Showing posts with label scrieri. Show all posts
Showing posts with label scrieri. Show all posts

Sunday, January 31, 2010

Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

people_like_you Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Friday, January 29, 2010

Defazajul inimii

Oamenii care aşteptau autobuzul în acea dimineaţă habar nu aveau că printre ei mă aflam şi eu. Nu dormisem întreaga noapte, mă zvârcolisem în pat, mă durea ceva într-un punct neidentificat din interiorul trupului, toţi oamenii mi se păreau străini, nu înţelegeam felul în care articulau cuvintele, erau atât de departe de mine şi eram atât de departe de ei... Mă minţisem în primele clipe ale anului crezând că dacă îmi voi impune să las la o parte o anumită persoană atunci lucrul ăsta se va şi întâmpla, de parcă deciziile pe care le luăm nu sunt atent asistate de către un organ diabolic numit inimă, care ne dă planurile peste cap şi care ne face să ne pierdem orice urmă de raţiune. Cafeaua din acea dimineaţă fusese mai amară decât de obicei, pusesem poate (din instinct) mai puţin zahăr; era frig şi lucrurile din jurul meu parcă îngheţaseră sub influenţa unor factori exteriori. Mă urcasem apoi în autobuz fără să înţeleg de ce uneori nu poţi să laşi lucrurile să treacă de la sine, de ce anumite momente te bântuie mult timp după ce au trecut şi mai ales nu puteam înţelege cum o durere a cuvintelor ajunge să se transforme sub influenţa întunericului nopţii într-o durere fizică. Eram un zombie sentimental, un umblător-pe-străzi-şi-prin-autobuze care n-avea nicio treabă cu cei din jurul lui dar împreună cu care exista în acelaşi spaţiu. Eram unul dintre acei oameni care purtau în ei doar câte o jumătate de inimă şi care simţeau că oriunde ar merge nu ajung nicăieri. Mă dureau apelurile telefonice, revenirile, nimicul, lucrurile care plecau și care veneau, oamenii care așteptau autobuzul împreună cu mine, mă durea faptul că aveam în mine totul, că puteam da totul, dar că nu primeam nimic.

Monday, January 25, 2010

Poveştile din care mă compun

2c566afe5eeb0bb23573681f78528ea987a45960_m Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Sunday, January 24, 2010

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

when_i_least_deserve_1_large Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

Thursday, January 21, 2010

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic

alone025 De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru ea aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea? Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni. Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastat, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte. Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltat că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Monday, January 04, 2010

Gânduri şi concluzii despre nimic

tumblr_ku2431xdCs1qzlqbho1_500 Odată cu trecerea anilor sesizezi în tine anumite transformări care se petrec încet şi care par a te duce într-o anumită direcţie pe care n-o vei înţelege niciodată. Te mulţumeşti să trăieşti clipa prezentă, să te bucuri de ceea ce se întâmplă acum, să-ţi duci existenţa într-un singur punct în care să te arunci inconştient. Acum eşti cumva mai liber faţă de tine însuţi, îţi oferi mai multe oportunităţi, răspunzi doar în faţa ta. Ai crescut suficient încât să observi cum suficient de multe lucruri se leagă între ele astfel încât să se închege o şansă a fericirii. Mi se pare că cel mai mult timp din viaţă ni-l petrecem în încercarea de a socializa cu propria persoană, de a coexista cu sinele, cu ceea ce se află închis în cutia craniană, cu ceea ce pulsează puternic sub stern. Restul par a fi fleacuri, lucruri fără importanţă, nesemnificative. Abia după ce ai trecut într-o anumită măsură de asta, după ce ai habar de ceea ce porţi cu tine în fiecare zi poţi spune că eşti pregătit să porneşti în lume.

