Mă gândeam acum că în ultima perioadă nu am făcut decât să fiu foarte tolerant cu mine însumi. Nu m-am mai lăsat să mă deranjeze nimic, m-am coborât la voia întămplării şi a fiecărei posibilităţi pe care mi-o putea rezerva fiecare zi. Am căpătat curajul propriei mele persoane. Mi-am câştigat în sfârşit propriul suflet. Un rol foarte important în acest fapt îl constituie cărţile pe care le citesc în continuu şi filmele pe care parcă le caut pentru a găsi unele răspunsuri, căci da... întrebările sunt cele ce ne forţează să ne găsim drumul în viaţă. Aşa cum spuneam, în ultima vreme am început să suport un proces ce până la urmă trebuia să apară şi în viaţa mea, inevitabil după momentele pe care le-a presupus trecutul. Au apărut câteva elemente ce m-au determinat oarecum să adopt o altă tactică asupra vieţii mele. Trecutul, toate evenimentele ce s-au succedat de din copilărila mea şi până de-a lungul întregului an trecut (într-un ritm accelerat) au contribuit considerabil la înţelegerea a ceea ce am putut numit viaţă. Înţelegerea vieţii este un pas absolut necesar pentru a deveni Omul-Fiinţă, cel destinat într-adevăr a trăi împăcat cu această viaţă. Am putut observa tot mai des că mă regăsesc considerabil în paginile cărţilor şi-n filme; e ca şi cum acestea ar veni special pentru a mă forma pe mine şi sunt convins că tocmai acesta este rostul lor.
- Dragostea înseamnă să fii preocupat de situaţia celuilalt la fel de mult ca de a ta. Da, am trăit şi asta. Şi da... asta înseamnă dragostea mai presus de toate formele meschine pe care le ia. Dragostea nu mai înseamnă nici măcar acele semne care ar fi trebuit să arate dragostea. Am trăit să văd şi să înţeleg lucruri atât de măreţe încât adevărul mă întristează. Dacă este chiar aşa (şi tind foarte mult să cred că este)... atunci foarte mulţi nu ştiu ce este aceea dragoste. Îmi dau seama că am trăit acest lucru şi l-am înţeles. Dragostea înseamnă să mă pierd pe mine în grija pentru o altă persoană... dragostea înseamnă tăcerea ce nu-mi lasă cuvintele să-mi părăsească buzele... dragostea înseamnă să nu dormi nopţile gândindu-te la ceea ce ai putea face pentru a-i fi mai bine... Dragostea înseamnă să te chinui, să te zbaţi încontinuu, şi fără ca măcar să-ţi mai pese de lucrul acesta. Trăind aceste evenimente n-am cum să nu mă gândesc că am atins cumva o altă porţiune a realităţii.
- Cultura noastră nu-i face pe oameni să aibă o părere mai bună despre ei înşişi. Şi trebuie să fii tare puternic ca să spui că e ceva putred în cultura noastră, să nu o accepţi. Adevărul este că şcolile în care învaţă generaţiile noastră se duc tot mai mult în jos. Şcoala generală rămâne oala cu apă fierbine în care sunt puşi să clocotească atât elevi cât şi profesorii de toate categoriile în speranţa că fiecare îşi va găsi propria cale. Admiterea la liceu nu rămâne decât o strecurătoare ce se avântă pentru a face curat. În timp ce elevii cu medii foarte mari ajung la licee cu renume (unde cad pe mâna unor profesori debili ce vor să face dintr-un simplu copil un geniu împingându-i în cap tone de informaţii), cealaltă parte a elevilor – anume cei cu medii slabe 5.00 – 7.99 – ajung în liceele mediocre în care sunt lăsaţi de izbelişte cu gândul că dacă, Doamne, e prost ce-aş