Clipa... cel mai important lucru... ... si totusi...?

Ziua 1
Nu stiu ce asteptari am… as vrea sa stiu! Poate nu astept nimic si poate viata mea tot un nimic este, un lung sir de nimicuri si de astaptari a caror limita tinde... la nimic. Probabil ca ar trebui sa sper la ceva, sa astept ceva – pentru ca se spune ca doar daca ceri ceva ti se va da. Dar eu nu astept nimic... nu sper nimic; as putea sa spun ca nu mai cred in nimic desi ma inconjoara atat de multe lucruri in care sa cred si pe care nu le-as abandona nici macar cu pretul vietii. De ce scriu asta acum...? Buna intrebare! Acum... cand tacerea nu mai are acel gust dulce pe care il adoram candva pentru ca-mi spunea tot ceea ce se intampla in jurul meu, cand eforturile mele raman fara raspuns, cand ma lovesc tot timpul de nimic... nu pot accepta soarta asta, nu pot accepta tristul destin de a simti atat de durerosul cutit al singuratatii incrustandu-mi in viata insangeratul semn de a fi eu. Crudul timp doare cateodata mult prea rau pentru a ma mai putea crede un posibil invingator in lupta cu acesta. Scriu asta acum pentru ca ma simt presat de timp... pentru ca simt ca am sa mor; pentru ca trebuie sa las ceva in urma mea. Trebuie sa scriu, sa scriu, trebuie sa vorbesc, trebuie sa ma arat... nu vreau sa mor asa... nu vreau ca ceilalti sa treaca prin viata pe langa mine si sa nu stie nimic... Noi, oamenii, macar cei care mai avem puterea de a ne considera oameni, trebuie sa stim totul. Trebuie sa stim cine suntem, ce vrem, ce sens avem in aceasta lume... iar asta nu poate fi indeplinit decat cunoscand lumea din care vii. Si totusi... de ce scriu acest articol, acum, cand poate timpul a intrecut masura in jocul nostru, cand a inceput sa ma atace, sa il resimt...? Pentru ca aproape s-a mai terminat o perioada. In timp ce unele persoane n-au decat aspiratii, nu si fapte, eu n-am nici macar aspiratiile... sau nu stiu daca am. S-a mai terminat ceva, la fel cum se termina multe altele, la fel cum ma voi termina si eu, si totul din jurul, si totul din jurul nostru, si intreaga lume, intr-un sfarsit pe care unii il asteapta si altii il provoaca. Asta e legea noastra, trista optiune a oamenilor ce n-au reusit sa se identifice cu ceea ce se afla in jurul lor, motiv pentru care considera ca pot face orice. Din pacate orice n-ar trebui sa insemne moarte pentru ca moarte sunt si eu iar eu vreau sa lupt cu timpul, sa infrunt moartea, pentru ca nu mi-e frica de ea si nu ma impresioneaza, desi am sa ma supun ei candva, cand sufletul va fi prea slab pentru a mai tine intr-un trup cateva lacrimi ca cantaresc tone... Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, nu, nu acum... Voiam sa spun de fapt ca 2006 se apropie de sfarsit. Vad scurgandu-se intr-o clepsidra inchipuita ultimele zile iar eu ma simt presat din ce in ce mai mult sa intru in trecut... sa vad ce am facut. Sa vad ce este esential in viata unui tanar in care un an intreg a avut 17 ani si a resimtit chestia asta inca mult timp intr-un viitor plasat intr-un timp imaginar pe care precis il va atinge candva... Si astfel revin la vechiul si eternul meu obicei, de a scrie, de a incerca sa ma eliberez de o lume mult prea incordata, care nu-mi place, pe care o urasc... Acum simt nevoia sa trag o linie, dupa 12 luni de viata, dupa un delta t in care am ras, am plans, am fost fericit, am fost distrus, am murit si am inviat, si sa ma analizez asa cum ar trebui sa o faca oricare dintre noi, sa vad ce a fost bine, ce a fost rau, ce merita mentinut, ce merita abandonat... Presupun ca-mi va lua cateva zile sa scriu chestia asta pentru ca adevarul este acela ca in anul asta am trait cum n-am facut-o in nici unul pana acum, am simtit ce inseamna niste lucruri in care am ajuns sa cred pana la obsesie, pana la disperare... Timpul acesta m-a schimbat, ma facut sa ma arunc in mine, sa capat acel curaj pe care nu l-as fi avut anul trecut, pe care poate nu-l voi avea in viitor pentru ca el se va schimba si cu toate astea mi-a placut cine am fost si mi-a placut tot ceea ce a insemnat 2006 pentru mine. Fiecare pas in viata ar trebui sa fie perceput ca o lectie. Tot ce ni se intampla, bun sau rau, normal sau ciudat – poate candva imi voi permite ceva timp sa dezbat pe larg problema normalitatii, hazardic sau monoton ar trebui sa ne inspire sa tragem o invatatura din tot, din lacrimi, din cuvinte, din tacere... S-au intamplat multe, am simtit multe, am trait multe si cu astea m-am schimbat si am devenit Liviu de astazi, persoana care se chinuie sa traiasca... „Eu... Uite, nu v-am spus asta niciodată, treaba e că mi-e tare greu să trăiesc. Dintodeauna. E greu de explicat, voi care n-aţi trecut prin asta precis n-o să înţelegeţi, dar eu am simţit mereu că trăiesc într-un tunel, pe întuneric, despărţit, departe de orice. Vedeam lumina la ambele capete, ştiam că există lumea, oamenii, soarele, lumina, străzile, părinţii, toate astea, dar nu puteam să ies, cred că nici nu voiam să ies de acolo, efortul era prea mare.” E drept ca aceste ultime randuri nu-mi apartin dar ideea e ca ma regasesc atat de mult in ele incat ma intreb cu m-a putut gasi Almudena Grandes tocmai pe mine... Probabil ca-n acest articol se vor afla indirect si cele precedente pentru ca in ele am inclus acele parti din ceea ce am numit obsesia creatoare. Hermann Hesse spune in „Calatorie spre Soare-Rasare” ca „fara idei fixe nu se pot scrie carti”. Am simtit atat mult chestia asta pe propria piele incat chiar m-a durut. Dar asta e adevarul. N-as fi scris nimic daca in capul meu nu se zvarcoleau obsesii clocotinde si sentimente tulburatoare. Daca n-avea ce sa ma mute din locul meu pe care-l ocupam linistit, daca n-avea ce sa ma scoata din statutul universal de fiinta plutitoare, pierduta, fara niciun rost, as fi fost acelasi Liviu din trecut care avea un singur lucru, unul singur, atat... pasiunea curiozitatii. Trebuie sa recunosc ca astazi am mult mai mult iar ceea ce am depaseste mult ceea ce mi-as fi dorit sa am, si mult mai mult ceea ce-mi trebuie. Ca sa traiesc aveam nevoie doar de apa. In schimb, ceea ce am imi ofera adevarata viata, sufletul arzand, vapaia voluptatii cu care ma delectez in ultimul timp. Viata are multe carari iar fiecare trebuie sa mearga pe a sa, pe unicul lui drum, pentru ca doar asa va afla ce inseamna viata... pentru ca singur se va izbi de dureri iar viata, lasand totul la o parte, este durere. Dar pentru mine 2006 nu a fost durere, as putea spune ca n-am trait, dar daca ma gandesc mai bine voi vedea ca am trait atat de viu cum n-am fost niciodata... Zile ciudate, „Strange days” cum bine canta Jim Morrison, ce ma imbraca si ma adorm, ce ma supun si ma transforma in sclav... Zile ciudata ce-mi fura timpul, zile ciudate ce se evapora...Un an nu inseamna nimic dar intr-un an se poate intampla totul. Se spune ca vom trai si vom vedea dar oare daca am muri oare am orbi? Oare ni se va lua puterea de a diferentia lumina minunata de absurdul intuneric? Oare ce inseamna moartea? Inseamna noapte? Inseamna foc? Inseamna ceva...? Dupa un an in care am tinut viata in maini mi se pare absurd sa pun o intrebare ca asta pentru ca nu gasesc niciun raspuns. N-am nevoie de unul...