După ceva timp ajungi la nişte concluzii radicale care nu te caracterizează dar care presimţi că-ţi vor face bine. Îţi dai seama că trăieşti pe seama multor iluzii, c-ai visat de prea mult timp cu ochii deschişi, ajungi la complicatul rezultat că nu te poţi opri să crezi în lucruri imposibile în ciuda faptului că ştii foarte bine de imposibilitatea lor. În primul rând ajungi la concluzia că grupul acela al prietenilor cei mai buni este o minciună, motiv pentru care începi să-i muţi dintr-o parte în alta pentru ca apoi să nu mai rămână nimeni. Şi observi cum lucrul ăsta nu te mai doare atât de rău, cum parcă ai reuşit până acum să te obişnuieşti cu acest gol pe care l-ai acceptat abia în clipa asta. Acum în acest loc stă scris doar Best friends (0/0). E un lucru înţeles de la sine, e ceva înspre care ai obosit să te mai îndrepţi, este extenuant să fii tu prietenul-cel-mai-bun şi să nu găseşti un corespondent în nimeni. Chiar e o iluzie să crezi în cel-mai-bun-prieten când trec luni întregi fără să primeşti niciun semn de viaţă, fără să se intereseze cineva de tine, fără să-i pese cuiva de existenţa ta. Din păcate şi eu cad în extrema asta, şi eu dispar uneori din vieţile celorlalţi fără a mai da niciun semn, aşadar chestia asta e mai mult o constatare decât un reproş.

Iar din acest punct ar trebui să se lămurească anumite lucruri esenţiale pe care totuşi aleg să le las neelucidate, ceea ce nu e neaparat în regulă dar e cumva mai sănătos. Mă scapă de multe aşa-zise complicaţii şi dureri de cap dar mă adânceşte şi mai mult într-o stare care nu-mi place dar care-mi oferă un cât de mic sentiment de securitate. Fac următorul pas cunoscând că nu există prieteni-cei-mai-buni şi mă simt mai liber şi mai sigur pe mine. Şi mai ştiu că nu poţi să mergi mai departe dacă nu treci peste fantome fără să-ţi fie frică de ele, că în ciuda faptului că porţi după tine trecutul poţi privi foarte bine şi în depărtare. Începutul de an a fost cum nu se poate mai bun, am început acest an cu o exorcizare, cu o golire a creierului, cu o linişte îndelung aşteptată. Un singur pas mi-ar mai rămâne de făcut, acela de a-mi educa inima să nu-mi mai sară din piept atunci când un nume îşi face apariţia pe ecranul telefonului mobil sau pe monitor, de a-mi impune să nu mai fiu atât de slab în circumstanţele astea când în realitate pot face faţă unor situaţii mult mai complexe. Va trebui să accept până la urmă, indiferent cât de greu mi-ar fi, că indiferenţa se învaţă. Că în ciuda faptului că nu încetezi să iubeşti niciodată, poţi totuşi să scufunzi sentimentele astea nebuneşti undeva atât de adânc încât să nu mai dai peste ele niciodată. Ca să te vindeci de dragoste îţi trebuiesc în primul rând promisiuni solemne faţă de tine însuţi, promisiuni că n-ai să mai visezi în neştire şi n-ai să mai aştepţi să se înfăptuiască nimicul.

Înăuntru e o linişte pe care o merit. În exterior vine o perioadă care nu-mi va permite măcar să respir. Dar toate astea se completează atât de bine, totul e atât de blând, totul se reaşează pe un drum care-mi oferă linişte. N-aş vrea nimic mai mult chiar dacă, aşa cum îmi stă în obicei, voi face ceva pentru a perturba liniştea. Oamenii au nevoie să trăiască lucruri complexe (pe care nu le înţeleg) pe care mai târziu ajung să le preţuiască. Nu e nimic rău în a purta după tine o poveste care ţine ani şi-n care se întâmplă nimic dacă la un moment dat reuşeşti să pui punct şi să închizi textul acela într-un sertar. Acesta sunt eu iar aceasta îmi este povestea.

