Parfumul

„Lumea era frumoasă dacă o priveai aşa, fără să cauţi nimic, aşa, simplu, aşa, copilăreşte.”
Hermann Hesse – „Siddhartha”

Astazi i-am tinut mainile in mainile mele… am putut atinge acea piele a unui inger, am putut simti caldura mainilor unei fiinte venite din Rai – dintr-un Rai pe care nu l-am vazut. Astazi ar fi putut fi o zi ca oricare alta, o zi cu niste pasi aleatori pierduti pe niste strazi in care oamenii au uitat sa diferentieze ingerii de ceilalti oameni care au pierdut adevaratul sens al Fiintei. Oare cine mai suntem noi, implacabile figurine de lut fara suflet, fara durere, fara sperante...? Ne mai aducem aminte ca in unele zile sa tinem in mainile noastre niste extensii ale unor ganduri ce ajung sa ne obsedeze zi si noapte, fara oprire, fara niciun pic de liniste... Mi-a fost de ajuns sa simt tensiunea cuprinsa in sangele ce curgea printr-un inger pentru a ma infiora... Iata viata in fata mea. Dar nu cred ca am mai avut in fata o fiinta cu mainile ude. Asta nu mai conteza; m-am convins de mult timp. Indepartandu-ma apoi de aceasta fiinta careia ii duc dorul din ce in ce mai mult imi duc intamplator mana la nas. Nu stiu de ce. Brusc am fost lovit de o senzatie indescriptibila, de un flash-back din nu stiu ce timp. Mainile imi imprastiau un miros atat de fin, un miros nepamantean, senzational... ceva mai presus de cuvinte. Acesta cred ca era parfumul fericirii, parfumul unui inger... Parfumul ce-mi intrase in maini, ce mi se imbibase deja in inconstient. Restul drumului, din doua in doua minute imi ridicam mainile pentru a mi le mirosi. Nu ma mai puteam desprinde de acel miros a carui putere ajunsese sa ma doboare. Ce puternica poate fi uneori ideea... M-am gandit chiar sa nu ma mai spal niciodata pe maini pentru a nu irosi acel parfum, pentru a nu-l imprastia... dar cred ca totusi am s-o fac doar in speranta ca mi se va mai oferi sansa sa simt acel parfum inca o data, si inca o data, si inca o data... pana cand timpul se va opri.