Wherever Roy went, Silo went too.

Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

Peste râu şi prin pădure

După ce trece timpul tragi iarăşi o linie şi începi să aduni, să socoteşti cât se poate de bine sperând cumva să-ţi dea ceva cu plus, să zici c-ai câştigat ceva. La sfâşitul lui 2009, cât se poate de succint, pot spune că n-a fost chiar atât de rău chiar dacă n-a fost cel mai bun an pe care l-am avut. Nici nu ies foarte bine din el, am în continuare o groază de îndoieli şi decizii de luat, dar n-am cum să mă sustrag şi până la urmă trebuie să fac ceva concret cu viaţa mea. Nu te poţi învârti toată viaţa în acelaşi loc chiar dacă mecanismul ăsta funcţionează într-un an şi nici nu poţi bate pasul pe loc sperând ca viaţa să treacă pe lângă tine când de fapt ar trebui să i-o iei înainte.

Ca dezvoltare personală la care să iau parte activ, acest an n-a însemnat foarte mult. Mi-a scăzut destul de mult capacitatea de a citi eficient, astfel că am putut să număr doar douăzeci şi trei de cărţi citite, mult mai puţin faţă de cât citeam în perioada liceului. Printre cărţile care m-au marcat semnificativ în acest an se numără: Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric (1,2), Bernhard Schlink – Cititorul, José Saramago - Anul mortii lui Ricardo Reis, Fernando Pessoa - Cartea nelinistirii. Mi-au plăcut foarte mult Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe(#), Haruki Murakami – Kafka pe malul mării(#), Doris Lessing - Al cincilea copil, Truman Capote – Cu sânge rece, Filip Florian – Degete mici(#), cât şi Băiuţeii(#), cartea scrisă împreună de cei doi fraţi Florian. N-am învăţat foarte multe lucruri care să se concretizeze în informaţii concrete dar clar am învăţat câteva elemente care ţin de o socializare cu mine însumi. În plus am constatat că n-am absolut nicio problemă să muncesc fără oprire dacă am alături de mine nişte oameni care să-mi placă cu adevărat şi alături de care să mă simt bine.

În materie de muzică pot spune că am stat cât se poate de bine. Am văzut live câţiva artişti pe care mi i-aş fi dorit şi chiar pot spune c-am bifat câteva concerte care au lăsat în urma lor un semn important. În total i-am văzut pe Leonard Cohen(#), Guano Apes(#), The Herbaliser, IAMX(#), Numa Crew, Dub Fx, Lange, Ferry Corsten, Yann Tiersen, Pink Martini (#) şi Jay-Jay Johanson(#). Mi-au plăcut foarte foarte mult Guano Apes şi IAMX pentru maniera de a face spectacol şi pentru publicul care reuşeşte să ofere concertului o altă dimensiune. Pentru modul în care am reuşit să mă simt, în mod clar cele mai bune au fost Leonard Cohen, Pink Martini şi Jay-Jay Johanson. Probabil că are o mare importanţă şi toată încărcătura spirituală cu care am mers la ele, toate melodiile ascultate anterior, toată tensiunea acumulată. Cu toate că sunt un om care trăieşte la limită un concert rock, mă simt mult mai bine după un concert care mişcă în mine o părticică de suflet.

Foarte multe lucruri semnificative nu mai rămân de spus mai mult decât am spus în alte posturi în cursul acestui an. Am purtat după mine un gol fără ca să mai fiu măcar în stare să-i percep semnificaţia. Oricum ar fi, nu există finalitate al unui lucru de genul ăsta, prin urmare n-aş putea spune că am reuşit să trec mai departe peste ceva important. În clipa în care m-am născut probabil că cineva pe care nimeni nu l-a înţeles vreodată hotărâse că voi fi un om fără destin şi că întreaga viaţă voi căuta ceva anume fără ca nici eu să-mi dau seama exact ce. Douăzeci de ani mai târziu înţelesesem totuşi că lucrurile care trec de tine nu se mai întorc niciodată, că oamenii care trec de tine sau peste care ai trecut se duc înainte şi e cam complicat să mai revii cumva la ei. Până şi un simplu apel telefonic devine un chin. Acest an a fost în cea mai mare parte unul al tăcerii, al lucrurilor care se duc în tăcere fără să mai ajungă să însemne mare lucru. Am învăţat că o dedicaţie pe o carte nu înseamnă nimic după ce trece ziua în care a fost scrisă, de parcă n-aş fi ştiut lucrul ăsta. Apoi am început să devin conştient cum,în spatele întregii vorbării despre goluri şi despre nimic mă las totuşi să observ anumite puncte în care chipurile oamenilor transmit semnale aparte. Şi apoi am ştiut că nimicul nu este totul şi că dacă vrei poţi găsi o groază de lucruri şi după nimic.