Sunday, December 27, 2009

De ce trebuie să joci jocul ăsta

3852528470_6bc3067091 După o anumită perioadă de timp înveţi să deschizi ochii, înveţi să vezi mai mult decât ceea ce este deja evident şi înveţi să citeşti semnele care până acum treceau pe lângă tine. Şi e interesant cum devii conştient că iei parte într-un mod subtil la unele dintre acele scenarii pe care nu le credeai posibile decât în cărţi sau în filme; credeai că viaţa reală nu se foloseşte de lucruri de felul ăsta. Până într-o zi oarecare în care nişte amănunte se îmbină atât de bine, în care particulele de aer lovesc parcă mai încet, în care îi permiţi privirii să stăruiască ceva mai mult asupra unui chip de alături, asupra unor degete care parcă din greşeală ating suprafeţe infime de piele de pe un alt trup fără ca nimeni altcineva să bage de seamă, în care cazi de acord să recunoşti în tine trăsături din ceea ce tocmai vezi în jurul tău. E o lume aparte, o lume în care comunicarea se construieşte doar din astfel de gesturi şi-n care adevărul se pomeneşte numai atunci când lumina celorlalţi ochi o întâlneşte pe cea a alor mei şi timpul se blochează astfel câteva milisecunde. Ştim de acum încolo cine suntem şi-n ce lume ne învârtim în cercuri absurde. Însă poate că teama care mă guvernează mă împiedică să fac gestul următor, gestul pe care îl cunosc din filme şi care pentru unii o fi intrat deja în obişnuinţă. Eu n-am învăţat niciodată să mă bucur de jocul ăsta, să fiu un jucător implicat, n-am învăţat să trec mai departe, să privesc dincolo de groapă aşa cum am primit instrucţiuni de-a lungul timplui. Mă limitez a rămâne pe scaunul meu în timp ce număr în gând secundele care trec şi-n care ştiu c-ar trebui să mă mişc şi să merg câţiva metri mai încolo, şi acolo ar fi de ajuns o singură privire pentru a reconfirma adevărul. Iar apoi are loc, bineînţeles, un fel de cădere. Tot ceea ce devenise cumva posibil între timp se prăbuşeşte; sunt conştient că lucrul ăsta mi se datorează. Pentru că oamenii nu pot trăi mereu din iluzii, singura soluţie acceptabilă este aceea de a reveni cu picioarele pe pământ şi să te resemnezi cu faptul că oricât de bine ai cunoaşte acest joc, el tot rămâne guvernat de o anumită teamă şi de o anumită predispoziţie de-a mea de a nu face acel pas înainte de care aş avea nevoie. Două pagini mai târziu începi să bănuieşti că anumite lucruri se întâmplă peste puterile noastre de acţiune şi peste capacităţile de a le înţelege. Asta pentru că ajungi să ai cumva impresia că nu eşti decât o marionetă în mâinile cuiva pe care nu-l înţelegi dar care poate să se joace foarte bine cu gândurile şi sentimentele tale. Te gândeşti totuşi că uneori coincidenţele se desprind şi de la sine fără să ai nevoie să le înţelegi. Nu ştii însă de ce trebuie să joci tu jocul ăsta pe care nu ţi-l doreşti pentru c-ar ajunge să trădeze anumite lucruri pe care momentan îţi impui să nu le crezi: că nimic nu durează veşnic, că eşti uman (iar în consecinţă – slab), că te poţi lăsa uşor ademenit în curse care să-ţi trădeze această slăbiciune. E simplu să spui lucrurilor pe nume, direct şi fără metafore, atunci când nu ai nimic de ascuns. Dar atunci când o privire ajunge să fie singurul lucru în care poţi avea încredere, totul se ascunde într-o zonă a realităţii în care alegi să rămâi. Dar chiar şi atunci când în ciuda faptului că întăreşti un adevăr şi totuşi nu faci nimic pentru a-l duce mai departe, rezultatul final este zero. Pentru că sfârşeşti la fel, la fel cum ai început: având ceaşca de ceai în faţă, tastând disperat cuvinte fără înţeles, singur, halucinant, spunându-ţi în felul tău o poveste care nu se poate spune.