putea să-i fac eu ca profesor să-l deştept. Aşa l-a fătat măsa. Bine dragă, aş putea să-i răspund, atunci de ce dracu' nu te-ai făcu tu colo vreo femeie de serviciu dacă tot n-ai nimic de făcut în ceea ce ţi-ai ales. Dar asta e România. Până la urmă avem aici două categorii de persoane ce se formează: conducerea, boşii, forţa societăţii vor rămâne cei din liceele de vârf, creaţi în spirit competitiv şi mecanic. Partea a doua, proştii, nu rămâne decât să fie mâna de lucru a indivizilor de care vorbeam, maleabili şi moi, cum îmi place mie să spun. Mai rămân însă cei cu medii de 8.00 – 8.99, aflaţi undeva la mijloc, neîncadrabili în niciuna din categoriile mai sus menţionate. În licee medii – profesori diverşi. Dacă ai norocul să fii construit bine atunci eşti un adevărat om. Nu depinde decât de cei ce te lucrează. Este însă mediul educaţional din ţară optim pentru a creea oameni, nu doar maşinării în trup de om? Ei bine... nu am cum să nu recunosc că nu. NU! Profesorii care vin la ore doar să zbiere, cei care au uitat să-şi lase limbajul de grajd la uşa scolii, cei care cred că-şi fac treaba la perfecţie şi de fapt freacă menta prin clase constituie o realitate greu de ignorat. Asta ca să nu mai spun că violenţa este un fenomen cotidian, şpaga la ordinea zilei, cadourile pentru note la ele acasă. Cei care nu fac nimic din tot ce am menţionat mai înainte au impresia că-şi fac treaba de minune forţând elevii să le înveţe materia. Realitatea este mult mai dureroasă chiar decât ştirile de la ora 5. Cultura noastră nu-l face pe om decât să devină ceea ce este însă-şi ea: un căcat. Cultura noastră nu te acceptă dacă vrei să spui lucrurilor pe nume... cum ai încercat să o înfrunţi puţin ai fost încolţit şi pus imediat la punct. Uite-l şi pe mucosu' ăsta cum vrea să-mi dea lecţii. Iar atunci când vrei să lupţi nu ţi se dă decât un singur sfat, chiar şi de la cei de la care ai aştepta sprijinul... lasă-i să facă ce vor, nu te băga... E ceva putred, foarte putred...
- Uneori nu poţi să crezi ceea ce vezi, trebuie să crezi ceea ce simţi. Şi dacă vreodată vor fi oameni care să aibă încredere în tine, atunci trebuie să simţi că şi tu poţi avea încredere în ei – chiar şi atunci când eşti în ceaţă. Chiar şi atunci când cazi. După momente în care am fost silit să-mi ascult exclusiv inima (ceea ce simt) deoarece raţiunea lupta cu totul împotriva mea această idee mi se pare formidabilă. De aceea – acum ştiu... de ce. Pentru că am avut încredere. Încă am. Încă lupt, încă mă chinui, încă rezist în valurile acestei vieţi.
- Este primejdios ca primele noastre fantasme să fie tocmai cele mai bune, cele mai dragi, cele după care ne pare cel mai rău. Aceasta este o mare problemă a mea, aceea că începutul a lăsat o influenţă covârşitoare şi o obsesie de netrecut, aceea că primele forme în care mi s-a manifestat latura ascunsă a personalităţii mele au fost chiar cele mai puternice posibil şi totodată cele mai dragi, cele după care trebuie să suspin mult timp după... Şi chiar acesta este adevărul: este foarte primejdios să se întâmple aşa ceva mai ales pentru persoanele care nu-şi pot asuma propria viaţă. De cele mai multe ori este foarte greu să accepţi ceea ce simţi, să te resemnezi asupra căilor pe care mergi.