n-am uitat niciodată să râd n-am fost mai rău am acceptat mai multe lucruri care poate nu mi-au plăcut din partea celorlalţi am încercat să înţeleg mai mult am vrut să văd mai mult m-am înţeles mai bine acum ştiu că tăcerea nu înseamnă nimic şi că există o groază de lucruri atunci când nu le văd. a doua zi dimineaţă nu rămâne decât să bei ceaiul şi să spui la revedere fără a şti însă cât timp va trece de acum încolo până când îţi vei permite să bei un alt ceai cu altcineva.

În concluzie 2009 nu mi-a adus mare lucru esenţial. Am crescut. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea observa mereu şi mereu, singurul lucru demn de a fi menţionat. Altceva rămâne până la urmă în umbră şi se spune în cuvinte mărunte, încet.

La mulţi ani!

Două pagini mai târziu

Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.

Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o relevelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales ca m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.

„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”

Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.

[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]

Ce de lucruri au nevoie de explicaţii!

Am început să citesc Degete mici imediat după ce am terminat Băiuţeii poate dintr-o dorinţă de a compensa timpul pierdut până la descoperirea fraţilor Florian, poate din excel de zel sau poate pentru că pur şi simplu am fost inspirat s-o trag din bibliotecă şi să-i mângâi coperta mată pentru ca mai apoi s-o deschid. Iar ce-am găsit în acest roman a depăşit de departe toate aşteptările pe care le-aş fi putut avea: o reconstrucţie totală a stilului venită din partea lui Filip Florian, diferită de cea pe care i-o remarcasem în Băiuţeii, o schimbare la o sută optzeci de grade a tematicii, a cadrului, am găsit fraze care frapau prin cursivitate şi armonie, un stil care m-a făcut să suspin după alte câteva romane care mi-au încântat şi latura estetică, mai mult decât pe cea a devoratorului de poveşti.