Sunday, December 20, 2009

Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

b3-1_large Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

Friday, December 11, 2009

Prietenul cel mai bun

smile,text-b857346245da9d3027b1a70cfb4b6390_h Sunt cel mai bun prieten al tău. M-ai căutat o viaţă întreagă fără să ştii, m-ai aşteptat o viaţă întreagă să apar de nicăieri fără să ştii cine sunt, fără să mă doreşti, fără să te gândeşti la mine, fără ca măcar să ştii că exist. Doar că într-o bună zi m-ai găsit orbecăind prin viaţă şi într-un fel mi-ai zâmbit. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel pe umărul căruia vii să-ţi pleci capul şi cel ce ascultă în tăcere şi închide în sine cuvintele tale. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel care îţi răspunde la telefon în mijlocul nopţii şi stă la telefon, pentru tine, până dimineaţă; sunt cel care în întunericul nopţii îţi ascultă vibraţia vocii. Sunt cel mai bun prieten al tău, sunt cel care stă lângă tine imaginându-şi cine vei fi peste zece ani, sunt cel ce-ţi oferă timp fără menajamente – iar timpul e cel mai greu de oferit.

Sunt cel ce ştie ce e mai bine pentru tine, şi cel ce-ţi doreşte fericirea, sunt prietenul care nu seamănă cu ceilalţi prieteni. Sunt prietenul rănit de fumul ţigării tale, uneori sunt prietenul care tace. Sunt cel mai bun prieten al tău, privesc în perspectivă şi acţionez contrar perspectivei. Uneori nu par a fi cel mai bun prieten al tău, mi se mai întâmplă şi mie aşa ceva. Dar atât timp cât exist fie că sunt în lumină sau în umbră, fie că mă apropii sau mă îndepărtez, sunt cel mai bun prieten al tău şi statutul ăsta nedeclarat îmi face bine.

Sunt cel ce tremură lângă tine atunci când iei o decizie importantă, sunt cel ce se bucură atunci când reuşeşti, sunt cel căruia i-e teamă atunci când te pierzi. Sunt prietenul tău cel mai bun; sunt cel ce îţi acceptă fuga şi cel ce înţelege nevoia de libertate, sunt cel care te aşteaptă oricând vei avea nevoie. Sunt cel care nu se (mai) supără pentru tăcerea îndelugată şi cel care a ajuns să-şi poarte de asemenea suferinţa în tăcere, sunt un punct din trecut, abandonat undeva într-un mijloc al timpului şi uitat acolo, rănit… Şi sunt totuşi prietenul tău cel mai bun doar pentru ceea ce reprezinţi tu pentru mine. În realitate nu mai suntem prieteni de mult, în realitate am clădit distanţe cărora a trebuit să mă supun. Tu nu eşti prietenul meu cel mai bun cu toate că încă îmi fac iluzii că ai fi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, pentru că din diferite motive în realitatea asta nu pot să fiu. Dar sunt un posibil cel-mai-bun-prieten, cel care aşteaptă înţelegător scurgerea timpului, cel care tace, cel care… nu mai ştiu.

Thursday, December 10, 2009

Pauză de gândit

20090304210444 Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Monday, December 07, 2009

Nimeni nu-l înţelege pe celălalt

wreckingball_large Acest articol începe cu un oftat... Este un oftat pe care nu-l pot exprima grafic dar pe care l-am sesizat chiar acum, când ştiam ceea ce aş vrea să scriu, când vedeam că am în faţă nişte butoane care îmi aşteaptă apăsarea pentru a da viaţă unor semnificaţii. Este în acelaşi timp un oftat de dor, unul de durere, şi unul pentru simplul fapt de a şti că am mai scris o groază pe subiectul ăsta şi că încă mai am de scris, că nu mă pot opri, că lucrurile fără finalitate te mănâncă pe dinăuntru.

Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.

Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.

Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.

Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.

[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]

Sunday, December 06, 2009

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

2609657094_9ae4f75a54_o În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Saturday, November 28, 2009

Universul elegant

Mandarin Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Friday, November 06, 2009