Ziua 2
Am strans secundele intr-o cutie pe care am ingropat-o sub pat. Mi-am ingropat timpul intr-o sfera transprenta din interiorul careia demonul timpului meu zbiara nervos cerandu-se parca exorcizat chiar cu pretul disparitiei mult pretuitelor amintiri. Dar demonul nu s-a lasat alungat, timpul a fost sa plangem, timpul a fost sa radem, s-a intors timpul sa fim noi, cei care trebuie sa ne scriem viata pe suprafetele unor frunze uscate in care intelepciunea a lasat o urma pe care nici chiar Dumnezeu n-ar putea sa o stearga. Timpul trebuie sa se scurga intr-un interval ciudat de la 0 la plus infinit. Timpul bineinteles are limite. Nici nu s-ar putea altfel. De la Big Bang pana acum au trecut clipe pe care Universul si le va aminiti chiar si atunci cand eu ma voi stinge. Dar daca eu ma voi stinge oare Universul isi va mai aduce aminte de mine si de cine am fost eu? Tocmai de aceea scriu, trebuie sa scriu! Trebuie sa ma transpun intr-o lume in care sa ma apar de tot ceea ce ma poate distruge... de timp, de spatiu, de ganduri... De gandurile ce se pogoara deasupra mea sufocandu-ma... Trebuie sa stiu sa le controlez, sa le supun, sa le imblanzesc... Dar cred ca ar trebui sa revin la ideea initiala caci iata cum gandurile mi-o iau iar razna si eu raman neputincios caci ma indepartez atat de mult de la subiect incat ajung sa ma pierd printre cuvinte... Spuneam ceva despre 2006; un an cu suma de 8. Ideea e ca 8 nu m-a atras niciodata. Singurele numere pentru care am avut cumva vreo afinitate au fost 3 si 11. 3 nu stiu de ce – aveam sa descopar mai tarziu iar cu 11 e destul de simplu: m-am nascut pe data de 11. Paseam in 2006 cu mersul unui om normal – mai bine spus cu mersul celor carora le semanam, fara sa sper nimic; viata pur si simplu mergea inainte. Nu m-as fi gandit s-o influentez cumva, sa o schimb... As putea imparti anul 2006 in perioade si subperioade, in senzatii si trairi, in momente de bucurie si de tristete.... N-ar avea totusi niciun rost. 2006 ar trebui sa-l gandesc ca o singura perioada, ca un tot, si asa sa percep tot ceea ce mi s-a intamplat in timpul asta, pentru ca doar in tot pot surprinde amanuntele. In parti mai mici amanuntele devin esentiale iar partile care le influenteaza se pierd si astfel ni se limiteaza perceptia asupra unei vieti. „Camera lui Jacob” poate demonstra tocmai asta. Nu aveam asteptari. Paseam in 2006 cu mersul unui om normal – mai bine spus cu mersul celor carora le semanam, fara sa sper nimic; viata pur si simplu mergea inainte. Nu m-as fi gandit s-o influentez cumva, sa o schimb... Insa atunci cand iti dai seama ca trebuie sa faci ceva daca vrei sa atingi fericirea ai impresia ca nimic nu-ti mai poate sta in cale si incepi o lupta continua, febrila, aprinsa pentru ceea ce constituie un singur lucru cu adevarat important in viata ta: fericirea, pentru ca in fericire se afla si toate celelalte pentru ca fericirea nu vine niciodata singura si niciociodata usor; pentru ea trebuie sa te lupti, sa plangi, sa te chinui, sa arzi, sa cazi, sa te ridici, sa zbori, sa faci tot ceea ce n-ai avut niciodata curajul macar sa gandesti. Iar dupa ce ai facut toate astea iti dai seama ca fericirea se consolideaza din lucrurile pe care stii sa le vezi valoroase in jurul tau, din lucruruile care inseamna iubire, din citadela pe care Saint-Exupery o consolideaza in inimile cititorilor sai. „Fericirea-i inconjurata de dureri” spune Ernesto Sabato in „Tunelul”, un roman ce avea sa ma influenteze considerabil in cursul acestui sfarsit de an. Treceau zilele iar eu eram inca acelasi, aceeasi fiinta pierduta prin viata ce nu avea decat un singur lucru, unul singur, neinsemnat pentru acea perioada... pasiunea curiozitatii. Asta pana cand am inceput sa ma schimb. Bineinteles ca ma aflam deja intr-o schimbare incontrolabila, ar fi fost imposibil sa nu fiu, dar nu in sensul pe care l-am simtit apoi, mai viu si mai puternic ca niciodata. Am inceput sa ma vad inconjurat de ceva indescpritibil; am inceput sa vad ca nu eram singur, ca in jurul meu se invartea ceva ce ma influenta. Acum mi-am creat cea de-a doua obsesia a varstei mele. Prima, incontestabila, a fost timpul. Timpul crud si nemilos cu care am inceput sa ma lupt. Cu mult inainte de a citi urmatoarele cuvinte fusesem strapuns de senzatia adevarului si de revelatia ca nimic n-ar putea schimba chestia asta. „Viata nu e doar un joc!” spune tot Hesse in aceeasi carte pe care o aminteam mai inainte dar tristul adevar il da tot el imediat: „Tocmai asta e ea, viaţa, când e frumoasă şi fericită: un joc! Fireşte că poţi să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război, sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumuseţezi astfel.”