Vreau să precizez din start că mi-a plăcut, că nu există niciun dubiu că e o carte la care mi-aş dori să revin peste câţiva ani, după ce voi fi citit multe altele, nu atât pentru a retrăi romanul cât pentru a avea parte din nou de sentimentul ăsta care-mi spune că am câştigat ceva după ce-am citit-o. N-aş putea spune exact ce, habar n-am, dar nu pot pune cartea înapoi în bibliotecă fără a o aprecia pe deplin. Nu mai este însă o mirare pentru mine că lecturile care mă solicită cel mai mult se dovedesc la sfârşit şi cele care mi-au plăcut cel mai mult, iar aici clar se află şi acest roman al lui Filip Florian. I-aş putea enumera aici şi pe Virginia Woolf, Antoine de Saint-Exupéry şi nu în ultimul rând pe Umberto Eco, la al cărui roman – Numele trandafirului – m-am gândit tot timpul pe măsură ce citeam Degete mici. Mi se pare că Filip Florian reuşeşte să transpună într-un simplu oraş de provincie românesc mult din aerul mănăstirii franciscane descris de Eco, şi descrie foarte bine acel mister care învăluie toată comunitatea, cât şi dorinţa (aici mai puţin apăsată, dar la fel de generală) de a demistifica întâmplările care dau peste cap viaţa oamenilor de rând. Iar din lecturile care te solicită cel mai mult e cumva mai probabil să scapi pe drum mai multe lucruri, şi tocmai de aceea este cumva necesară o recitire. Ştiu că n-am înţeles exact nişte amănunte şi că până la sfârşit am mai uitat din numele unor personaje care apar mai mult fragmentar dar care în perspectiva textului îşi au rolul lor de a întregi atmosfera. Am urmărit însă cu interes acele personaje care se bucură de mai mult spaţiu în economia textului, care-s îndeajuns de bine construite şi înzestrate cu viaţă încât să te atragă în paginile unei poveşti care fără vreunul dintre ele n-ar mai putea fi concepută. Şi asta pentru că acest roman este în primul rând unul cu şi despre personaje, în loc să fie unul al acţiunii, al întâmplării. Povestea se construieşte prin poveşti individuale, prin istorii personale. Nu există nimic în cartea asta care să nu-şi tragă cauzele dintr-o istorie tulbure şi învolburată, care să nu ducă în spate probabilitatea unui trecut. Şi asa se face că iar am impresia că în momentul lecturii nu se întâmplă nimic cu adevărat, nimic care să te impresioneze, nimic pe care să-l poţi povesti atunci când cineva te întreabă despre ce vorba în carte. E de ajuns oare să spui că unii găsesc nişte schelete într-o groapă comună dintr-un orăşel oarecare şi încearcă să elucideze misterul? Cât am fi pierdut oare pe drum din adevăratele semnificaţii ale romanului limitându-ne doar la o astfel de descriere? Unde este aici povestea călugărului Onufrie, unde este povestea de dragoste, unde îşi mai găseşte locul gloria şi declinul Eugeniei Embury? Cine sunt însă aceste personaje care nu influenţează cu nimic aflarea adevărului referitor la misterul gropii comune, la cauzele care au dus ca o adunătură de oase să se găsească la un loc îngropate lângă un castru roman? Nimeni esenţial până la urmă! Aşa cum putem observa până la sfârşit, adevăratele jocuri se fac undeva în umbră, independente de voinţa majorităţii şi de dorinţa comună a tuturor. E punctul în care Filip Florian îşi arată cu adevărat măiestria, când scoate la iveală (asemenea lui Eco) un complot care pare a depăşi cu mult puterea de întrepătrundere a oamenilor de rând care au propriile lor probleme şi punţi de îndreptare a atenţiei: călătoria la muntele Olimp, pogorârea Maicii Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie, povestea aparent secretă dintre Petruş şi Jojo. Un rol cheie mi se pare că-l au în schimb argentienii veniţi pentru a cerceta oasele din punct de vedere arheologic, victime şi ei ale unei istorii îndepărtate, de pe un alt meleag, care în loc să elucideze misterul se avântă într-unul şi mai mare, chiar dacă restrâns la propriile observaţii: lipsa degetelor mici. N-ar fi până la urmă nicio surpriză că străinii cad pradă unei istorii pe care nu o cunosc şi pentru care au ajuns să pună mărturie după asumarea unei concluzii inocente, nu însă şi sigure în totalitate. Şi acestea fiind spuse, romanul s-a terminat. Sfârşitul revelator, cheie, vine cumva ca o acumulare a tuturor poveştilor individuale, ca o demistificare (însă doar din privinţa naratorului obiectiv – niciunul dintre personajele active nu are până la sfârşit acces la adevăr) şi-i oferă cititorului satisfacţia de a fi citit toate astea, de a fi urmărit fiecare personaj în parte fără a pricepe mare lucru din sensul înspre care se îndreaptă lucrurile. Din cauza asta, abia după ce dai ultima pagină, îţi dai seama cât de mult ţi-a plăcut şi poţi cântări corect adevărata valoare a romanului. Şi tot nu ştiu exact de ce mi-a plăcut şi de ce ar fi atât de important, ştiu doar că mi-a oferit acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am terminat Numele trandafirului, iar asta a fost cu adevărat una din revelaţiile vieţii mele de cititor.

