Puncte puncte

Nu mai pot să scriu. Nu acum. Aparent fără niciun motiv, fără nicio cauză, mă uit la pagina albă şi privesc cum pe ea se aşterne acelaşi lucru: alb. Asta se revarsă din mintea mea, asta mi-a adus starea de linişte. Nu citesc şi nu scriu nimic, de dimineaţă până seara nu fac decât să ascult muzică. Nu înţeleg cum pot să mă mulţumesc cu atât; văd doar că altfel nu se poate. Nu mai pot să scriu. Nu acum.

„Adesea sufletul este cel mai mare duşman al trupului: nu lasă trupul să trăiască, nu-l lasă să se simtă bine atunci când ar vrea sau să se bucure de odihna de care are mare nevoie.” (Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric)

Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Prins în lanul de secară

J.D. Salinger (1918 - 2010)

Când l-am citit pe Mircea Cărtărescu (în De ce iubim femeile, dar şi în REM) pomenind despre povestirea-obsesie Omul care râde, cuprinsă în Nouă povestiri, citisem deja De veghe în lanul de secară şi cărţulia cu povestiri. Recunosc că până ieri nu am ştiu că J.D. Salinger mai era încă în viaţă şi probabil că aş fi fost surprins dacă s-ar fi arătat la orizont cu vreo nouă carte. Cu toate că am citit De veghe în lanul de secară într-o adolescenţă puternic mânată de obsesia pentru cărţi, ea n-a reuşit să-mi devină o carte-cult, o carte de căpătâi – aşa cum e deseori prezentată. Am citit-o însă pe nerăsuflate iar Holden Caulfield mi-a rămas în minte ca un personaj pe care aş putea face la un moment dat o analiză a adolescenţei prezentă în cărţi. Reluând nişte notiţe luate în timpul citirii cărţilor constat că la momentul respectiv Ochii verzi şi gura mică mi s-a părut una din cele mai frumoase povestiri realiste; azi nu-mi mai aduc aminte nimic. Nu i-am cunoscut încă pe Franny, Zooey sau pe Seymour, iar Salinger n-a fost un scriitor la care să ţin în mod deosebit. Cu toate astea n-am ezitat să recomand cele Nouă povestiri şi De veghe în lanul de secară oricui ar fi vrut să se destindă cu o carte plăcută.

„Deşi e un lucru pe care-l descoperim întodeauna prea târziu, cea mai curioasă deosebire între fericire şi bucurie este că fericirea e solidă, pe când bucuria e lichidă.” (Nouă povestiri – Perioada albastră a lui de Daumier-Smith)

„Poeţii judecă întodeauna atât de personal vremea. Ei îşi pun întodeauna sentimentele pe seama unor lucruri lipsite de sentimente.” (Nouă povestiri – Teddy)

“[părinţii] nu par în stare să ne iubească aşa cum suntem. Par incapabili să ne iubească, dacă nu pot să ne schimbe mereu câte puţin. Ei iubesc raţiunile lor de-a ne iubi aproape la fel de mult ca şi pe noi, şi adesea chiar mai mult. O asemenea iubire nu-ţi aduce aceleaşi satisfacţii.” (Nouă povestiri – Teddy)

„Doar pentru că cineva este într-un anumit fel, în loc să se comporte într-alt fel, nu înseamnă că e un ignorant.” (Nouă povestiri – Teddy)