. Notiunea de joc avea sa ma schimbe complet in cursul acestui an, transformandu-ma intr-un jucator imaginar intr-un joc imaginar atat de frumos si misterios. Jocul a fost a doua obsesie. N-as putea scrie acum mai mult despre asta pentru ca trebuie sa recunosc – inca nu gasesc curajul si puterea de a scoate din mine niste lucruri care ma bantuie. Dar imi promit ca am sa ma intorc candva pe taramul cuvintelor, in lumea care ma salveaza, atunci cand voi fi suficient de puternic incat sa ma impac cu mine, am sa renasc pentru a scrie povestea unei vieti; povestea unui cautari continue si a unui drum catre fericire. „ ...oamenii nu se nasc o dată pentru totdeauna în ziua când vin pe lume, viaţa obligându-i să se nască din nou, chiar de mai multe ori.”, spune Gabriel Garcia Marquez in „Dragostea in vremea holerei”. Am sa renasc inca o data si inca o data pentru a fi un altul, o persoana din ce in ce mai puternica, mai capabila, mai sigura pe sine, mai buna... Mai am mult pana sa invat ce este bunatatea. Am vazut ca eram inconjurat de persoane care aveau o oarecare legatura cu mine. Nu stiu de ce, nu stiu cum dar stiu ca. Am inceput sa nu mai fiu singur iar pentru asta la momentul respectiv ar trebui sa-i multumesc unei singure persoane. Lui Alex. Daca Alex n-ar fi existat in viata mea, eu in acest moment as fi fost acelasi si viata nu mi-ar fi avut niciun rost. Lui trebuie sa-i multumesc pentru ca m-a bagat in seama, pentru ca a interactionat cu mine, pentru ca m-a schimbat. In circumstantele timpului acela eu n-as fi avut niciun gand sa ma apropii de nimeni. Mai bine sa previi decat sa vindeci. Presupun ca fiecare a vazut un caine speriat, infricosat, ce nu se lasa atins de nimeni, ce e in stare sa atace daca se simte in pericol. Asa ma simteam si eu in acel moment. N-aveam decat un singur lucru, unul singur... pasiunea curiozitatii. Restul era o amenintare pentru fortareata mea mentala si tocmai de aceea respingeam totul. Asta insa pana la Alex. N-as putea spune de ce. Am fost intrebat de ce l-am ales tocmai pe el; am fost poate compatimit pentru alegerea facuta dar asta nu m-a facut sa renunt deloc. Pana si persoane care aveau incredere in mine mi-au pus la indoiala alegerea insa nici macar zidurile mentale nu m-ar fi putut opri. Alex a devenit pentru mine cel mai bun prieten, mi-a devenit un scop, un sens in viata, cu ajutorul lui am fost capabil sa-mi dau seama ca singur nu am nicio sansa. Ca trebuie sa am prieteni, sa-mi gasesc in ei un sens, sa caut in ei ceea ce n-am putut gasi nicaieri altundeva. Si adevarul e ca ma aflam in cautarea a ceva pentru care ma chinuiam. Aveam de gand ca daca nu puteam simti fericirea macar sa pot sti ce este. E... Alex m-a ajutat. Adevarul e ca daca Alex nu m-ar fi bagat in seama, nu mi-ar fi cerut ajutorul, eu nu l-as fi cunoscut niciodata cu adevarat asa cum n-au facut-o nici ceilalti, motiv pentru care au ajuns sa ma condamne. Odata cu Alex in viata mea a intrat si Raluca, deja colega mea de banca, insa pe care deasemenea n-as fi fost capabil s-o cunosc daca nu l-as fi cunoscut pe Alex in prealabil. Alaturi de ei am inceput sa traiesc, sa vad viata cu alti ochi, sa vad stralucirea ascunsa in pasii oamenilor obisnuiti, pentru ca aveam sa invat ceva mai tarziu de la Coelho ca lucrurile speciale se intampla intodeauna oamenilor obisnuiti. Mi-am asumat de la bun inceput acest statut si m-am simtit intradevar altcineva. M-am simtit special. Ceva avea sa se schimbe incepand cu februarie. In schimb din cate imi aduc eu aminte, in aprilie inca pluteam. Incepusem sa ma schimb totusi insa nu pe deplin, insa nu pentru transformare ci pentru mine. Imi mai trebuiau cateva clipe extinse pana sa-mi dau seama pe ce drum trebuia sa merg. Apoi a venit episodul plecarii in Belgia. Acum mi-am dat seama ca viata nu este decat un amestec de aparente, de irealitati, ca realitatea nu va fi niciodata reala pe deplin. Mi-am dat seama ca fiecare punct din spatiu-timp are o incarcatura spirituala care este suficienta sa te influenteze pentru tot restul vietii. Mi-am dat seama ca un prieten nu are dreptul sa te jigneasca si ca acela nu este prieten. Mi-am dat seama sa fac diferenta dintre doua notiuni care au ajuns sa ma bantuie si ele de asemenea : adevarat sau fals. Fa diferenta daca esti capabil! Tot acum am vazut ca traiesc intr-o lume arhaica, invechita, prea ciudata pentru restul. Dar poate chiar asta este esenta vietii mele. Nu stiu ce sa spun... Ma bucur ca am descoperit viata. Mi-am dat seama ca n-are rost sa mai plutesc, sa fiu aceeasi ceata transparenta fara sens si fara origini. Mi-am luat viata in maini. Odata cu acest timp viata mea a inceput sa mearga pe un alt drum. Nu pentru ca ceva sau mai stiu eu ce, nici macar nu stiu... M-am hotarat sa traiesc. Nu-mi mai era de ajuns sa fiu viu. Si mi-am introdus o noua persoana in viata mea, o persoana pe care acum, in singuratate, imi pare rau ca n-am stiut sa o pretuiesc cu adevarat. Deasemenea imi mai pare rau ca nu am fost alta persoana si ca nu am trait intr-un alt timp caci 2006 nu a fost anul destinat desfasurarii unei asemenea povesti. Erau mult prea multe lucruri care ma tineau prizonier, care nu-mi dadeau voie sa ma exprim, care nu ma lasau sa ma extind, care ma limitau. Ma bucur ca am cunsocut-o pe Dia si ca mi-a fost acordata o sansa. Din pacate 2006 nu a fost anul nostru, a trebuit sa fie altceva... nu stiu de ce, nu ma pot opune legilor Universului. Nu as putea spune de ce a trebuit sa fie asa dar pana la urma e viata... si nu pot decat incerca sa ma lupt cu ea. Viata nu e decat un joc. Dar pana la urma nu pot decat sa ma resemnez ca asa a fost sa fie. Ma bucur ca am trait. Timpul face tot ce vrea cu noi iar eu