Peste râu şi prin pădure

După ce trece timpul tragi iarăşi o linie şi începi să aduni, să socoteşti cât se poate de bine sperând cumva să-ţi dea ceva cu plus, să zici c-ai câştigat ceva. La sfâşitul lui 2009, cât se poate de succint, pot spune că n-a fost chiar atât de rău chiar dacă n-a fost cel mai bun an pe care l-am avut. Nici nu ies foarte bine din el, am în continuare o groază de îndoieli şi decizii de luat, dar n-am cum să mă sustrag şi până la urmă trebuie să fac ceva concret cu viaţa mea. Nu te poţi învârti toată viaţa în acelaşi loc chiar dacă mecanismul ăsta funcţionează într-un an şi nici nu poţi bate pasul pe loc sperând ca viaţa să treacă pe lângă tine când de fapt ar trebui să i-o iei înainte.

Ca dezvoltare personală la care să iau parte activ, acest an n-a însemnat foarte mult. Mi-a scăzut destul de mult capacitatea de a citi eficient, astfel că am putut să număr doar douăzeci şi trei de cărţi citite, mult mai puţin faţă de cât citeam în perioada liceului. Printre cărţile care m-au marcat semnificativ în acest an se numără: Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric (1,2), Bernhard Schlink – Cititorul, José Saramago - Anul mortii lui Ricardo Reis, Fernando Pessoa - Cartea nelinistirii. Mi-au plăcut foarte mult Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe(#), Haruki Murakami – Kafka pe malul mării(#), Doris Lessing - Al cincilea copil, Truman Capote – Cu sânge rece, Filip Florian – Degete mici(#), cât şi Băiuţeii(#), cartea scrisă împreună de cei doi fraţi Florian. N-am învăţat foarte multe lucruri care să se concretizeze în informaţii concrete dar clar am învăţat câteva elemente care ţin de o socializare cu mine însumi. În plus am constatat că n-am absolut nicio problemă să muncesc fără oprire dacă am alături de mine nişte oameni care să-mi placă cu adevărat şi alături de care să mă simt bine.

În materie de muzică pot spune că am stat cât se poate de bine. Am văzut live câţiva artişti pe care mi i-aş fi dorit şi chiar pot spune c-am bifat câteva concerte care au lăsat în urma lor un semn important. În total i-am văzut pe Leonard Cohen(#), Guano Apes(#), The Herbaliser, IAMX(#), Numa Crew, Dub Fx, Lange, Ferry Corsten, Yann Tiersen, Pink Martini (#) şi Jay-Jay Johanson(#). Mi-au plăcut foarte foarte mult Guano Apes şi IAMX pentru maniera de a face spectacol şi pentru publicul care reuşeşte să ofere concertului o altă dimensiune. Pentru modul în care am reuşit să mă simt, în mod clar cele mai bune au fost Leonard Cohen, Pink Martini şi Jay-Jay Johanson. Probabil că are o mare importanţă şi toată încărcătura spirituală cu care am mers la ele, toate melodiile ascultate anterior, toată tensiunea acumulată. Cu toate că sunt un om care trăieşte la limită un concert rock, mă simt mult mai bine după un concert care mişcă în mine o părticică de suflet.

Foarte multe lucruri semnificative nu mai rămân de spus mai mult decât am spus în alte posturi în cursul acestui an. Am purtat după mine un gol fără ca să mai fiu măcar în stare să-i percep semnificaţia. Oricum ar fi, nu există finalitate al unui lucru de genul ăsta, prin urmare n-aş putea spune că am reuşit să trec mai departe peste ceva important. În clipa în care m-am născut probabil că cineva pe care nimeni nu l-a înţeles vreodată hotărâse că voi fi un om fără destin şi că întreaga viaţă voi căuta ceva anume fără ca nici eu să-mi dau seama exact ce. Douăzeci de ani mai târziu înţelesesem totuşi că lucrurile care trec de tine nu se mai întorc niciodată, că oamenii care trec de tine sau peste care ai trecut se duc înainte şi e cam complicat să mai revii cumva la ei. Până şi un simplu apel telefonic devine un chin. Acest an a fost în cea mai mare parte unul al tăcerii, al lucrurilor care se duc în tăcere fără să mai ajungă să însemne mare lucru. Am învăţat că o dedicaţie pe o carte nu înseamnă nimic după ce trece ziua în care a fost scrisă, de parcă n-aş fi ştiut lucrul ăsta. Apoi am început să devin conştient cum,în spatele întregii vorbării despre goluri şi despre nimic mă las totuşi să observ anumite puncte în care chipurile oamenilor transmit semnale aparte. Şi apoi am ştiut că nimicul nu este totul şi că dacă vrei poţi găsi o groază de lucruri şi după nimic.

n-am uitat niciodată să râd n-am fost mai rău am acceptat mai multe lucruri care poate nu mi-au plăcut din partea celorlalţi am încercat să înţeleg mai mult am vrut să văd mai mult m-am înţeles mai bine acum ştiu că tăcerea nu înseamnă nimic şi că există o groază de lucruri atunci când nu le văd. a doua zi dimineaţă nu rămâne decât să bei ceaiul şi să spui la revedere fără a şti însă cât timp va trece de acum încolo până când îţi vei permite să bei un alt ceai cu altcineva.

În concluzie 2009 nu mi-a adus mare lucru esenţial. Am crescut. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea observa mereu şi mereu, singurul lucru demn de a fi menţionat. Altceva rămâne până la urmă în umbră şi se spune în cuvinte mărunte, încet.

La mulţi ani!