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

Când timpul te prinde din urmă

Unele persoane se nasc ca să fie exact cine sunt în timp ce altele duc o luptă continuă toată viaţa pentru a ajunge înspre nivelul unei persoane care nu vor putea fi niciodată. E o chestiune care are prea puţin legătură cu noi, oamenii de rând, şi căreia ne supunem fără să putem face altceva. Am susţinut mereu că nu cred în horoscop, asta în sensul că nu voi crede niciodată în predicţiile referitoare la viitorul apropiat şi alte lucruri asemănătoare. Cu toate astea cred totuşi că purtăm cu noi anumite trăsături care au legătură cu circumstanţele naşterii, cu momentul în care deschidem ochii şi luăm contact cu toată îmbinarea asta de dimensiuni distincte în care coexistăm şi-n care ne expunem fericirea şi tristeţea, râsetele şi tăcerea. Aş spune aşadar că m-am născut sub semnul capricornului, aproape de miezul nopţii, la cumpăna dintre zece şi unsprezece ianuarie 1989. S-au schimbat multe de atunci, suficient de multe încât să pot remarca şi eu anumite diferenţe. Am crescut de-a lungul timpului cu gume Turbo şi Saray cumpărate cu hârtii de 1000 de lei ce-aveau imprimat chipul lui Mihai Eminescu, am crescut cu emoţia coroniţelor care mi se puneau pe cap atunci când luam premiu, şi cu troienele prin care mă duceam la şcoală într-un mic sat de câmpie. Foarte aproape de momentul în care scriu cuvintele astea mă pândeşte însă un timp nervos, un timp care poartă numele vârstei de douăzeci şi unu de ani. O nimica toată. Lucrul pe care vreau să pun însă accent constă în zodia pe care am pomenit-o mai devreme, cel mai bun lucru pe care l-am primit de când m-am născut, cheia unui eu exact aşa cum mi-ar fi trebuit, un eu care să convieţuiască cu mine, care să respire aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte. Se spune despre capricorni că sunt ambiţioşi şi cu mare putere de muncă, dar şi materialişti, că-şi urmează cu orice preţ ţelurile şi că dacă au ceva de demonstrat, în primul rând trebuie să-şi demonstreze lor înşişi. Da, mi se pare adevărată şi faza prin care se spune că nu este una din cele mai sociabile zodii, că nu ştie să se comporte în societate şi cum să-i raporteze pe ceilalţi la sine. În cazul meu probabil că o influenţă exterioară acestei zodii mă face să-mi centrez atenţia şi asupra celorlalţi deşi recunosc că nu ştiu să socializez aşa cum ar trebui, mulţumindu-mă mai degrabă să-mi continui drumul de unul singur decât să port incapacitatea de a socializa cu cei din jurul meu. S-ar mai zice că duc până la capăt lucrurile în care se bagă deşi şi în cazul ăsta s-ar zice că n-am fost exact modelul de capricorn pe care-l arată cărţile. Mie însă nu mi s-a părut că renunţând la un lucru am căzut într-un eşec, ci că pur şi simplu a lua o decizie la un moment dat e mai bine decât să nu o iei deloc. Da, suntem responsabili şi ne asumăm consecinţele faptelor noastre crezând că asta e singura cale pentru a trece mai departe de un obstacol. Cică suntem de obicei independenţi şi avem un caracter puternic, şi poate tocmai de aceea urăsc cu desăvârşire perioadele în care trebuie să depind în vreun fel sau altul de ceva sau cineva. Total opus felului în care par eu a fi, se spune despre capricorni că sunt cât se poate de serioşi, rigizi, că au nevoie din când în când de o relaxare. Poate că sunt şi aşa, poate că tot amalgamul ăsta din mine ascunde multe chestii greu de descoperit toate odată.