cateodata nu pot sa risc. Imi permit sa risc doar atunci cand doar eu pot simti consecintele; nu ma pot juca cu vietile celorlalti. Presupun ca daca voi relata tot ceea ce am simtit anul acesta multi nu ma vor intelege si vor incepe iar sa ma judeca gresit. Poate c-ar avea dreptate dar pana la urma nu e vina mea... ce-am facut sa merit asta? Am fost lovit pur si simplu de particulele unor ganduri mult prea violente si puternice pentru mine. In plus de asta bineinteles ca exista si lucruri care nu pot fi explicate, care nu pot fi spuse, care nu se lasa smulse din inima si din gandirea si sufletul unui simplu adolescent care oricat de mult ar descoperi viata ajunge in sfarsit sa se teama de ea. Iar mai tarziu a venit vara; vara care m-a tulburat atat, vara ce n-am s-o uit niciodata, vara ce m-a fascinat. Inceputul acestei veri a insemnat ceva special. Desi poate in aparenta nu atat de uimitor ca-n anul precedent, inceputul verii a avut consecinte mult mai mari pe viitor desi poate in acel prezent nu i-am acordat o foarte mare importanta; avea sa ma influenteze si sa ma schimbe definitiv. De cele mai multe ori momentul iti poate oferi foarte multe daca stii sa-l traiesti. Daca te hotarasti sa iesi din vesnica ta stare de amorteala atunci te poti bucura de viata. Momentul e doar o proiectie a timpului pe un plan imaginar in care se vede oglindita viata mea. Am cunoscut o persoana care avea sa insemne cu adevarat ceva. Am cunoscut-o pe cealalta Raluca, ingerul meu, persoana pentru care iata, n-am avut cuvinte, am ramas mut, limitandu-ma pur si simplu sa scriu. Ce ciudat... „ Părea că ne-am fi spus tu de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.” (1). N-as putea spune de ce... Raluca este totusi acea parte din tot care trebuie sa insemne ceva. O sclipire, un parfum, un gand... ceva mult mai puternic decat un simplu cuvant dar ceva suficient de solid incat sa ma faca sa scriu cuvinte peste cuvinte. E uimitor sa privesti ceva din exterior – ce sa mai spun de a-l simti pe propria piele, sa vezi cum ceva foarte mic, aproape nimic, creste si creste, transformandu-se in ceva enorm, iesindu-si din dimensiuni, intrecand masura clasica, devenind ceea ce m-a facut sa-mi pierd cuvintele... Doamne, niciodata inima nu mi s-a mai oprit. Si ce sa fac sa readuc linistea in inima mea? Dar nu-mi doresc asta. Nu vreau sa ma linistesc. Ma bucur cu statutul meu de om chinuit de sentimente, de intristat, de fermecat... Si ce ciudata poate fi viata... dar oare ce inseamna ciudat? Ce inseamna normal? Intr-un timp foarte scurt am construit fara ca macar sa fiu constient, am ridicat fara voia mea, un castel frumos, maret, impunator pe care-l simt in mine indestructibil... Castelul inimii mele, locul in care sta scris pe toate zidurile parti din sentimentele si gandurile mele catre un inger... catre ingerul meu, ceva n-as putea spune mai mult, inca o data, inca o data in plus sau in minus... M-am intors din tabara cu sentimentul ciudat ca ceva se intampla... Nu stiam ce, nu eram capabil sa fac diferenta intre bine si rau, aveam vaga senzatie ca se putea si mai bine... Trecusem printr-o calatorie cu autocarul in care ma simtisem ciudat, in care se intampla ceva ciudat fara sa pot percepe clar ce pentru ca toata natura conspira impotriva mea – nimic din tot ce se intampla n-avea voie sa se intample. Aproape totul este asa. Si am revenit in orasul meu monoton, la viata mea normala, la Alex si la cealalta raluca, la cei care imi faceau viata ceva frumos... Totul in jurul meu se arata ca variante ale fericirii, ca o cautare continua a ceea ce visam inca de cand eram destinat a ma naste. „Fericirea mea era făcută din aceeaşi taină ca fericirea încercată în vise, ea era făcută din libertatea de a trăi concomitent tot ce mintea putea să îmbrăţişeze, de a schimba ca într-un joc lumea exterioară cu cea lăuntrică, de a împinge încolo şi încoace timpul şi spaţiul ca pe nişte decoruri de teatru.”, asa cum spune iarasi Hermann Hesse. Iar daca tot am ajuns la capitolul vise trebuie sa recunosc ca aceasta vara mi-a adus unul singur. Un singur vis constient in timp ce multe nopti m-am zbatut in insomnie. „Despre un vis se poate spune orice, mai puţin că e minciună.”. Aceste cuvinte ale lui Sabato reflecta si ele acelasi mare adevar pe care il spunea candva Einstein chiar daca intr-o alta forma: „Imaginatia este mai importanta decat cunoasterea.”. Am trait alaturi de Alex si de Raluca cea mai frumoasa vara din viata mea, cele mai minunate momente de care se poate bucura un om caruia ii place sa iubeasca si sa fie iubit, sa aiba prieteni si sa fie de ajutor. Am trait toti trei intr-o vara parca iesita din timp, iar eu cel putin – dornic si insetat de prieteni am fost una din cele mai fericite persoane care puteau exista. „Trei nu era doar un număr, era şi un nume, şi începeam să învăţăm să-l pronunţăm, să-i îmblânzim spinii, să-i corectăm accentul, să ne îndoim de faima lui, de condiţia lui impară.”, gasesc luna asta in „castele de carton”, o carte a Almudenei Grandes. Acesta a fost primul context in care m-am izbit de numarul trei si poate cel mai important desi nu a fost singurul si nici nu putea fi. Indiferent ce se va fi spus dupa