- Ne credem puri atâta vreme cât dispreţuim ceea ce încă nu trezeşte în noi nicio dorinţă. Da, sigur... acesta este drumul prostiei şi al intoleranţei. Oare câţi oameni nu se conduc după prejudecăţi, după ceea ce cultura, la bazele ei, le-a impus în subconştient? Acestea sunt cauzele pentru care foarte mulţi tineri decid să se sinucidă sau să îşi părăsească părinţii; imposibilitatea de a te exprima şi de a te face înţeles, incapacitatea celorlalţi de a accepta realitatea ta reprezintă un punct de cotitură în evoluţia viitorilor adulţi. Supuşi nenumăratelor constrângeri şi având în spate mentalitatea unei societăţi ce nu reuşeşte decât să transforme oamenii în procese mecanice, tinerii de astăzi ajung să-şi facă o părere greşită asupra vieţii reale, asupra realităţii pe care din ce în ce mai puţine persoane o mai sesizează ca fiind rădăcina tuturor visurilor. În momentul în care însă ispita intervine în viaţa omului, în care apare acea dorinţă ce ne pune la îndoială puritatea fictivă de care ne credeam în stare, se duc pe apa Sâmbetei toate idealurile noastre. Odată cu conştiinţa asupra propriei realităţi şi cu adevărul decăderii din realitatea tuturor omul ajunge în etapa următoare a evoluţiei sale, şi anume în asumarea fiecărei posibilităţi pe care lumea ar putea-o crea. De aceea spuneam recent că nu mă mai miră nimic, chiar nimic, acum când am impresia că am trăit tot ceea ce se poate trăi, că am în mine realitatea posibilă a oricărei persoane.
- Dintodeauna mi s-a părut că moartea e ceva uşor de îndurat. Felul în care mi-o imaginam nu se deosebea de închipuirile mele despre iubire. Ca şi dragostea, moartea mi se părea o dulce sfârşeală, o înfrângere plăcută. Am privit dintodeauna moartea ca pe o soluţie, nicidecum ca pe un sfârşit. Prin clasa a IX-a, când scriam despre moarte, ceilalţi mă priveau ciudat gândindu-se probabil că sunt încă un tip din-ăla cu probleme existenţialiste ce caută atenţie. În vremea aia nu era niciuna dintre acestea. Probabil că nu aveam în mine decât un exces de adevăr... Viziunea pe care noi oamenii o avem asupra morţii guvernează direct părerea pe care ne-o facem despre viaţă. Teama de moarte te face indiscutabil să-ţi fie teamă şi de viaţă singurul tău ţel fiind acela de a supravieţui. Modul în care privesc eu moartea - anume netemător, oarecum prietenesc, împăcat cu ideea – mă determină direct să acţionez ca atare: din punctul meu de vedere există oricând posibilitatea să mor aşa că picul de adrenalină pe care îl aduc în viaţa mea nu este decât cireaşa de pe tort.
- Cât de simplă este viaţa şi cât de uşor ne-ar fi dacă am fi şi noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea. Dacă aceasta este marea problemă a oamenilor, aceea de a se fi născut complecşi, atunci ar trebui să rescriem manualele. Problema noastră reală este chiar aceasta până la urmă: să ne împăcăm cu viaţa şi cu ceea ce ni se întâmplă, să luăm totul exact aşa cum este. Dacă reuşim acest lucru atunci calea către fericire nu este decât la o aruncare de băţ. Simplitatea este aparenţa sufletelor agitate.
- Omul trebuie să ştie să sufere fără să urască. Aceasta a fost cea mai imposibilă însă în acelaşi timp cea mai reală idee pe care am găsit-o într-o carte. Imposibil s-o aplic chiar mie... chinuindu-mă s-o aduc la o probabilitate acceptabilă. E îngrozitor de greu să nu urăşti atunci când ţi se răpeşte fericirea, atunci când muşti din pernă simţind spasmele durerii.
- Omul se ocupă de propriile lui probleme în măsura în care ele există şi în măsura în care ele îi sunt proprii. În lipsa lor, de frica golului vieţii lui, se agaţă febril de problemele altora: pentru a le îndrepta. Pentru a deschide ochii celui care greşeşte şi a-i arăta drumul celui rătăcit. Nevoia de a face exact aceste lucruri ţipă în mine. Dacă nu urmez acest drum simt că mă voi pierde. Nu vreau succes; nu-mi doresc decât să-mi regăsesc fericirea. Nu mă voi lua după semnele lumii ci după glasul inimii mele.