Limite trecute de miezul noptii

20081224075345 Tace. Nu poate spune nimic, aşa că tace. Suprinde difuz siluetele obiectelor din cameră, cărţile din bibliotecă, becul suspendat de tavan, umbra dulapului. Caută telefonul mobil lăsat cândva pe covor, apasă pe un buton şi citeşte ora. E deja cu mult trecut de miezul nopţii, căldura din cameră s-a diminuat fără a fi observată. Un gol total de jur împrejur dar mai ales în interior, undeva sub gât, dar şi lângă stomac… O insomnie blândă, o respiraţie melodioasă, o simfonie tăcută. Oftează prelung, dureros, nu poate spune nimic, aşa că tace… Se întoarce într-o parte şi-şi întinde mâna… Îi atinge buzele, simte înţepătura acută în capul pieptului, le atinge din nou, nu poate spune nimic, nu poate gândi nimic, se prăbuşeşte cu totul într-un vis total, în obscuritatea camerei… Nimic. Se întoarce pe cealalată parte, oftează puternic şi tremură scurt, convulsiv. Nu o să se termine niciodată.

Sunday, October 25, 2009

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire

3725701161_3d8dbeefbe_large Am tras de multe ori mai demult concluzia că cel care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celui care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.

Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.

Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că-ntr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

Friday, October 16, 2009

cand tacerea mi-a tinut de cald

RMBlueFloatingNude astăzi lăsăm fericirea la o parte. lăsăm cuvintele complexe şi metaforele frumoase, azi tragem după noi doar acele lucruri care n-au legătură cu fericirea. astăzi ne vârâm în rând cu ceilalţi şi vorbim asemenea lor, ne comportăm ca şi ei, astăzi ne dezbrăcăm de nebunie pentru a fi, aşa cum li se pare normal, asemenea lor.

…

e ca şi cum aş reveni la cola. e cea mai buna comparaţie, cel mai bun exemplu pe care îl pot găsi acum. pentru că relaţia mea cu acest lichid mirific pe care îl numim coca cola are o istorie tumultoasă şi mult prea lungă pentru a nu-mi fi influenţat deja prezentul. ne cunoaştem de demult, aproape de când cunosc bine şi bucureştiul, şi ne-am iubit pasional ani la rândul. uneori în doze mari, alteori mai puţin, dar erau zile când supradoza s-ar fi tradus în cei doi litri cuprinşi într-o sticlă mare, într-o singură zi. între timp am divorţat dar ne mai vedem ocazional prin oraş, atunci când se asortează destul de bine cu celălalt partener al vieţii de oraş, mcdonald’s-ul. dar nu despre cola se vrea a fi toată chestia asta, ci despre ceva mai mult, mai intens, mai profund, despre ceva ce totuşi, aşa cum am convenit de la început, nu e fericire.

atunci ce?

e ca şi cum aş reveni la cola. după intervale de timp în care mă deconectez de ceea ce înseamnă acel univers paralel în care m-am afundat mai demult, intervale în care reuşisem să evadez în lucruri care nu-mi aparţin, în superficial şi-n monotonie, după toate astea în care începeam să uit de adevăratul eu, m-am prăbuşit iarăşi în acelaşi imposibil şi infinit vis, în această dimensiune la limită, necaracterizabilă şi fără limite. e ca şi cum mi-ar roade stomacul pe dinăuntru, ca şi cum mi-ar provoca greţuri cumplite. şi totuşi aşa ceva nu se întâmplă. se întâmplă însă nopţile reci care nu prea au legătură cu temperatura de afară, se întâmplă cafeaua de dimineaţă ce deja nu-mi mai produce nicio satisfacţie. toate sunt de fapt lipsuri. lipsa unui corp care să emane căldură, lipsa unui ceai pentru doi, lipsa unui zâmbet întipărit pe retină. pentru că-n acest calm monoton ajung la conştiinţa faptului că undeva există un abandon. unul absurd, bineînţeles, unul fără înţeles, unul a cărui probabilitate întrece posibilităţile mele de calcul. pentru că într-un interval de timp trăim revelaţii care ne duc cumva către o altă limită; pentru că poate cândva a existat într-adevăr cineva alături de care să-mi împart ceaiul şi să-i întind uşor, pe masa de lemn, una dintre acele castane speciale culese cu doar câteva ore înainte. cineva care să mă vadă pe mine cu adevărat, stând la acea masă, presărând cuvinte peste un destin pe care nu-l lămurisem încă. cineva care să însemne ceva pentru tine şi şi poate şi tu să însemni la rândul tău ceva. dar mai ales cineva a cărui voce nu poţi s-o înţelegi dar ai cărui ochi te fac să te prăbuşeşti într-un alt vis, unul ceva mai frumos. şi gîndul la acel cineva care te trezeşte noaptea din somn. doar că apoi intervine un alt declin, unul straniu. abandonul. tăceri interminabile, tăceri prăpăstioase, ceaiuri de unul singur, castane strânse mormane şi înghesuite prin sertare, cuvinte sparte în mii de bucăţi şi clipe în esenţa cărora am pătruns până la epuizare. o senzaţie de abandon dureroasă, sfâşietoare. un gol pătrunzător, total, perfect. nimic să nu mai aibă vreun înţeles.

