centrului Comercial Vasco da Gama, aflat în acelaşi loc cu Gara Oriente.

 

 

 

Eu împreună cu mascota Oceanariumului din Lisabona (Oceanário de Lisboa, cum se poate vedea şi în poză).

 

 

 

 

 

La acelaşi Oceanário de Lisboa se pot găsi diferite specii de peşti, mamifere sau chiar păsări ce trăiesc în ecosistemul creat de Oceanul Atlantic. În poza alăturată se găseşte pisica de mare, urmând ca în următoarele să vedeţi pinguinii, vidrele, rechinii, peştele lună, etc.

Continuările vor veni zilele următoare, în aceeaşi manieră în care s-a facut prezentarea şi acum. Sper că vă plac. Noi am fost foarte impresionaţi de tot ceea ce am văzut acolo, de la locuri până la oameni, de la limbă până la cultură.

Poze Lisabona (2)

Ascensorul Biça, ce leagă Rua de Boavista (din cartierul Santos) de Cartierul Barrio Alto. În ansamblul său este acelaşi vagon de tramvai, împărţit puţin altfel, ce călătoreşte însă în pantă, de-a lungul unei singure străzi.

 

 

În Praça Luís de Camões, denumită după un mare poet portughez. Se mai poate observa în poză formele grafice aflate pe jos, realizate în mozaic, un procedeu întâlnit de-a lungul celor mai multe străzi ale Lisabonei. Acesta este şi motivul pentru care nu se fac bălţi în urma ploilor dese, apa fiind foarte uşor absorbită de pavajul din mozaic.

 

 

 

 

 

În a doua zi de curs, învăţând grafică în Photoshop, alături de Luis.

 

 

 

 

 

Praça de Comerco, situată chiar la malul fluviului Tejo, cuprinde două mari monumente arhitecturale. Statuia regelui José I, şi vechea poartă a cetăţii, impunătoare prin măreţia şi arhitectura sa, prin care se făcea în trecut întrarea în oraş pentru cei ce veneau dinspre ocean.

 

Elevatorul Santa Justa este în adevăratul său sens un lift cu un dublu rol. El nu este doar un obiectiv turistic, fiind integrat în sistemul de transport local al oraşului. Odată ajuns în vârful său ai parte de o panoramă a oraşului, însă nu se mai presupune că ai dori să şi cobori. Printr-o punte de legătură, acest elevator face legătura cu străzi aparţinând aceleeaşi zone misterioase ale Lisabonei: Barrio Alto, PENTRU CARE ŢIN SĂ VĂ AVERTIZEZ: PE CÂT ESTE DE FRUMOS, PE ATÂT ESTE DE ÎNŞELĂTOR. CHIAR ŞI CU HARTA ÎN MÂNĂ TOT ESTE POSIBIL SĂ TE PIERZI, DEOARECE STRĂZILE SUNT MULT MAI SCURTE DECÂT PAR A FI PE HARTĂ. Există totuşi o scăpare: urmaţi indicatoarele ce vă îndrumă înspre Praça de Comerco, Rossio sau Praça Pedro IV, care sunt puncte cheie pentru centrul oraşului şi pentru care se află nenumărate indicatoare. Asiguraţi-vă că aceste puncte sunt primele pe care le veţi lua în calcul atunci când veţi vizita oraşul.

 

Praça da Figuira se află în zona Baixa, zona joasă, şi are în cuprinsul ei impunătoarea statuie ecvestră a Regelui Ioan I, ce se poate observa chiar şi din Praça de Comerco.

Informatii

Cu toată că am unele articole la Drafts pe care n-am apucat să le termin, încep să-l scriu pe acesta pentru a vă informa referitor la perioada următoare.

Mâine, 6 aprilie, voi pleca în Lisabona, Portugalia, în cadrul unui proiect Leonardo da Vinci ce are loc la mine în liceu. Voi sta acolo până pe 19 aprilie. Nu ştiu cât voi avea acces la internet în timpul acestei perioade aşa că este destul de probabil să nu reuşesc să postez nimic. Poate dacă totuşi voi găsi vreo posibilitate pentru a posta câte ceva pe blog, atunci voi scrie informaţii asupra a ceea ce se petrece pe acolo.

Restul articolelor le voi publica după data de 19, când poate mă voi întoarce şi cu ceva inspiraţie literară.

Voi lua cu mine primul volum din Eseurile lui Ernesto Sabato, pentru ca nu ma astept sa am timp sa citesc constant literatura. Insa asta este impartita frumos si lectura ei poate fi fragmentata lejer.

Până atunci toate cele bune...