aceste episoade, eu alaturi de Alex am vazut o alta fata a matematicii, a prieteniei, a sacrificiului. Am inceput sa traiesc altfel si sa ma simt altfel iar rarele momente cand imi vedeam ingerul, cand ma intalneam cu Raluca Mea, capatau o alta culoare, ceva misterios, influentat poate de atitudinea mea fata de Alex. N-am sa uit momentul in care i-am pus Ralucai cele trei intrebari ce aveau sa schimbe totul. Ce ai spune daca...? De ce aveau sa schimbe totul? Nu stiu. Pentru ca aveau sa ma schimbe pe mine. Nu, nu... asa ceva nu este posibil! Da, dar drumul extremelor duce catre adevar! Cred ca m-am oprit la timp. Cred ca am revenit cu picioarele pe pamant si mi-am dat seama ca n-are rost. Da, asa e mai bine... N-am sa uit nicidecum de acele momente, de acele „Trebuie sa vorbim! Da’ vorbim, nu ca data trecuta!”, de momentele in care stateam pe o banca in Carol si ma chinuiam sa scot un cuvant pentru ca in final, atunci cand ne-am ridicat, sa pot spune ca de fapt am spus mult mai mult decat am fi facut-o prin cuvinte. Exista lucruri care mi-au depasit in acest capacitatea de intelegere sau de exprimare insa n-am regretat si nu voi regreta nicicand ca au trecut ptin viata mea. „Era ciudat, părea imposibil sau greu de crezut, dar aşa fusese: uşor, amuzant şi mai ales dulce.”(2). Poate nu chiar atat de usor dar timpul niciodata nu-ti usureaza intelegerea. Nu stiu daca ar mai avea vreun rost sa mai incerc sa tac, sa ascund ceva, sa incerc sa evit ceva... As putea spune clar ca acets timp mi-a fost influentat si condus de doua persoane care chiar daca ar vrea n-ar mai putea sa iasa din viata mea... Raluca Mea si Alex – singurele persoane ale prezentului in care mi-am ascuns cu adevarat parti din sufletul meu, cum aveam sa-i marturisesc candva – tot in scris, Ingerului Meu. Timpul mi se invarte in minte amestecand amintirile intr-o poveste foarte frumoasa. In ambele povesti am trait pana la urma aceleasi senzatii. „Încă nu-mi puneam întrebări pentru că n-aveam nevoie de răspunsuri, n-aveam timp să gândesc şi nici nu doream să am. Îndoielile, teama, confuzia primelor zile se topiseră evaporându-se fără durere, fără zgomot.”(3). M-am hotarat acum sa scriu, sa fac relatarile unui an ce a insemnat totul, ce poate nu va insemna nimic pentru viitor, ce poate va schimba totul. Nu pot uita acum zilele in care stateam toti (eu cu Alex si Raluca de la scoala) la aceeasi masa, la zilele in care mergeam la streand, la momentele in care ma aruncam ca nebunu’ in apa fara sa stiu sa inot... Nu pot uita acele imbratisari in trei, acele simtaminte ca iata, in sfarsit nu sunt singur... Fiecare are propriile lui complexe si idei care-l bantuie iar pentru mine singuratatea este sigur unul. „Ah, toată povestea mă împingea la disperare şi în acelaşi timp mă face fericit sau cel puţin mă incită, mă ţine în tensiune, mă îndeamnă să acord iarăşi importanţă persoanei şi vieţii mele, ceea ce în ultima vreme nu se mai întâmplase.”(4). N-am cuvinte sa descriu tot ce-am simtit in vara asta si fericirea pe care am putut-o simti. Au venit in cursul acestei veri si inevitabilele momente in care frumoasa fraza a lui Einstein sclipea atat de bine in mintea mea: „Inima spune da, insa mintea spune nu!”. Inima spunea da in toate partile, mintea imi spune nu peste tot, ma vedeam prins intr-un cleste dureros dar pana la urma am ales frumosul drum – asa cum ma ghida Coelho, al oamenilor obisnuiti, ceea ce nu inseamna insa si normali. Bineinteles, „s-ar putea ca lumea să nu aibă niciun sens.”(5), insa ar fi ceva absurd sa ma limitez la chestia asta si ma iau dupa regulile lumii. Asa cum spuneam odata: regula de aur e ca nu exista reguli. Poate chiar dimpotriva: lumea si-ar gasi sensul chiar in vietile noastre, dovada fiind insasi viata mea din acest 2006 aflat pe sfarsite. Desi greu de inteles, aceste povesti incurcate care mi-au acaparat anul, au fost toate povesti de iubire. In „Tunelul” lui Ernesto Sabato, cartea care m-a facut sa-mi dau seama de foarte, foarte multe lucruri, aveam sa intalnesc o chestie pe care o stiam si pe care o traisem si pe care o apreciam la intensitate maxima. „ – Ce parere ai? – Ca exista mai multe feluri de a te indragosti si de a iubi.”. Da. Nu stiu cine ar putea contrazice asa ceva. Poate cel ce n-a trait suficient. A trai nu este insa echivalent cu a fi viu. Deasemenea eu cred ca am invatat, asa cum spune Marquez, „singurul lucru pe care trebuie sa-l stii in dragoste: ca viata nu are nevoie de lectii de la nimeni”. Toate astea au fost iubire iar toate pentru mine au fost o singura iubire, una profunda, acuta, dureroasa, turbulenta. A fost ceva inexplicabil, frumos... Spun a fost pentru ca ceea ce atunci a fost acum s-a transformat in ceva si mai dureros si mai ciudat... „ceea ce era menit să fie un episod dezagreabil şi convenţional se transformase într-un foc de artificii, într-o explozie, iar asta n-aveam s-o uit niciodată.”(6). Simplele exercitii de mate isi capatasera farmecul lor, logaritmii aveau propria frumusete caci atata vreme cat nu esti singur nimic nu ti se pare greu sau imposibil. Alaturi de Alex, „asumăndu-mi rolul călăuzei, am reuşit să-mi găsesc propriul meu drum.”