4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu, a fost câştigătorul Marelui Premiu al Festivalului de la Cannes pe anul 2007. Am profitat de ocazia ce mi se ivise şi m-am dus să îl văd cu un oarecare entuziasm; era doar un film românesc ce câştigase un premiu de excepţie, ce reuşise să se facă remarcat peste hotarele ţării.

Povestea este destul de simplă în ansamblul filmului, accentul căzând mult mai puternic asupra problematicilor social-politice decât pe şirul propriu-zis de întâmplări.

Două studente la politehnică, Găbiţa (Laura Vasiliu) şi Otilia (Anamaria Marinca), colege de cameră la cămin. Anul 1987, când încă "preafericitul" (aluzie la Nicolae Ceauşescu) făcea regulile prin România. O problemă existenţială, o criză fundamenală în viaţa unei tinere.

Găbiţa se decide să recurgă la un avort pentru a scăpa de o sarcină nedorită. Informaţii nu prea există, legăturile se realizează prin intermediul altor persoane. Totul trebuie să decurgă în linişte. Ea împreună cu Otilia reuşesc să îl contacteze pe Domnu' Bebe (Vlad Ivanov), un cunoscător în ale stopărilor de sarcină, cu care decid să meargă într-o cameră de hotel pentru a realiza intervenţia. După lungi discuţii presante şi pe alocuri de o violenţă verbală acută cu fetele, acesta se hotărăşte să accepte propunerea fetelor nu fără a le determina însă să recurgă la un compromis, ce a reuşit să redea atât criza în care se afla Găbiţa cât şi prietenia dintre cele două fete. Preţul pus de Domnu' Bebe întrece cu mult "preţul de piaţă", cel care circula ca un zvon prin rândul studenţilor. Pe lângă cei 2800 de lei plătiţi, Otilia este nevoită să-şi sacrifice demnitatea pentru a-şi ajuta prietena, acceptând să se ofere sexual bărbatului de a cărui decizie depindea în acele momente întreg destinul Găbiţei.

După implantarea sondei însărcinată cu provocarea unei sarcini spontane şi premature, şi după plecarea Domnului Bebe şi a Otiliei, Găbiţa rămâne singură în camera de hotel, aşteptând momentul decisiv.

Întoarcerea grăbită a Otiliei o găseşte pe Găbiţa adormită în pat, golită de sine şi de natura sa precedentă. Într-o pungă, pe podeaua de la baie, prins într-un stop-cadru, se află avortonul, ce se dezvoltase până atunci în abdomenul mamei sale exact 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Legea ar fi spus că este crimă. Etica părea a nu-i spune Găbiţei nimic.

Foarte bine realizată este scena în care Otilia porneşte în călătoria noctură prin oraş în încercarea de a scăpa de dovada incriminatorie, de fosta bucată de viaţă, acum neputincioasă în faţa deciziilor celor care par sunt asemenea zeilor în comparaţie cu el. Sfârşeşte să fie aruncat pe ghena unui bloc anonim. Istoria celui ce avea să fie un om se sfârşeşte aici...

Sfârşitul foarte brusc al filmului face referire la faptul că în ciuda tuturor celor întâmplate, fetele se pot aşeza liniştite la masă, pot cere o sticlă de apă, îşi pot turna apă în pahar... Viaţa continuă să fie aceeaşi, un lung şir de gesturi normale. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar o discontinuitate în timp, o ruptură temporară din vieţile unor tineri.

Ar putea fi un film de etică, însă nu este. Ar putea fi un film de tineret, însă nu este total. Ceea ce este cu adevărat acest film reprezintă substratul din spatele tuturor gesturilor şi întâmplărilor. Istoria. Într-un stat democratic lucrurile poate că ar fi decurs mult mai uşor... Într-un stat informat lucrurile n-ar fi decurs aşa...