Filip Florian – Degete mici, Editura Polirom, 2007

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca

Portret al tanarului pe inserat

Pământul se învârte ameţitor. Începi să-ţi dai seama de asta încă de dimineaţă de când începi să sorbi primele guri din cana de cafea fierbinte. Tot atunci citeşti ce s-a mai scris noaptea pe bloguri, te mai minunezi puţin de ce se mai întâmplă prin lume iar mai apoi, fără ca măcar să-ţi mai dai seama, s-a făcut timpul să pleci de acasă. Nu e de mirare că şi oraşul se învârte ameţitor. Totul doar pentru că nu înţelegi nimic din agitaţia de neoprit a oamenilor de rând, a automobilelor, a sunetelor telefoanelor mobile, a afişelor publicitare, din tristeţea câinilor ghemuiţi pe un carton, spijiniţi de chioşcul de ziare, din mâna întinsă a bătrânei de la colţul blocului, pentru că de fapt nu înţelegi nimic din nimic şi rămâi cu impresia că toate trec pe lângă tine într-o mare viteză în timp ce tu stai pe loc. Doar că şi tu, în mişcarea ta obişnuită, îţi duci propria viaţă pe aceleaşi cărări pe care se preumblă şi toate celelalte lucruri care te înconjoară, dar viaţa ta pare că are sens în timp ce suferi de incapacitatea de a vedea sensul din toate celelalte. Te mulţumeşti cu cartea din rucsac, îşi este mai mult decât de ajuns, preferi să te doară stomacul de foame decât să nu te bucuri de atingerea paginilor ei. Îţi dai ultimii bani din buzunar pentru a trăi orbirea indusă de muzică¹, mergi la lecturi publice², te bucuri de oamenii din jurul tău în timp ce altora le duci intens dorul, mănânci fericire pe pâine şi-i spui mamei să-ţi pregătească cea mai apetisantă plăcintă pe care ai văzut-o vreodată în poze³. Trăieşti dragostea ca pe o boală – ştii că n-o să scapi niciodată de ea – dar lucrul ăsta te mulţumeşte. Ştii că certitudinea asta nu ţi-o aduce decât o anumită fericire şi că generează la rândul ei fericire. Iar seara te retragi cu o cană de ceai şi cu nişte melodii care ţi se cuibăresc în suflet şi nici nu-ţi dai seama cât de repede se învârte Pământul acum, când de pregăteşti să te scufunzi în vis.

_________________

1. Pink Martini

2. FILB

3. Placinta cu mere

Din portocale

“(…) îmi doresc pe cineva care să fie aspru la nevoie şi care să mă iubească până la moarte şi care să ştie că dragostea e la fel de puternică precum moartea şi să fie de partea mea toată viaţa. Îmi doresc pe cineva care să mă distrugă şi să se lase distrus de către mine. Sunt multe forme de dragoste şi afecţiune; unii îşi pot petrece toată viaţa împreună, fără să-şi ştie numele unul altuia. Să dai un nume e un proces dificil, care ia mult timp; numele trebuie să dea seama de esenţă şi înseamnă putere. Însă cine te cheamă acasă în nopţile de nebunie? Doar cel sau cea care îţi ştie numele.”

Jeanette Winterson – “Portocalele nu sunt singurele fructe”, Editura Humanitas Fiction, 2008, pag. 199

De ce iubesc Bucurestiul? Nu stiu.

Prin urmare… cândva mă hotărâsem să particip la concursul care purta numele De ce iubim Bucureştiul? şi fiind oricum constrâns de dimensiuni am reuşit să schiţez şirul unei povestioare legată de o anumită cafenea din oraş, povestioară care acum se află aici. Nu ştiu cum sau de ce dar am avut supriza ca aceasta să fie aleasă şi să câştige premiul juriului. Prin urmare va apărea în cartea cu povestiri despre Bucureşti care se lansează mâine (17 iunie) în cadrul Bookfest 2009, la standul Cotidianul, la ora 16:00. Voi fi şi eu pe acolo, cumva :D

In afara programului

La prima ocazie, adică la prima raită serioasă prin librării (a se citi cu bani) mă voi întoarce acasă cu asta:

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii

Later edit (24.04): azi am cedat ispitei, m-am dus la Cărtureşti doar s-o văd dar m-am întors cu ea acasa. Apropo, se pare că vor scoate o serie de autor. E ceva. Un motiv în plus de fericire. :D