iar apoi e resemnarea şi liniştea aflată de cealaltă parte, liniştea din mine, liniştea dinspre mine. linişte care de fapt este doar tăcere, iar tăcerea este mai sfâşietoare decât liniştea. şi pe măsură ce tot las intervalul ăsta de timp să se extinsă îmi dau seama că de fapt mă afund iarăşi într-o mlaştină fără înţelesuri uşoare. pentru că acum conştientizez că, ce straniu, abandonul are şi un revers, abandon de cealaltă parte. pentru că indiferenţa este tot un abandon, iar a mă transforma pe mine într-un indiferent e cel mai mare rău pe care ar fi putut să mi-l facă. şi am abandonat la rândul meu. am renunţat la sms-uri, teama de apeluri telefonice se intensifică (deci ele tind la un vag nimic), nevoia de confirmare s-a diminuat straşnic. într-un fel am abandonat şi eu. am abandonat pentru că am devenit indiferent. pentru că trebuia să mă apăr. pentru că nu se mai putea. pentru că trebuia să am şi eu un stop al meu.

şi în toate astea, şi după astea, şi în timp, şi în afara timpului nu rămâne decât frigul, frigul pătrunzător şi ascuţit. şi noaptea mă ghemuiesc sub pătură sperând că acea căldură slăbuţă va reuşi să pătrundă până către sufletul meu, îmi trag către piept perna micuţă şi căţelul de pluş căruia n-am putut niciodată să-i dau un nume, şi-mi ridic astfel iluzia că frigul de fapt nu mai înseamnă însingurare. şi apoi nimicul, la fel cum începe totul aşa se şi continuă, prin nimic. pentru că nimic nu se termină odată ce s-a început, ci se continuă prin nimic, prin gol. totul până când o mână caldă mă va regăsi pierdut într-un vis tulbure, mă va prinde şi mă va purta pe un drum la capătul căruia se vor afla în continuare acele două ceşti de ceai în care se varsă şi se contopeşte nimicul. aşa şi abandonul are un sfârşit, chiar dacă e unul care tot nu poate fi înţeles.

sfârşit.

Monday, September 28, 2009

Post-silence

Zilele care treceau erau de fapt, ascunse în spatele unei aparente plictiseli, semnele unei căderi. Cafeaua nu mai avea gustul de altădată, muzica devenise din ce în ce mai acidă în exprimare şi mai dureroasă, sunetele se simţeau mai incisiv – chiar şi cele care se scurgeau atât de lin încât îţi mângâiau inima. Cărţile se întindeau pe ani întregi, Cartea nelinştirii nu se mai termina, ca de altfel toate neliniştile şi neliniştirile mele, ca toate dimineţile în care mă trezeam şi nu înţelegeam de ce frigul de dincolo de fereastră mă afectează şi pe mine însă pe dinăuntru, şi toate castanele pe care le-am strâns în rucsac nu se mai terminau nici ele, te aşteptau, fiecare cu strălucirea ei, cu propria-i frumuseţele…

Aveam atât de multe lucruri de făcut dar nu aveam şi un înţeles al lucrurilor pe care le aveam de făcut. Nu înţelegeam ce înseamnă toate aceste semne ale lumii exterioare, ale celor care mă înconjurau, eram incapabil să înţeleg preocupările celorlalţi, pasiunile lor, cuvintele pronunţate clar şi firesc… Ajunsesem în stadiul în care singurele cuvinte pe care le mai înţelegeam erau doar acelea rostite de mine, şoptite, inflamate de o sensibilitate în care mă adânceam şi din care mă ridicam consecvent ca un copil care nu poate înţelege acolo unde greşeşte.