Unii au norocul să se nască în ziua care trebuie iar eu cred că sunt unul dintre aceştia. Pare de data asta, bineînţeles, o lipsă de modestie şi poate c-ar fi dacă n-aş şti să apreciez toate lucrurile bune pe care le am. Plus că uneori am impresia că mulţi din oamenii mişto de pe lumea asta s-au strâns în viaţa mea şi-au trebuit să se întâlnească cu mine: oameni de la care am avut multe de învăţat, oameni care mi-au arătat un drum, care m-au îndrumat să fac lucrurile în maniera în care să-mi fie uşor şi să-mi meargă bine, chit că poate nu i-am urmat cu exactitate. Sunt un capricorn norocos, născut într-o zi norocoasă, născut să fiu eu întru totul, să ştiu să mă percep pe mine aşa cum ar trebui şi să văd mereu drumul pe care trebuie să merg. M-am născut să cunosc oamenii care au lăsat o urmă puternică în viaţa mea chiar dacă n-a fost atât de evident la momentul acela: învăţătoarea din clasa a III-a, diriginta din gimnaziu, directoarea din liceu, primul şef cu acte în regulă. Nu e o fatalitate că noi, capricornii, ştim să ne facem modele din persoane puternice şi să încercăm tot timpul să le egalăm, nu e nicio mirare că ajungem să ne acceptăm supunerea doar pentru că tindem neîncetat la un rol de conducător. M-am născut de fapt fără nicio menire, şi asta în ciuda faptului că trăiesc neîncetat senzaţia că la un moment dat voi schimba lumea. Fie ea şi o lume minusculă, redusă aproape la nimic, o lume care să-mi aparţină şi căreia să-i aparţin. Unii se nasc să umple goluri, alţii – ca mine – se nasc să poarte golurile după ei. Nu e nimic rău în asta, mai ales când poţi gestiona asta foarte bine, când te poţi strecura printre oamenii de pe stradă fără să laşi acea senzaţie stranie să pună stăpânire pe tine. M-am născut să fiu capricorn iar ideea asta îmi place la nebunie; m-am născut să mă caţăr atât prin pietrele de munte cât şi prin viaţă, m-am născut să duc un ritm alert şi să încerc mereu să ajung primul chiar dacă pot foarte bine să mă mulţumesc şi cu un loc mai în spate. M-am născut să fiu fericit într-un fel sau altul dar să tind mereu la nişte lucruri pe lungimea de undă a cărora nu voi putea fi niciodată. Chiar îmi pare rău dacă uneori chiar nu-mi dau seama când întrec măsura, sau în partea total opusă: când sunt prea indiferent, îndepărtând astfel persoane cărora n-ar trebui să le fac asta. Nu sunt totuşi o persoană ideală şi nici n-am încercat vreodată să fiu iar atunci când am considerat că nu pot duce până la capăt un lucru foarte important am preferat să nu mă bag în el. Despre alte lucruri la care am renunţat se pot spune alte poveşti la care n-am să mai fac referire acum.

La douăzeci şi unu de ani ştii că este cazul să-ţi faci o anumită ordine în viaţă, să iei anumite decizii, să fii mai deschis faţă de adevărurile importante, ştii că nu mai este cazul să iei lucrurile atât de personal chiar dacă acel capricorn pe care-l porţi în tine te îndeamnă să fii egoist. Am multe gânduri în clipa asta şi o mulţime de posibilităţi care pornesc de aici. Nu ştiu încă exact cât de repede trebuie să fac anumite lucruri sau cât să mai aştept pentru ele, port în continuare o teamă stranie dar şi un curaj personal pe care de asemenea nu mi-l explic. Fix acum trei ani de zile primeam un cadou foarte frumos: un tort supriză din partea colegilor de clasă. Mi-am promis că nu voi mai scrie despre asta dar îmi încalc promisiunea cu bună ştiinţă: fix în urmă cu doi ani mi-am petrecut ziua consumând un cadou pe care mi se pare că doar eu ştiu să-l preţuiesc: bucurându-mă de timp. Mi s-a oferit timp, mi s-a oferit drept cadou ziua mea de naştere, şi chiar dacă am stricat-o până la sfârşit, tot a fost în regulă. Ceva mai târziu am scris asta:

braţele tăcerii tale

tu parcă trăieşti la graniţa cu lumea
ascuns printr-un punct izolat al universului
la câteva galaxii depărtare
şi mi se pare că tu nu trăieşti ca şi noi
cu aceleaşi chinuri, cu aceleaşi speranţe,
şi cu aglomeraţia din autobuze,
cu ploaia de septembrie, cu planurile de viitor...
tu eşti copil încă, iar eu mult prea grăbit,
eu vreau să cumpăr fericire din supermarket,
tu să te joci toată ziua...

în braţele mele se încurcă neliniştea.
din gândurile mele se ridică pânze de păianjen
peste străzile ude.
o singură dată, o singură dată,
nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine atunci,
nu ştiu dacă meritam,
m-ai sărutat pe obraz

pentru că ai vrut

şi mi-a rămas în minte
aşa cum rămân exploziile nucleare,
accidentul de la cernobîl de exemplu,
ca un tatuaj permanent, dureros, viu,
crescând neîncetat
şi pentru asta te-am iubit
şi pentru asta m-am teleportat prin cuvinte
către tine, tot către tine,
când m-ai chemat.

eşti rece. ai sufletul de copil
şi-o frică de întuneric
în care şi eu m-am scufundat cândva
şi din care am sorbit
până m-am trezit în vis,
în cealaltă viaţă
în care toate locurile prin care merg
sunt braţe ale tăcerii tale...