(12). Se spune ca iubirea poate muta muntii. Ciudat... Treptat timpul s-a transformat, si-a schimbat traiectoria, a deviat, a devenit propriul nostru timp, propriul nostru mister. „niciodată nu mai simţisem ceva asemănător, nimic comparabil cu acest gen de intimitate, complicitate şi bucurie.”(7). As putea spune mult mai multe dar probabil ca nu as face decat sa le induc cititorilor sentimentul ca se inseala, ca s-au inselat si pana acum, si nu as face decat sa risc sa fiu neinteles si chiar mai mult, sa ma las judecat. „şi cu toate că nu-mi fac prea multe iluzii, mă însufleţeşte o nădejde palidă de umanitate generală; poate voi găsi printre cititori o fiinţă care să mă înţeleagă, FIE ŞI UNA SINGURĂ.”(8). „În viaţă nu am nevoie decât de cineva care să mă înţeleagă.”(9), de cineva care sa tina cu mine, sa ma sustina; si asta este pana la urma tot o parte a fericirii. Dar nu vreau sa risc si totusi cred ca am gasit acea persoana si astfel ma absolv de necesitatea de a spune astfel de lucruri aici. Probabil am gasit chiar doua persoane. N-ar fi nimic ciudat in cele din urma. Mi-am inceput cautarea asta disperata pentru fericire in urma cu vreo cativa ani iar acum am inceput sa simt fericirea din ce in ce mai mult. „N-am fost niciodată fericit, ăsta e adevărul. Când a început povestea noastră am descoperit ce înseamnă să te simţi bine, să fii mulţumit. Şi nu pot să renunţ, nu vreau, nu vreau să mă întorc în tunel, să trăiesc iar în tunel, sunt gata să fac orice pentru asta...”(10). Cam asa a stat treaba. Povestea noastra a fost totul si a fost a noastra, nicidecum a mea sau a lor. A fost povestea noastra, cea mai frumoasa poveste, in cel mai frumos timp... Nimic nu m-ar putea face sa renunt la aceste amintiri, la aceste persoane, la mine sau la ei, la fericirea mea... „Rămâi cu mine întodeauna... fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viaţa mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!”(11), cam asta am simtit in tot acest timp, atat de puternic si atat de aproape de periculos. Si ce mi se pare cel mai frumos, mai minunat, mai caracteristic pentru mine este ca „poţi să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, şi de toate cu aceeaşi patimă, fără s-o trădezi pe nici una.”, asa cum bine spune Marquez intr-o prea frumoasa carte. Daca ar fi s-o recunosc as spune asa: da, iubesc toate persoanele din jurul meu, sunt poate unul dintre putinii care mai fac lucrul asta. „Învăţaţi să vă bucuraţi de norocul şi fericirea prietenilor voştri, nu căutaţi fericirea în certuri fără sens. Dacă lăsaţi să crească în voi acele sentimente fireşti, fiecare greutate vi se va părea mai uşoară şi mai suportabilă, vă veţi găsi cu răbdare propria cale şi veţi răspândi pretutindeni fericire.”, spune iarasi Einstein. Ma doare tot ceea ce ii doare pe cei din jurul meu, sufar alaturi de ei si sunt fericit. Insa as putea spune chestiile astea si mai clar. Da, odata cu toti il iubesc si pe Alex – il iubesc ca si cum m-as iubi pe mine, ca si cum mi-ar fi un frate, il iubesc poate mai mult ca pe un frate si tocmai de aceea am luptat atat de mult pentru el. In final am reusit sa fac cateva persoane sa ma inteleaga. Deasemenea, mult mai logic, o iubesc pe Raluca Mea cu cel mai mare avant pe care l-am gasit vreodata. N-as putea renunta la ei niciodata, ii iubesc deasemenea si pe toti ceilalti la o scara mai mica, depinde de persoana, si fiecare are legatura lui cu viata mea… Nu vreau sa pledez pentru vreo idee sau curent de idei dar 2006 mi-a adus ceva… mi-a adus o idee a tolerantei, o alta notiune de a vedea viata. “Să-nvăţăm să nu măsurăm niciun lucru cu o unitate de măsură alta decât el însuşi.”(13). Masura este insasi viata fiecaruia dintre noi si n-ar trebui sa ne uitam decat la viata noastra, pe ea s-o masuram si sa o corectam. Pe ceilalti n-ar trebui sa-i priveasca viata mea. Trebuie... trebuie sa revin asupra acestor idei candva, cand voi fi mai puternic... trebuie sa spun tot pentru ca merita spus... insa nu acum. Candva trebuie sa le scriu pe deplin; cand voi gasi curajul. Totul se loveste insa de obstacole. Viata este un zid. 30 august 2006. Ziua in care m-am dat de gol. N-ar fi nicio problema pana la urma. Ziua in care mi-am dat seama ca oricat de mult mi-ar pasa mie altora s-ar putea sa nu le pese, si chiar mai mult, chiar nu le pasa. Se ajunge la niste chestii pur si simplu nu le pot accepta pentru ca pe de o parte se izbesc cap in cap de altele ce le sustin. Totul pare ca se limiteaza la nimic... Trecand printr-un asemenea episod, pe care n-are rost sa-l mai relatez aici – o voi face sigur mai tarziu, candva, exact asa cum l-am simtit si cum l-am vazut, a trebuit sa-mi reformez viziunile asupra vietii... Oricat de mult as vrea sa cred contrariul, viata este tot un nimic. De ce? Pentru ca se lasa condusa de oameni care n-au nicio legatura cu ceea ce sustin, pentru ca poate fi influentata de oricine, oricand, oricum... Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in doar cateva clipe de persoane pe care poate nici nu le cunosti. Lumea are nevoie de schimbari. „E o lume împuţită fiindcă (...) nu mai există nici lege, nici ordine.”, apare in „Portocala mecanica” a lui Anthony Burgess. Trebuie sa recunosc ca este adevarat.