Carti, etc, carti

La începutul anului mi-am propus să ţin şi eu o evidenţă a cărţilor cumpărate precum şi a sumelor la care m-au ajuns. Este aprilie, n-am mai actualizat lista din februarie, deja cărţile se încalecă una pe cealaltă pe rafturile bibliotecii şi multe dintre ele ajung să stea pe covor. Am eşuat lamentabil în ţinerea unei evidenţe, depăşit mult de ritmul achiziţiilor. Multe le găsesc la reduceri şi deci nu mă ajung la costuri foarte mari (ah, dacă n-aş trece atât de des prin dreptul librăriilor)…

ultrascurte

• ştiu că nu prea am mai scris nimic, n-am avut chemare; sper să reuşesc să mai vin cu ceva interesant
• am câteva cărţi terminate despre care n-am apucat încă să scriu: Middlesex, Orbitor. Aripa dreaptă, Invitaţie la eşafod, Scrisori către fiul meu. Cu excepţia invitaţiei le-aş cataloga marcante sau chiar foarte marcante.
• fac ultimele aranjamente şi pregătiri pentru a duce un manuscris de poezie pentru concursul de la cartea românească pe ultima sută de metri, ca de obicei
• mai sunt doi paşi până la sesiune (şi nu ştiu mare lucru)
• promit ca de acum încolo să încerc să răspund comentariilor de pe ambele bloguri şi să ajung la schimb de cărţi
• acum citesc Psihologia educaţiei de la teorie la practică, cartea profei mele de psihopedagogie
• voi face revelionul la Sibiu :X
• cresc

intr-o lume densa

am închis coperţile şi-am mişcat halucinant din pleoape încercând să îndepărtez stratul imposibil de descris ce mi se formase pe cristalinul ochilor. era aproape incredibil dar totul se sfârşise, Mircea îl întâlnise pe Victor şi cartea în care mă scufundam işi spunea ultimele cuvinte. pe scaunul din autobuzul în care mă aflam, din trupul în care inima mea continua să bată, unul dintre cei o mulţime de indivizi care mă compun izbucnise brusc într-o moarte sfâşietoare, afundându-se ocolo unde n-avuseserăm ochi de văzut ca s-o vedem şi urechi de auzit ca s-o auzim, nu în afară, ci-n interior, nu în jurul ţestei, ci înăuntrul ei, într-o lume densă, într-o lumină densă, arzând orbitor, orbitor, orbitor...

Subuniversuri

Universul meu este foarte uşor de definit, chiar mai uşor decât o structură algebrică pentru că din moment ce-ai reuşit să-l defineşti nu mai este deloc nevoie să-i demonstrezi proprietăţile întrucât totul este evident. Pornind de la om, de la fiinţa mea înzestrată cu suflet, care este centrul universului în care mă scald ajung la doar câteva elemente care gravitează în jurul său. În mod cert existenţa mea nu depinde de apă sau de mâncare întrucât nu-mi las mie împresia că aş trăi prin materialitate. Singurele elemente care aparţin concret universului meu sunt cărţile şi muzica, care se amestecă incontrolabil printre legi de corespondenţă ce se numesc dragoste şi timp.

Sub pătura cu model de stele şi nori poluaţi mi se ascunde conştiinţa şi puterea de a visa. În târziul nopţii eu mă privesc în oglindă observându-mi strălucirea caldă din ochi; pe acolo mi se revarsă muzica prin How many friends a celor de la The Who (It's all like a dream you know / When you're still up early in the morning / And you all sit together to watch the sun come through / But things don't look so good / When you could use a bit of warning / Then you know that no one will ever speak the truth about you). Şi-n spatele meu se revarsă titluri din care curge curajul-zilei-de-mâine. Scrisori către fiul meu, Orbitor, Ada sau ardoarea, Dimineaţă pierdută, Ciuma. Toate mă privesc cu ochi sfidători întrucât eu par a le sfida puterea. În loc să le citesc nu mă gândesc decât cum aş putea scrie una, cum s-ar putea scrie o carte cu adevărat... mă gândesc chiar cum aş putea trăi cu adevărat o carte. Căci în ciuda faptul că am propria mea poveste nu am şi propria mea formă de a grăi o poveste.

Pentru că trăiesc pentru posibilitatea unei zile venite la întâmplare când, săgetată de puterea necunoscută şi de nemăsurat a dragostei, inima mea va ceda presiunii şi se va declara învinsă. Atunci fruntea mea se va apleca asupra aceluiaşi umăr şi mâna mea va prinde în sine aceeaşi mână. Şi va răsuna muzica şi cărţile vor striga rotindu-se în jurul unui singur, etern, EU care, vorbind halucinant şi neinteligibil va ajunge să deschidă ochii zdrobind pustietatea fără limită a întunericului.