În urmă cu un an m-am bucurat de ziua mea aşa cum n-o mai făcusem până atunci: trăind-o cu adevărat şi bucurându-mă de cei din jurul meu. M-am bucurat de o dedicaţie pe o carte şi-am declarat cartea ca fiind cea mai valoroasă din biblioteca mea, şi toate astea în ciuda faptului că m-am încăpăţânat să nu mai cred în cuvinte aruncate pe o hârtie, cuvinte pe care vârsta de douăzeci de ani mi-a arătat că fără să se şi împlinească nu au valoare. De azi încolo, la fel ca şi până acum, nu aştept nimic. Nu aştept fericirea şi nici împlinirea de niciun fel chiar dacă mi-ar fi mai bine cu ele. Între timp am crescut, de azi înainte adaug un unu la numărul cu care mă prezentam până acum. De azi înainte n-am să fiu un altul dar am să fiu un acelaşi care merge înspre mai bine. Cu sau fără goluri, cu sau fără împliniri, cu sau fără priviri înapoi.

Astăzi însă am datoria să le mulţumesc tuturor celor cărora le-a păsat într-o oarecare măsură de mine, celor care au avut încredere în mine, celor care au o speranţă în mine. Mi-aş dori să înşir nişte nume dar de teamă să nu uit vreunul aleg să nu o fac. Să le mulţumesc c-am ajuns la douăzeci şi unu de ani în felul în care am ajuns, exact aşa cum trebuie pentru a fi fericit cu mine însumi. Asta e una din marile lecţii pe care trebuie să le înveţi.

…

M-am îngropat în hârtii şi-n tone de grafice şi formule. Mă doare capul, mi-e frig şi cald şi în acelaşi timp, în clipa asta mi-e frică de o groază de lucruri dar mai ales mi-e frică de timp. În sufragerie doarme un bărbat despre care dacă abia ştiu cum îl cheamă; în jurul meu, în dormitor, e o stare în care abia mă integrez. O tăcere pe care muzica nu reuşeşte s-o înlăture. Ar fi fost mult mai bine dacă cineva oarecare ar fi împărţit toate astea cu mine în timp ce eu mi-aş fi văzut de treabă. Mă întreb cum o fi să fii liber pentru că mi se pare că am uitat. Nu înţeleg de ce nu mă pot obişnui cu astea, nu înţeleg unde mi s-a dus voinţa, mă las distras prea uşor. Nu ştiu încotro mă îndrept.

Peste râu şi prin pădure

După ce trece timpul tragi iarăşi o linie şi începi să aduni, să socoteşti cât se poate de bine sperând cumva să-ţi dea ceva cu plus, să zici c-ai câştigat ceva. La sfâşitul lui 2009, cât se poate de succint, pot spune că n-a fost chiar atât de rău chiar dacă n-a fost cel mai bun an pe care l-am avut. Nici nu ies foarte bine din el, am în continuare o groază de îndoieli şi decizii de luat, dar n-am cum să mă sustrag şi până la urmă trebuie să fac ceva concret cu viaţa mea. Nu te poţi învârti toată viaţa în acelaşi loc chiar dacă mecanismul ăsta funcţionează într-un an şi nici nu poţi bate pasul pe loc sperând ca viaţa să treacă pe lângă tine când de fapt ar trebui să i-o iei înainte.

Ca dezvoltare personală la care să iau parte activ, acest an n-a însemnat foarte mult. Mi-a scăzut destul de mult capacitatea de a citi eficient, astfel că am putut să număr doar douăzeci şi trei de cărţi citite, mult mai puţin faţă de cât citeam în perioada liceului. Printre cărţile care m-au marcat semnificativ în acest an se numără: Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric (1,2), Bernhard Schlink – Cititorul, José Saramago - Anul mortii lui Ricardo Reis, Fernando Pessoa - Cartea nelinistirii. Mi-au plăcut foarte mult Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe(#), Haruki Murakami – Kafka pe malul mării(#), Doris Lessing - Al cincilea copil, Truman Capote – Cu sânge rece, Filip Florian – Degete mici(#), cât şi Băiuţeii(#), cartea scrisă împreună de cei doi fraţi Florian. N-am învăţat foarte multe lucruri care să se concretizeze în informaţii concrete dar clar am învăţat câteva elemente care ţin de o socializare cu mine însumi. În plus am constatat că n-am absolut nicio problemă să muncesc fără oprire dacă am alături de mine nişte oameni care să-mi placă cu adevărat şi alături de care să mă simt bine.