Ziua 3
Poate ca ziua asta, 30 august 2006, va fi una ce avea sa ma schimbe definitiv; ce avea sa ma ambitioneze si sa-mi dea curajul sa ma zbat pentru tot ceea ce consider ca sunt indreptatit sa lupt. Dupa ziua asta, nimic nu se mai putea schima. Chiar daca totul s-ar fi restabilit, chiar daca s-ar fi putut rezolva ceva in cele din urma, eu avusesem deja marea revelatie. Daca cineva vrea sa-ti faca rau atunci el te poate rani oricand. Iar o data cu tine mai raneste pe cineva iar o data cu acel cineva trebuie sa sufere si altii. Desi Alex a fost judecat cum ca as fi suferit eu in locul lui asta n-a fost adevarat. Daca cineva nu se manifesta nu inseamna ca nu traieste. Si da, alaturi de el am suferit si eu, si stiu ca alaturi de mine au suferit si altii. „Uneori ne e milă de făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alţii. “(14), uneori ni ajungem la concluzia ca e pacat... Pentru ca peste tot trebuie sa existe un lant al iubirii. Daca n-am iubi si n-am fi iubiti n-am gasi puterea de a infaptui ceva. N-am avea niciun sens. Din tot ce se intampla poate nu conteaza chiar rezultatul ci poate efortul. „Şi amândoi ştiam că avea dreptate. O doream. Aş fi dat oricât să pot susţine contrariul faţă de mine însămi, să mă mint, să mă înşel şi să mă întorc la viaţa de dinainte, tembelă şi liniştită, dar nu puteam.”(15), ceva se schimbase si eu odata cu acel ceva... Lumea a devenit mai trista iar eu mai puternic; n-aveam sa ma mai las ranit de acum inainte. Dupa episodul acestei zile gandirea mi-a fost supusa insistent testului realitatii... cine face realitatea? Mi-a parut atat de rau dupa aceasta ca exista inca multa lume ce s-a pierdut pe drum ce nu mai stie de unde vine sau incotro ar trebui sa mearga. Si mi-am adus dintrodata aminte de cuvintele lui Einstein : „Să te bucuri de bucuria altora şi să suferi odată cu ei – astea sunt cele mai bune repere ale oamenilor.”, “Adevărata valoare a unei fiinţe umane este determinată în primul rând de măsura şi de sensul în care a reuşit să se elibereze de propriul său eu.”, “Un om trebuie sa înveţe să înţeleagă raţiunile fiinţelor umane, iluziile lor şi suferinţa lor.”. mi-am pierdut eu insasi credinta in umanitate, in adererea la o forma de incluziune in care sa se afle oameni. Oamenii in general nu ma mai reprezinta. Poate doar unul, doi si asta doar rareori. S-a vazut dupa acest eveniment. “Pentru un om drept şi bine intenţionat, nu există mulţumire mai mare decât aceea de a şti că şi-a dedicat toată energia unei cauze bune.”(16)… pentru ca asta o stiu. M-am simtit atat de bine stiind ca am incercat sa fac ceva, stiam ca eram singurul in acel moment aflat de partea cealalta si cel care putea face ceva, care putea sa spuna ceva. Din pacate…exista lucruri care ma depasesc. Stiu ca inainte de asta am citit o carte. “Zbor deasupra unui cuib de cuci” a lui Ken Kesey. Aceasta carte avea sa puna totul in miscare in interiorul meu, in gandurile mele. Avea sa-mi spuna sa lupt. In cele din urma “poate că ar trebui să ne referim aici la fraza lui Strindberg: “Nu-i urăsc pe oameni, dar mi-e frică de ei”.”(17)... dar nu poti trai intr-o lumea ca asta fara oameni. Si timpul si-a continuat trecerea lui continua si s-ar fi parut ca vietile noastre si-au urmat cursul firesc. N-am intors la scoala si o perioada lucrurile au mers bine. Ma refer aici bineinteles la mine impreuna cu Alex si cu Raluca, colega mea. Asta insa nu foarte un lung timp. Incepand cu octombrie ceva se schimbase. Timpul ne ataca, nu mai aveam timp sa stam impreuna desi daca mi-ar fi cerut-o as fi facut tot posibiliul sa fiu cu ei. Am inceput sa stopam comunicarea – desi nu ne-am propus asta iar la un moment dat m-am trezit prin intr-un dialog aprins cu Raluca care ma acuza ca eu nu le ami acord aceeasi atentie ca pana acum. ... si eu care credam ca ei fac asta. Mi-am dat seama ca exista o lipsa de comunicare, ca inca ne iubim toti trei mai mult decat ar putea intelege ceilalti si ca tacerea doare... „Pentru nimeni viaţa nu fusese mai uşoară ca pentru noi, atunci, când eram împreună, iar împreună eram bucuria însăşi.”(18). Acesta vara, alaturi de ai a fost totul si pentru mine a fost ceva de-a dreptul special... „Îi iubeam aşa cum n-aveam să mai iubesc pe nimeni în viaţă. Ei mă iubeau aşa, o ştiam, totuşi aveam zilele numărate. Mai devreme sau mai târziu, firul subţire pe care exersam piruetele cele mai dificile se întindea brusc şi unul din noi îşi pierdea echilibrul.”(19). Ceva se intamplase dar nu puteam spune ce... Din pacate trei n-a fost niciodata un numar, „pe urmă, când treiul s-a răzbunat pe noi cu cruzimea lui indivizibilă de număr impar, mi-am pierdut urmele paşilor şi am început să cred în propria mea istorie.”. Mi-am dat seama ca nu mi s-a luat numai Alex, mi s-a rapit si posibilitatea de a fi fericit. Nu a fost atacat doar el ci si eu si fericirea mea personala, comunicarea si apropierea noastra, a triunghiului prieteniei. Probabil ca nu voi uita niciodata blestemul unui singur om. ... pentru ca varsta naste obsesii, la 17 ani simti nevoia sa exagerezi si sa nu stai degeaba... Raman in urma doar amintiri si poate daca vom gasi curajul sa ne urmam inimile vom face alte amintiri poate chiar mai frumoase... tot noi. „Când eram trei, lumea era atât de uriaşă că n-o puteam cuprinde cu cele şase mâini.”(20), acum... cand sunt singur si scriu, cand singuratatea ma doare, lumea se reduce doar la spatiul acestei camere, limitat si respingator. Mi-a ramas acum doar sa scriu si sa ma gandesc ce-a meritat in viata mea la acest 2006 trecut aproape prea repede. Exista in mod sigur cateva persoane care m-au influentat definitiv si irevocabil, care mi-au aratat fericirea si m-au ajutat s-o ating. Exista momente in care nu mai ai cuvinte... acesta pare a fi marele dar pe care il poti face cuiva. „Viaţa mi-a arătat că, ceea ce mie mi se pare clar şi evident, celorlalţi li se pare, aproape întodeauna, altfel.”