O lista foarte lunga

După ce m-am tot învârtit pe la Gaudeamus prin toate direcţiile şi m-am tot gândit la care cărţi să mă hotărăsc, iat cu ce am ajuns acasă până la urmă:

1. 6 cărţi din Raftul Denisei, mânat fiind de reducerea de care beneficiau:
• Toate familiile sunt psihotice, Douglas Coupland
• Generaţia X, Douglas Coupland
• Jurnalul pierdut al lui Don Juan, Douglas Carlton Abrams
• Anomalii, Joey Goebel
• Torturaţi-l pe artist, Joey Goebel
• Transgresiuni, Sarah Dunant
2. Un Polirom: Zilele regelui, Filip Florian (n-am fost încântat de reducerile lor - e mult mai avantajos să comand online, unde am reducere de 30%)
3. O Curtea Veche: Mă numesc Roşu, Orhan Pamuk
4. 14 cărţi de la Cotidianul (cu 7 eram în urmă şi am mai primit încă 7 cadou)
• La agăţat, Nadine Gordimer
• Caietele lui Serafino Gubbio, operator, Luigi Pirandello
• Omul ilustrat, Ray Bradbury
• Întâmplări din Gastropolis
• Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde (în ciuda faptului că am deja o ediţie în limba engleză)
• Inima întunericului, Joseph Conrad
• Hagi-Murad, Lev Tolstoi
• Daisy Miller şi alte nuvele, Henry James (şi pe aseasta o mai am o dată, ediţia de la Polirom)
• Cutia neagră, Amos Oz
• Tropicul Cancerului, Henry Miller
• Durabila iubire, Ian McEwan
• Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch
• Citindu-l pe Turgheniev, William Trevor
• O călătorie în India, E.M. Forster

Concluzia: am exagerat îngrozitor!!! (m-au costat 189 RON) - dar... n-am putut să mă abţin :|

Schimb de Carti Bucuresti

Duminică, 1 iunie, de la ora 15:00, va avea loc iarăşi, ca de obicei, Schimb de Cărţi, întâlnirea pasionaţilor de cărţi, lectură şi prieteni. Ne vedem în Lucky 13, pe strada Selari la nr.9-11. Se anunţă o ediţie foarte interesantă.

Citiţi mai multe aici: CITESTE DESPRE SCHIMB DE CARTI!

Despre piaţa de carte din Romania

În urmă cu vreo patru ani păşeam novice prin lumea misterioasă a cărţilor. Am început flămând şi neştiutor, haotic şi chinuitor. Îmi aduc aminte şi acum de emoţia pe care am avut-o atunci când am ţinut în mâini Codul lui Da Vinci, cartea care m-a determinat de-a dreptul să citesc; bineînţeles că au mai existat încercări izolate până la acea vreme, însă fără succes pe termen lung: Dracula lui Stocker şi seria Harry Potter alături de care am crescut. Am devorat aşadar Codul lui Da Vinci într-un interval record pentru mine la acea vreme rămânând în acea vreme cu o impresie devastatoare. Eram un copil. Apoi am citit Alchimistul, carte ce de asemenea mi-a lăsat un sentiment nemaipomenit. Nu mă interesează ce s-ar putea spune, ce s-a zis. Pentru mine nu s-ar fi putut un început mai bun, mai captivant, mai cuprinzător, puternic, decât cel reprezentat de cele două cărţi. În perioada imediat următoare am continuat să-i citesc pe cei doi: Dan Brown şi Paulo Coelho se aliaseră pentru a-mi succita interesul. Aveam aşadar cărţi de la Rao şi de la Humanitas, baza a ceea ce avea să constituie mai târziu biblioteca mea personală, consolidată de propriile-mi mâini.

Schimbarea cea mai importantă a fost constituită de achiziţia pe care am făcut-o la începutul verii 2005: ediţia de la Rao pentru Un veac de singurătate îmi stătea în mâini, fascinându-mă total. Am citit-o câteva săptămâni mai târziu. Mai este oare nevoie să spun ce-a însemnat carte asta? Totul. Am continuat să cumpăr cărţi de la Rao, motivat şi de Clubul de Carte în care mă înscrisesem, poveste ce a mai durat încă în jur de un an de zile. După care m-am plictisit. Cu excepţia clasicilor: Mann, Faulkner, Garcia Marquez, Sartre, Hesse, această editură nu-mi mai succita interesul. Am rezistat chiar să rezist tentaţiilor considerabile pe care mi le-au creeat cu John Grisham. În tot acest timp, pe intervale, m-am alimentat uneori din oferta celor de la Humanitas: Scurtă istorie a timplui, M-am hotărât să devin prost, De ce iubim femeile.