În materie de muzică pot spune că am stat cât se poate de bine. Am văzut live câţiva artişti pe care mi i-aş fi dorit şi chiar pot spune c-am bifat câteva concerte care au lăsat în urma lor un semn important. În total i-am văzut pe Leonard Cohen(#), Guano Apes(#), The Herbaliser, IAMX(#), Numa Crew, Dub Fx, Lange, Ferry Corsten, Yann Tiersen, Pink Martini (#) şi Jay-Jay Johanson(#). Mi-au plăcut foarte foarte mult Guano Apes şi IAMX pentru maniera de a face spectacol şi pentru publicul care reuşeşte să ofere concertului o altă dimensiune. Pentru modul în care am reuşit să mă simt, în mod clar cele mai bune au fost Leonard Cohen, Pink Martini şi Jay-Jay Johanson. Probabil că are o mare importanţă şi toată încărcătura spirituală cu care am mers la ele, toate melodiile ascultate anterior, toată tensiunea acumulată. Cu toate că sunt un om care trăieşte la limită un concert rock, mă simt mult mai bine după un concert care mişcă în mine o părticică de suflet.

Foarte multe lucruri semnificative nu mai rămân de spus mai mult decât am spus în alte posturi în cursul acestui an. Am purtat după mine un gol fără ca să mai fiu măcar în stare să-i percep semnificaţia. Oricum ar fi, nu există finalitate al unui lucru de genul ăsta, prin urmare n-aş putea spune că am reuşit să trec mai departe peste ceva important. În clipa în care m-am născut probabil că cineva pe care nimeni nu l-a înţeles vreodată hotărâse că voi fi un om fără destin şi că întreaga viaţă voi căuta ceva anume fără ca nici eu să-mi dau seama exact ce. Douăzeci de ani mai târziu înţelesesem totuşi că lucrurile care trec de tine nu se mai întorc niciodată, că oamenii care trec de tine sau peste care ai trecut se duc înainte şi e cam complicat să mai revii cumva la ei. Până şi un simplu apel telefonic devine un chin. Acest an a fost în cea mai mare parte unul al tăcerii, al lucrurilor care se duc în tăcere fără să mai ajungă să însemne mare lucru. Am învăţat că o dedicaţie pe o carte nu înseamnă nimic după ce trece ziua în care a fost scrisă, de parcă n-aş fi ştiut lucrul ăsta. Apoi am început să devin conştient cum,în spatele întregii vorbării despre goluri şi despre nimic mă las totuşi să observ anumite puncte în care chipurile oamenilor transmit semnale aparte. Şi apoi am ştiut că nimicul nu este totul şi că dacă vrei poţi găsi o groază de lucruri şi după nimic.

n-am uitat niciodată să râd n-am fost mai rău am acceptat mai multe lucruri care poate nu mi-au plăcut din partea celorlalţi am încercat să înţeleg mai mult am vrut să văd mai mult m-am înţeles mai bine acum ştiu că tăcerea nu înseamnă nimic şi că există o groază de lucruri atunci când nu le văd. a doua zi dimineaţă nu rămâne decât să bei ceaiul şi să spui la revedere fără a şti însă cât timp va trece de acum încolo până când îţi vei permite să bei un alt ceai cu altcineva.

În concluzie 2009 nu mi-a adus mare lucru esenţial. Am crescut. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea observa mereu şi mereu, singurul lucru demn de a fi menţionat. Altceva rămâne până la urmă în umbră şi se spune în cuvinte mărunte, încet.

La mulţi ani!