Am ajuns până acolo încât TOTALA ACCEPTARE A MEA CU SINELE m-a determinat să mă împac cu lumea întreagă. A trebuit să transmit mai departe şi celorlalţi cine sunt. Cine sunt? Sunt un om complex în care sute de influenţe se zbat încercând să reconstruiască temeliile unui suflet. Sunt o îmbinare de elemente şi tocmai de aceea ştiu încă de pe acum că nu voi fi niciodată ceva clar. Cândva pot să fiu într-un fel, cândva într-altul. Partea mea ascunsă iese la iveală atunci când visez şi am constat mai recent, în momentele în care sunt luat de alcool. Faptul că văd ambele direcţii ale vieţii şi aleg să merg pe ambele mă face cel ce sunt şi sunt chiar fericit că am putut simţi aceaste elemente.
Nu cred în MONOGAMIE. Nu cred în fidelitate. În orice caz aceste elemente nu-mi sunt potrivite mie. Îmi place să-mi trăiesc clipa, de aceea nu-mi doresc obstacole. Pentru foarte multă lume aceste lucruri pot părea ciudate... Mai mult decât atât consider că un dualism este izolat în propria tăcere. Adevărata viaţă începe de la trei. Nu-mi doresc să provoc suferinţă şi tocmai de aceea prefer să-i păstrez pe ceilalţi la o distanţă certă faţă de mine. E mult mai bine să mă accepţi aşa cum sunt decât să încerci să mă înţelegi. Gândurile se transformă în fiecare zi în obstacole din ce în ce mai grele. Cum ai putea să-i explici cuiva ce-ar vrea să îţi rupă masca pentru a te afla aşa cum eşti că adevărata ta faţă ascunde o frumuseţe pe care doar tu o percepi? Cum ai putea spune că viaţa este singurul lucru ce contează? Cum să spun că viaţa mea şi toate elementele pe care le-am trăit au avut un sens şi m-au făcut făcut fericit? Poţi înţelege asta...? poţi înţelege că te-aş părăsi în secunda imediat următoare dacă mi s-ar oferi răspunsul către fericire?
Nu ştiu ce caut cu adevărat... Caut esenţa Vieţii. Caut Iubirea. Caut Marele Adevăr. Mă caut pe mine. Ştiu punctul în care am atins cea mai mare fericire şi m-aş duce întodeauna înspre el, indiferent ce formă ar lua, indiferent ce aş lăsa în urmă.
Dacă mie acum, în timpul pe care îl trăiesc, mi se deschide în drum către ceea ce caut, atunci eu voi merge pe el indiferent cine ar fi; indiferent unde ar duce.
Resping drumurile uşoare şi-mi ascult semnele dictate de inima. Viaţa mi-e un drum. Viaţa mi-e un instinct. Faptul că sunt cel care sunt mă face chiar mai puternic şi sigur pe mine. Nu sunt nicio excepţie, nici altceva. Sunt doar eu.
Închei acum acest mic eseu cu trei citate ce-ar fi suficiente în puterea lor să rezume tot ceea ce am scris mai sus:
"Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit, şi obişnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viaţa ta, îşi dai seama foarte curând că aşa fac toţi. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici viciile sau slăbiciunile nemărturisite ale altora. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau ceilalţi."
"Nu mai eram un adolescent bolnăvicios, speriat de el însuşi. Simţeam că devenisem ceea ce cu adevărat eram, aşa cum ne-am transforma cu toţii dacă am avea curajul să fim ceea ce suntem."
"Viaţa m-a făcut să fiu ceea ce sunt: prizonier, fie şi aşa, al unor instincte pe care nu eu mi le-am ales, dar la care acum mă resemnez. Şi sper că, lăsându-mă în voia lor, voi dobândi, în lipsa fericirii, măcar înseninarea."