Iată însă că timpul a trecut şi cunoştinţele mele în materie de literatură au crescut, în aceeaşi măsură în care mi-au crescut şi pretenţiile literare. Primele cărţi pe care mi le-a oferit Poliromul au fost probabil De veghe în lanul de secară şi Numele trandafirului, prin care am mai sărit parcă o treaptă în materie de experienţe livreşti.

Cât despre prezent: cărţile pe care le cumpăr în fiecare săptămână sunt în proporţie de 90% editate de Polirom. Nu pentru că aş avea cine ştie ce simpatii legate de acestă editură însă doar prin câteva argumente mi-aş putea susţine preferinţa: oferta foarte bună de carte şi autori, ritmul alert de editare, cât şi oferta de 30% pe care o fac săptămânal pe situl lor, pentru aceste cărţi foarte bune despre care vorbesc. Calitatea, de asemenea, mi se pare de necontestat. Ocazional dau iama în raftul librariilor căutând cărţile de la Humanitas, din care prefer în mod deosebit Raftul Denisei. Mă gândesc ce idee genială a avut Humanitasul s-o ia în echipă pe Denisa Comănescu, femeie, vorba aia, cu o experinţă incontestabilă în a recunoaşte calitatea. Cărţile de la Rao mă prind mai rar, atunci când se mai gândesc şi ei să editeze vreo carte pe care să văd atrăgându-mă nume precum Woolf, Garcia Marquez, Hesse - ale căror volume se află printre cărţile mele de suflet. Până una alta, Polirom mi se pare de departe cea mai tare din parcare, pentru oferta de carte extraordinară, pentru calitatea (atât materială cât şi a conţinutului) cărţilor pe care le publică, şi mai ales pentru faptul că mă face în fiecare săptămână să mă rog de mama să-mi dea bani pentru cărţi.

despre lansarea surpriza

Iată că evenimentul despre care am lansat zvon în lume a şi trecut, aşa că ar fi cazul să ofer câteva informaţii pentru cei curioşi...

Numele lui este Adi Mihai, absolvent al Colegiului Naţional Octav Onicescu, în promoţia de anul trecut. Scrie poezii de când se ştie şi de-a lungul timpului a făcut ceva demersuri pentru a se face remarcat. A debutat in România literară în 2004 şi cât timp ne-ntâlneam pe holurile liceului mi-a fost coleg la redacţia Jurnalului de liceu. S-a împlinit timpul pentru ca alaltăieri să-şi privească chipul transpus misterios pe coperta unei cărţi ce-i poartă numele : Adi Mihai - Măşti de spirit.

A intrat în cafeneaua Mo'oa din City Mall îngrijorat de faptul că mama sa se simte rău. Nu mică i-a fost surpriza când i s-a pus în mâini afişul ce-i anunţa lansarea, de asemenea sub anonimat. A fost pus până la urmă în faţa faptului împlinit: teancul de cărţi cu numele său îl aştepta de pe masa alăturată transfigurându-i lumea măştilor într-o realitate concretă.

A fost ca lumea pentru că în ciuda afişelor distribuite prin oraş, chiar şi la el în facultate (FJSC), şi chiar şi a celor câtorva scăpări de informaţii, el nu a reuşit să-şi dea seama că persoana vizată era chiar el. A fost emoţionat de la început şi până la sfârşit, lucru bun aş spune eu, întrucât doar emoţia pare a-ţi mai da calitatea de a fi un spirit adevărat în lumea aceasta. Bineînţeles: au vorbit şi alţii despre el, a fost nevoit să spună câte ceva, să citească propriile versuri din paginile unei cărţi.

Succes pe viitor şi la cât mai multe cărţi, de data aceasta conştiente, care să-i releve talentul şi puterea artistică. Pentru că de altfel viaţa pare că se numără tocmai de acum, de la 20 de ani, de când devii conştient cu adevărat de cel care eşti..., de când măştile încep să capete identitate...