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca

IAMX

Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Timpul care se scurge

Anul trecut scriam un articol ce-şi propunea să reconstituie ultimele momente şi trăirile mele în ceea ce privea finalitatea unei perioade care însemnase totul pentru mine: liceul. S-a scurs de atunci mai bine de un an, an în care aşa cum îmi demonstrasem încă de mai demult, se pot întâmpla atâtea… Ei bine, între timp - ca şi cum timpul ăsta ar fi ceva infim – am mai trăit ceva lucruri cărora acum mă simt nevoit să le fac un rezumat. Şi da, urmând o logică simplă, dacă anul trecut terminam liceul se presupune că ar fi trebuit să mă şi înscriu la o facultate imediat după. Şi nu m-am înscris la una, ci chiar la două, iar până la urmă am decis să rămân să învăţ informatică la FMI, în defavoarea Facultăţii de Fizică. După ce m-am văzut admis la facultate (după un examen de al cărui rezultat am fost destul de mândru) mi-am găsit şi un loc de muncă, iniţial provizoriu (doar pe durata verii), la departamentul de logistică al unei firme de leasing. Mai apoi a început şi facultatea iar eu am luat decizia de a nu renunţa la serviciu. Aveam mai multe motive pentru asta: banii câştigaţi îmi confereau independenţă şi stabilitate, serviciul nu era chiar deloc extenuant şi cel mai important factor, de departe, era că mă simţeam incredibil de bine alături de colegii de acolo. Şi iată că timp de un an de zile am mers în paralel şi cu facultatea şi cu serviciul, timp în care mi-am putut forma nişte impresii şi-n care mi s-au decantat nişte concluzii. Mi-am dat seama, în repulsia pe care mi-o provoacă uneori lumea care mă înconjoară, că pentru mine o diplomă nu înseamnă nimic, că pentru a fi mulţumit de facultatea pe care o urmez trebuie cu adevărat să învăţ ceva, să-mi folosească ceea ce învăţ şi să-mi placă. Pentru că nu-mi place să copiez la examene şi mă resemnez cu faptul de a rămâne cu restanţă în cazul în care n-am învăţat. Dar aici, din punctul meu de vedere, multe lucruri treceau pe lângă mine, au trecut mai bine zis… logică matematică şi computaţională, arhitectura sistemelor de calcul (şi nu, a nu se citi hardware), limbaje formale şi automate… Aşa că între timp, după ceva alergătură pentru acte, m-am retras de la info şi m-am înscris acolo unde am ales să nu mă duc de prima dată, şi anume la fizică. Nu mă îndoiesc că am luat decizia cea mai bună. Uneori unele lucruri nu se potrivesc, uneori mai dăm înapoi pentru ca atunci când ne hotărâm să facem ceilalţi paşi în faţă să păşim mai bine. Nu există decizii greşite sau regrete. Sunt doar hotărâri potrivite la un moment dat cu care apoi ajungi la nişte înţelegeri… Doar că de data asta am mai luat şi decizia de a renunţa la serviciu pentru a mă putea dedica facultăţii. A fost de departe cea mai grea dintre toate, infinit mai grea faţă de aceea de a renunţa la o facultate despre care eu consider că nu mă reprezintă. Pentru că adevărul a fost acela că m-am ataşat de colegii de la muncă, că-mi plac, că mă simt extraordinar de bine alături de ei. Şi chiar şi cât am stat alături de ei am învăţat o mulţime de lucruri, mi-am format o deprindere aparte de a privi oamenii… iar de la Radu am învăţat de departe o mulţime de lucruri, mult mai multe decât m-ar fi putut învăţa facultatea în acest an. Lucruri care sigur îmi vor fi de folos mai târziu, lucruri care ţin de o inteligenţă socială, lucruri în aparenţă simple…

Astăzi a fost ultima mea zi la birou. O zi în care am muncit la fel ca în celelalte, în care mi-am băut ciocolata caldă şi-n care am râs şi-am glumit ca de obicei…  doar că astăzi în loc de salut le-am strâns mâna cu putere şi i-am auzit urându-mi succes… Ştiam că mâine nu mai revin, că voi pleca de acasă mergând într-o altă direcţie, într-un alt scop… Am ieşit grăbindu-mă din birou, n-am vrut să-i las să mă vadă lăcrimând… M-am grăbit până în staţia de autobuz, m-am urcat, mi-am deschis cartea şi am încercat să citesc… nu puteam… ochii mei încă lăcrimau.

Nelinistiri aparte

[pentru că nevoia de a spune o groază de lucruri  care totuşi nu se lasă scoase la lumină este atât de mare… pentru moment mă limitez la doar la un citat]

Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt.

