Despre un fel de complexitate

Există un anumit timp în viaţa omului când cade la învoială cu propria lui existenţă. Acesta este punctul în care constrângerile se sparg şi fericirea capătă o altă posibilitate de a se manifesta. Ceea ce este inevitabil este faptul că fiecare om trebuie să ajungă să recunoască în sine prezenţa unei mulţimi de alte personalităţi, din care fiecare are o pondere considerabilă.

Recunoşteam de curând că sunt 1000 de oameni într-unul. Acesta este un adevăr pe care n-am cum să-l dezmint. Sunt în acelaşi timp copil şi adult, bărbat şi femeie, trist şi fericit. Acum pot să ţip dar pot să şi tac. Pot să spun te iubesc ca apoi să plec fără să mă mai întorc. Pot să spun tot ceea ce cred însă pot la fel de bine să nu spun nimic. Pot fi Jim Morrison sau pot fi doar eu. Pot fi Che Guevara sau pot fi laşul ce se lasă pe vine începând să plângă. Pot fi Einstein însă apoi mă pot recunoaşte învins în faţa unei probleme minore. De fapt sunt tot ceea ce poate fi şi în acelaşi timp mă reduc la nimic.

Vine timpul în care trebuie să te recunoşti. Să nu te mai ascunzi atunci când ceilalţi te vorbesc pe la spate, temându-te de ceea ce ar putea spune ei. Vine timpul în care trebuie să înfrunţi viaţa, să te opui lor, şi să-i întrebi exact aşa cum trebuie: şi ce dacă sunt EU? Căci nu eşti nimic altceva decât tu, în toate formele tale şi sub toate umbrele tale. Vine timpul în care recunoşti că poţi face un lucru căci până la urmă de ce să te mai temi de cuvinte atunci când ai făcut faptele pe care ele le denumesc? Trebuie ca la un moment dat să-ţi iei viaţa în mâini, să nu mai aştepţi nimic, să nu te mai laşi rănit, şi să încerci să mergi. Şi să nu te opreşti decât atunci când ajungi în vârf, atunci când simţi în tine toate puterile pe care le-ai acumulat pe drum. Atunci ştii că nimic nu te poate înfrânge, că viaţa ta, oricât de complexă ar fi fost, a fost foarte bună exact aşa cum a fost; şi să nu existe dorinţe de a scoate sau de a adăuga ceva în cadrul ei.

Touched by Genius. Cursed by Madness. Blinded by Love.

Mi s-ar fi părut egoism să afirm că mă simt atins de Geniu. Oricum, ştiam că am în mine o putere ce mă conduce invariabil către adevăr, către curajul de a-mi asuma viaţa şi de a da la o parte toate lucrurile ce-ar fi putut să mă ţină pe loc. Trebuia să arăt cu degetul tot dezgustul lumii, toate părţile întunecate, tot ceea ce intra în contradicţie cu valorile pe care eu mi le asumasem. Eram atins de Geniul acela dumnezeiesc ce-i face pe oameni să creadă nu că sunt unici, căci mai erau o mulţime ca mine, ci că doar urmându-şi viaţa urmau să ajungă către infernul crunt al Adevărului.

Eram blestemat de Nebunie? Da. Eram un Rimbaud, eram un Morrison, eram un Hemingway cu pistolul la tâmplă. Treceam deja prin nebunia vieţii mele şi căpătam experienţa recunoaşterii de sine. Nu mă mai temeam să admit, căci doar prin adevăr poţi ajunge la adevăr. Ca un călăreţ prin furtună, ca un nebun pe o stradă pustie, ca mine în lumea lor. Eram nebun şi nu mă mai temeam nici de textele înscrise pe pereţi, nici de vocile lor ameniţătoare. Cel mai important: nu mă mai temeam de suferinţă.

Eram orbit de Dragoste. De parcă Dragostea n-ar fi altceva decât un cuvânt cu literă mare, decât o forţă ce-ţi înfige ace dureroase în ochi lăsându-te pustiu şi nevinovat. Nimic nu este nevinovat. Eram orbit de toate felurile de dragoste, de toate zâmbetele, săruturile, cuvintele pe care le primeam. Admiteam cu sufletul la gură că viaţa este frumoasă chiar dacă poate imediat urma să sufăr, chiar dacă poate ştiam lucrul acesta. Nu-mi păsa. Mi-era milă de Wilde pentru că se dispreţuise pe sine, râdeam de mine pentru că fusesem un copil. Începusem acum să mă joc de-a dreptul cu dragostea, să iau locul jucătorului ce face regulile.

Nu eram decât un om complex, aproape cu c mare. Zâmbeam, ţipam, râdeam, săream, vorbeam, scriam, ştiam, ascultam, acţionam, jucam. O viaţă - o limită. Iubeam la limita raţiunii şi-mi acceptam viaţa la limita iubirii. Scriam la limita cuvintelor şi gândeam la limita vieţii. Trăiam la limita fericirii iar din când în când încălcam regulile şi atingeam fericirea, aşa cum doar eu aş fi putut vreodată să o fac... doar eram o mie de oameni într-unul, nu-i aşa?