Hei!!!

Rog cititoarea mea ce îndură aceleaşi chinuri la mate ca şi mine să mă contacteze de urgenţă, întrucât am rezolvat problema. :D

Inceput al unui nou drum

Daca lumea ar fi mai preocupata de propria soarta atunci probabil ca nu ar mai sta sa-si planga de mila avand tot timpul impresia ca viata e aiurea. Din punctul meu de vedere lumea este foarte buna daca tu esti OK cu tine insuti. Identitatea este cea care obisnuieste sa ne dea cele mai grele batai de cap, sa ne incinga creierii, sa ne chinuie... Vine insa timpul in care treci si peste asta, in care nu-ti mai pasa de oameni, de prejudecati, de cuvinte aruncate de oameni oarecare. Vine timpul in care te impaci cu lumea, in care nu te mai temi de viata, in care te gandesti ce sa faci pentru a pacali viata pentru a-ti recastiga acele clipe de fericire pe care le aveai in trecut.

Ne plangem degeaba ca nu am fi ferciti. Adevarul e ca cine spune lucrul acesta nici nu incearca sa gaseasca fericirea. Atat e nevoie, sa vrei, sa depui un efort. Nimic nu cade singur din cer, nici macar marul lui Newton. Credem ca ne doboara tristetea, ca suntem nedreptatiti de catre soarta, ca nimic nu este asa cum am vrea noi. Singura problema de fapt este aceea ca suntem mult prea ignoranti fata de noi insine incat sa recunoastem ca multe lucruri din viata reala ne ofera picaturi de fericire.

Vin la scoala pentru ca stiu ca acolo este el. Pentru ca pot zambi. Pentru ca pot intinde mana. Pentru ca ma transform. Pentru ca STIU ca am nevoie de scoala.

Multi nu stiu asta. Vin pentru ca sunt obligati. Vin pentru ca nu stiu de ce vin. Vin pentru ca la scoala pot fi cineva, acel cineva ce le este interzis acasa.

As vrea sa sufar in continuare, sa ma chinui mult si bine, sa nu mi se mai termine durerea... As vrea sa nu fie nevoie sa mai rad, nici sa mai scriu, nici sa vorbesc. As vrea sa nu mai fie oameni. As vrea sa nu mai fie soare... As vrea sa nu fi stiut niciodata ce inseamna fericirea, sa nu-l fi cunoscut niciodata pe el, sa n-o fi stiut pe ea, sa nu fi tinut niciodata de mana vreo persoana. As vrea sa fi fost un om viu cu ochii inchisi, un muritor de rand aruncat in valurile spumoase.

Problema reala era ca tocmai astea eram, bucati de viata, o mie de oameni intr-unul, toti cu ochii larg deschisi. Fusesem foarte fericit, inca eram uneori, ii cunoscusem pe toti, tinusem de mana intreaga lume. Fusesem eu...  de la un punct nu ma mai temusem de mine sau de lume, gasisem curajul sa-mi rup persoana in o mie de bucati incat sa o desconspir pe fiecare in parte.

Eram foarte fericit ca nu eram un altul... EU nu-mi mai era o problema... era o poarta catre mine... Incepeam sa caut altceva... nu ma mai cautam pe mine, acum incepeam sa ii caut pe ceilalti... incepeam sa caut Lumea...

Ani de liceu vs. Aspiratii la trecut

Niciodata in scoala generala nu mi-am imaginat viata de liceu asa cum o vad acum... Nu m-am imaginat ca as putea fi capabil sa acord un atat de mare devotament unei institutii... Pentru mine COLEGIUL NATIOANL OCTAV ONICESCU va ramane pentru tot restul vietii locul in care sufletul meu se va simti liber. Momentan traiesc pentru acest liceu, pentru oamenii lui, pentru prezentul si viitorul acestuia. Mi-am dat seama ca nu e un liceu oarecare, ca nu pot doar sa vin si sa plec, ca trebuie sa fac si ceva in plus... Ceva care sa se vada, sa ramana, sa se simta.
Timpul trece si noi trecem odata cu el... Imi lipsesc parti ale trecutului. Tanjesc dupa ele. Mi-e dor de tot ceea ce stiu ca a tinut la mine, mi-e dor te toate acele parti in care mi-am lasat de-a lungul anilor parti ale sufletului. O parte din profesorii din generala imi vor ramene mereu in memorie. In frunte cu dna diriginta Ruiu Florentina. Mi-e dor de excursiile cu dansa... Mi-e dor de o aripa protectoare, de un suflet calauzitor. Chiar daca vin altele, cele vechi nu se uita si nu dispar.