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

 

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Ploaie de vis

Există câteva persoane în lume pe care într-un fel sau altul aşteptăm cu ardoare să le întâlnim, fără a fi însă conştienţi de timpul scurs până în clipa întâlnirii. Aşa se face că într-una dintre acele zile când cerul parcă se prăbuşea peste pământ te-am văzut pentru prima dată; mă căutai cu privirea dar eu eram deja acolo, îţi făceai griji c-ai întârziat dar erai tocmai la timp. Iar pe parcursul celor câteva ore care au urmat n-am ştiut exact dacă tu eşti asemenea mie sau dacă ar fi mai corect să cred că eu sunt asemenea ţie… N-am ştiut dacă mă simţeam bine pentru că vorbeam despre lucruri care îmi plăceau sau tocmai pentru că stateam la aceeaşi masă cu tine, pentru că puteam aprecia momentul ăsta.

Iar apoi m-am lăsat purtat sub umbrela ta şi nu mi-a fost teamă. Ba chiar mai mult, în ciuda tuturor temerilor de care mi-ai vorbit, mi-am dat seama că-n realitate ai mult mai mult curaj decât aş putea avea eu acum. Mi-am dat seama că am multe lucruri de învăţat de la tine, lucruri de care poate că nu suntem conştienţi niciunul…

Mulţumesc.

ulterior

Mi-am amintit ulterior, pe când s-a lăsat întunericul şi zgomotul de fond a început să scadă, că aveam în faţă o viaţă întreagă. Am văzut atunci prin ochii deschişi cum iau naştere săruturi şi îmbrăţişări, cum întind mâna unor persoane pe care astăzi nu le cunosc dar care într-o bună zi ar putea să-mi devină unele dintre cele mai dragi, am văzut cum aveam să mai fiu fericit încă de câteva ori şi cum aveam să-mi mai pierd raţiunea încă de alte ori şi cum urma să mai cad încă de multe ori. Dar n-a fost nicio problemă. Urmau să se scurgă încă multe nopţi în care să mă adâncesc (de data asta) în întunericul care dă naştere fericirii, în dialogul mâinilor sălbatice, în silenţiozitatea oftatului greoi. Mi-am amintit ulterior că n-am decât douăzeci de ani şi că am încă timp, în măsura în care el este relativ, să mă obişnuiesc cu mine, cu fericirea, cu tăcerea, cu singurătatea, cu nevoia oamenilor de a fi iubiţi, cu ignoranţa lor, cu tot ceea ce-nseamnă viaţa de la un capăt până la celălalt. […pentru că atunci când am deschis uşa de la dormitor am ştiut să zâmbesc…]

…

M-am ridicat, mi-am închis uşa de la dormitor şi am izbucnit în plâns…

Se mai intampla

Acum, chiar acum, mi-ar trebui o doză serioasă de alcool tare, nişte whiskey şi tequila şi nişte gin, şi să beau până la ne-oprire… Şi pe cineva care să stea la capul meu, altcineva, cineva care pur şi simplu să nu mă cunoască şi căruia să nu i se facă milă de mine, cineva care să scrie pe hârtie toate cuvintele complicate şi îngreunate pe care aş reuşi să le scot. Şi-aş bea până m-aş afunda în acea stare de dincolo de realitate din care rişti să nu mai ieşi niciodată, şi-aş vomita pe mine şi-aş adormi în propria vomă şi nu ar mai conta chiar deloc, chiar deloc, aş fi şi prin exterior exact aşa cum mă simt pe dinăuntru. Mizerabil.

se mai întâmplă.

Zambet

Dacă vei ajunge vreodată pe această pagină, să ştii că-ntr-o zi oarecare din iulie mi-ai zâmbit mie din staţia de autobuz de la bulevardul Mărăşeşti în timp ce pe mine mă trăgea autobuzul într-o direcţie în care impulsul electric produs de acest zâmbet se pierdea într-o stare de gol. Cartea din mâinile mele rămăsese împietrită.

De ce iubesc Bucurestiul? Nu stiu.

Prin urmare… cândva mă hotărâsem să particip la concursul care purta numele De ce iubim Bucureştiul? şi fiind oricum constrâns de dimensiuni am reuşit să schiţez şirul unei povestioare legată de o anumită cafenea din oraş, povestioară care acum se află aici. Nu ştiu cum sau de ce dar am avut supriza ca aceasta să fie aleasă şi să câştige premiul juriului. Prin urmare va apărea în cartea cu povestiri despre Bucureşti care se lansează mâine (17 iunie) în cadrul Bookfest 2009, la standul Cotidianul, la ora 16:00. Voi fi şi eu pe acolo, cumva :D