(21), tocmai de aceea m-am multumit ca in prezent sa nu mai incerc sa conving ci pur si simplu sa actionez. Daca va fi nevoie voi distruge lumea si voi construi o alta daca asta ar insemna sa-mi ating scopurile. „îmi voi atinge visul dacă descopeream mai întâi ce doream să fac cu el.”, spune Coelho si ii dau dreptate. Visul meu este de a oferi celor din jurul meu fericirea, constient fiind ca doar asa o voi putea atinge pe a mea. Tot de la el am invatat ca „oricare căutare a fericirii este personală, nu are un model pe care să ni-l dăm unii altora.”, asa ca n-are rost sa incerc sa merg pe un drum care nu-i al meu. Treptat mi s-au schimbat treburile si cu cealalta Raluca... Nu-mi pot permite sa spun acum, dar daca nici ea n-ar fi fost in viata mea nu stiu ce-as fi facut... Am invatat ca pana la urma exista oameni care sa inteleaga si oameni care te iubesc, am invatat ca timpul este relativ si ca noi ne supunem lui. Am vazut ca poti sta pe o banca, de data asta in Cismigiu, dorindu-ti sa opresti timpul... Am vazut ca poti tine pe cineva in brate si sa simti ca esti important, sa vezi lumea invartindu-se in jurul tau... Aristotel credea ca dragostea face planetele sa se invarteasca... Ah..., infantila gandire dar totusi atat de frumoasa! Am aflat ca poti avea alaturi de tine doar atat cat ai nevoie si mai mult decat ti-ar fi dat altii... astfel oamenii devin invidiosi si vor incerca sa te distruga. Am invatat ca exista si contrariul, ca exista oameni care devin complici pentru povestea ta si te sustin, se bucura pentru tine si cred in tine. N-am vrut sa fac rau nimanui... Acum ma apropii de sfarsit... poti fi vazut pe holurile liceului impreuna cu Alex si cu Raluca, ne intelegem bine, insa ne lipseste timpul exterior, timpul nostru... Incep sa duc lipsa comunicarii pe toate planurile... Incep sa ma obisnuiesc cu mesajele fara raspuns, cu semnele de viata ce nu-si gasesc continuitatea... Incep sa cred ca nu mai conteaza... atat cu ei cat si cu Raluca. Dar n-am sa renunt, nu eu... E inima mea si tot ce m-a putut face fericit anul acesta. Sunt ei... „ Era prea multă dragoste şi nu mai ştiam ce să facem cu ea.”(22), asa ca am imbratisat tacerea insa acea tacere dureroasa, imbracata in spini. Stiu singur... iubirea exista inca. „Era prea multă dragoste. Prea mare, prea complicată, prea confuză, riscantă, fecundă, dureroasă. Atâta cât puteam da eu, mai mult decât trebuia. De aceea s-a şi rupt. Nu s-a epuizat, nu s-a terminat, n-a murit, doar s-a rupt, s-a prăbuşit ca un turn prea înalt, ca un pariu prea mare, ca o speranţă exagerată.”(23). Probabil candva va reveni. Vom gasi un de lipici cu ajutorul caruia o vom lipi. O vom readuce la viata. Nu voi uita si nu voi renunta niciodata la aceasta poveste, pentru ca in final se reduce la una singura...povestea varstei timpului meu. Acum... „Încă o victimă, zic, parcă oftând. O victimă a timpurilor moderne.”(24). Asta sunt. Pentru moment... Acum, „acum înţelegeam foarte bine cât de mult te poate orbi dragostea şi câtă putere are în a te schimba.”(25). Acum eram mai puternic. Acum, la sfarsitul anului 2006 sunt un alt om, cu mai multa experienta, cu mai multa minte... Din pacate „intelepciunea ne vine atunci cand nu mai avem ce sa facem cu ea”, spune Marquez, asa ca nu pot decat sa ma resemnez. „Fusese prea multă dragoste, atât cât puteam da, mai mult decât s-ar fi căzut. Prea multă dragoste. Iar apoi, neantul.”, dar neantul poate fi trecut si noi ne putem gasi fericirea...

... iar acum ... „– Ne-am întors de unde am plecat, nu? Exact cum eram înainte şi uităm totul, nu-i aşa?”(Anthony Burgess)... Ar fi un vis. O speranta... ceva frumos. Daca ar insemna sa simt tot ce-am simtit... Go on! Intoarce timpul, du-ma inapoi, acolo unde ma astepta fericirea...

„Când s-a terminat anul, aceea era prima şi singura poveste de dragoste serioasă, intensă şi adevărată din viaţa mea.”, spune Almudena Grandes intr-o carte. Da, singura poveste, complexa si complicata, frumoasa si incurcata, dar povestea noastra... Voi face tot posibiliul se restabilesc totul... da, cateva persoane ma au pentru eternitate... Ingerul Meu, Alex... nu cer cuiva sa ma inteleaga, nu mai pot... n-am nevoie...

„Nu ştiam dacă ceea ce spusesem era adevărat, dar fusese adevărat în timpul în care pronunţasem acele cuvinte, pentru că aveam nevoie să aud că mă iubeau, că nu încetaseră nicicând să mă iubească. Iar eu îi iubisem aşa cum nu mai iubisem pe nimeni în viaţă, poate de asta începusem să plâng fără să-mi dau seama.”(idem). Iar gandul ce mi se arunca in cap asemenea unei avalanse imi spune totul... da, asta e viata, asta trebuie sa fie viata.. viata frumoasa, viata indestructibila... Viata frumoasa. Inconjurata de persoane care te reprezinta...

PS... Si totusi, ce-am facut in 2006? Cu ce m-a marcat? De ce l-am trait? Ciudat... dupa ce am scris toate astea n-as mai putea raspunde. Am atins fericirea, am fost fericit, am evoluat, m-am schimbat... Ies acum, ma retrag intr-un alt an in care sper sa iau cu mine tot ceea ce am stiu sa pretuesc anul acesta. ... „Când s-a terminat anul, aceea era prima şi singura poveste de dragoste serioasă, intensă şi adevărată din viaţa mea.”; O poveste de trei la care nu voi renunta nici chiar in vecii vechilor... Asa-s nebuni... nu-i pune sa renunte la ceea ce au si in niciun caz la ceea ce vor sa obtina. Pentru ca drumul este al lor... si cateodata este mai bine sa te afli pe drum decat sa ajungi undeva... Si oare cat ne vom mai invarti de colo-colo...? Raspunsul mi-l da Marquez... toata viata!

(1) Ernesto Sabato – Tunelul
(2) Almudena Grandes – Castele de carton
(3) Almudena Grandes – Castele de carton
(4) Hermann Hesse – Calatorie spre Soare-Rasare
(5) Virginia Woolf – Doamna Dalloway
(6) Almudena Grandes – Castele de carton
(7) Almudena Grandes – Castele de carton
(8) Ernesto Sabato – Tunelul
(9) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea in vremea holerei
(10) Almudena Grandes – Castele de carton
(11) Emily Bronte – La rascruce de vanturi
(12) Paulo Coelho – Jurnalul unui mag
(13) Jose Ortega y Gasset – Studii despre iubire
(14) Emily Bronte – La rascruce de vanturi
(15) Almudena Grandes – Castele de carton
(16) Albert Einstein – Cuvinte memorabile
(17) Ernesto Sabato – Inainte de tacere
(18) Almudena Grandes – Castele de carton
(19) Almudena Grandes – Castele de carton
(20) Almudena Grandes – Castele de carton
(21) Ernesto Sabato – Tunelul
(22) Almudena Grandes – Castele de carton
(23) Almudena Grandes – Castele de carton
(24) Anthony Burgess – Portocala mecanica
(25) Ernesto Sabato - Tunelul