Lumina mă rănea. Cu toate cele trei sute de milioane de metri pe secundă, din toate direcţiile, lumină mă ataca violent lăsându-mă inconştient. Sunetul trecea prin mine lăsând urme care nu se pot descrie prin câteva cuvinte, sunet armonios, jazz pustietor… Nu mai am nimic de pierdut decât timpul cel din urmă, timpul care se pierde singur, timpul care se fiinţează inconştient, timpul care nu este timp.

Friday, September 25, 2009

Ciocnirea

20090309113014 Atunci când m-am hotărât să înfrunt realitatea şi să mă revărs în lumea aceasta, ei mi-au oferit un nume. Mi-au spus Liviu şi m-au lăsat liber în lume, m-au lăsat să aleg între două posibilităţi la fel de devastatoare şi periculoase. Aveam aşadar posibilitatea să mă las distrus de lume sau să cuceresc lumea – singurele două variante ale celor care, mergând pe stradă, trăiesc reveria infinitului care-i înconjoară.

Am aşadar un nume… Un nume ce-mi camuflează culoarea ochilor, vibraţia corzilor vocale, fragilitatea gesturilor izolate şi abandonate lângă ceşti de cafea golite de semnificaţii, lângă cărţi uitate deschise, lângă oameni cărora n-am putut să le spun cât de recunoscător sunt pentru simplul fapt că i-am cunoscut şi că la un anumit moment s-au aflat lângă mine. Sunt uneori doar un tremurat absurd, doar o frică imensă. Sunt toate cuvintele mele, cele printate şi închise prin dosare, cele uitate prin ierarhia fişierelor din calculator, sunt toate semnificaţiile cuvintelor mele. Toate cuvintele mele sunt eu.

Şi iată cum sfârşitul apocaliptic al eului se apropie. Iată cum vin în viteză prăbuşindu-mă în ideea de tine, iată cum mă ciocnesc de ceea ce-ai fi fost în timp, o lume aparte, un univers izolat dar suficient de mulţumitor pentru mine, un univers în care să mă închid în timp şi să rămân o crisalidă pentru eternitate.

Thursday, September 24, 2009

Sa fug

123 (2) Şi dacă ochii mei refuză să se închidă atunci când trupul resimte oboseala şi când luna este trecută de nivelul ferestrei, strălucitoare, e pentru că refuză visul din care te-ai fi ridicat tu. Un jazz lăuntric îmi îmbracă inima, un întuneric adânc mă soarbe. Şi dacă ochii mei adânciţi în orbite refuză aceste câteva ore de întuneric e pentru că undeva pe acolo e posibil să te afli tu, dincolo de prăpastia în care se prăbuşesc sufletele atunci când nu-şi mai găsesc scăpare din dragoste. Mi s-a făcut frică de vis de parcă visul nu m-ar mai lăsa niciodată să fug…

Wednesday, August 26, 2009

Copilaros

3588224989_2392cc1a0eTot ceea ce am vrut să spun vreodată ar fi încăput de-a lungul câtorva şoapte în întunericul greoi al unei nopţi de iarnă. Ar fi fost simplu, fără complicaţii inutile, şi ar fi fost complet. Aş fi recitat dintr-o memorie voalată ce şi cum şi cât şi de ce şi după ce-aş fi terminat m-aş fi simţit golit de toată esenţa ce m-a condus până în acele clipe. Aş fi fost incoerent, inflexibil, tremurând. Copilăros. Dar aş fi spus destule, aş fi cuprins şi Marea Teorie Unificată, şi înţelesurile ascunse ale lucrurilor mărunte, aş fi spus totul. Şi mi-aş fi pus toată speranţa că de pe aripile acestui vis te vei prăbuşi lângă mine, în irealitatea imediată, şi că mă vei săruta pe obraz urându-mi noapte bună. Apoi ar putea fi sfârşitul…