Toate citatele incluse în text fac parte din:
- Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică
- Amos Oz – Cutia Neagră
- Mitch Albom – Marţi cu Morrie
Paşii îl purtau lejer de-a lungul străzii largi plină cu oameni şi cu vitrine care mai de care mai luminate şi stridente; mergea tăcut purtându-şi geanta kaki trasă peste braţ, cu părul său ondulat fluturându-i încet în bătaia vântului tomnatic, păr pe care-l lăsase iarăşi să crească după ce, mai mult la intervenţia unor influenţe exterioare, se lăsase purtat la frizer pentru a renunţa la părul său mult iubit. Se gândea. Este mai mult decât suficient pentru a-l caracteriza, pentru a-i descrie cumva starea sufletească, pentru a pătrunde cumva în universul său; se gândea. Asta face tot timpul, chiar şi atunci când merge, chiar şi când citeşte, chiar şi în vis (oare nu ar fi potrivit să îl sune până la urmă?) când închidea ochii lăsându-se pradă unei capcane inevitabile. Mergea respirând şi respira mergând; părea că vorbeşte singur lăsându-şi buzele să dea naştere unor cuvinte mute, inexpresive, incapabile de a se face înţelese prin sunete, ca şi cum lumea sa n-ar fi cunoscut oscilaţiile. Avea o privire tristă, doi ochi căprui ce priveau goi într-o depăratare oarecum nefirească, desprinsă de Pământ, căzută într-un univers paralel în care s-au închis toate porţile. Mersul grăbit nu i se potrivea cu privirea, acesta era poate şi acel element ce-l făcea să aibă o sclipire anume atunci când trecea pe stradă, ce îi făcea pe ceilalţi trecători să întoarcă privire înspre el; nu era frumos (avea să treacă mai târziu pe la bibliotecă) încât să merite una ca asta; hainele sale nu se deosebeau de ceea ce lumea obişnuită numeşte „normalitate”, adică acea parte din viaţă la care toţi aderă însă din care nimeni nu ajunge vreodată să guste; era un motiv foarte simplu iar el îl ştia – normalitatea nu exista. Se îndrepta astăzi nici el nu ştie unde, poate spre o bancă din parc pe care se va aşeza tăcut scoţându-şi cartea din geantă (oare când va avea curajul să schimbe lumea?) pe care o va lăsa nemişcată câteva minute pe genunchi, asemenea unei pietre asupra căreia s-ar fi concentrat intens pentru a-i observa creşterea. Aceasta era lumea sa; băga apoi cartea în geantă, fără a fi citit nimic, şi-ar fi mers în continuare fără nicio direcţie; fără a se întâlni cu nimeni. Din când în când îşi mai arunca privirea asupra vreunei persoane oarecare gândindu-se câte vieţi posibile ar fi putut avea, câte lucruri ar fi putut face acela fără ca măcar a lăsa nicio aparenţă în paşii pe care îi realiza. El însă nu era decât un tânăr (bineînţeles că un sărut n-ar fi imposibil) aproape la fel ca toţi ceilalţi, un băiat de optsprezece ani care citeşte; poartă întodeauna cărţi împreună cu el, ca şi cum un purtător de ochelari nu are voie să renunţe la obiectul de care are absolută nevoie. Se gândeşte la fericire şi lacrimi; se simte fericit şi ar vrea să plângă. Mototoleşte în degete pansamentul plin de sânge pe care tocmai l-a scos din locul din care dimineaţă dentista i-a scos măseaua; nu se scârbeşte (va trebui ca până la urmă să scrie toate acestea) şi nici nu vede vreun motiv pentru care ar ar face-o; la primul coş de gunoi îl aruncă. Se gândeşte că Pluto merită o şansă; de parcă Virginiei Woolf i-ar fi păsat vreodată de Pluto. Însă el continuă să meargă la fel de grăbit, nebuneşte ar putea spune unii oameni, trecând pe roşu şi zâmbind. (şi dacă nu acesta este numele lui?). Ştia însă foarte bine că nu mai putea da înapoi, nu mai avea nicio şansă... Liviu era numele lui.
