Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

halucinatii nocturne

n-ai zburat cu mine în vis. mă ghemuiesc noaptea sub pătură. e frig, e trei noaptea şi tocmai am închis calculatorul. muzica. mi-e frig şi nu am mâinile tale. mi-e frig şi nu am spatele tău. mi-e frig şi nu am părul tău pe care să-l miros. în care să mă joc. nu l-am avut niciodată. mi-e frig şi nu am cuvintele tale din care să-mi dau foc inimii, locului ăla generator de energie. mâine am să-mi pun haina pe mine şi fularul roşu în dungi şi mă voi duce la serviciu iar peste câteva zile lucrul ăsta se va schimba şi voi ieşi la capătul tunelului acolo unde va fi scris din lumină: facultate. va fi ca un alt liceu, ştiu deja de pe acum, ştiu că atâta vreme cât eu sunt acelaşi şi locul va fi acelaşi. mă ghemuiesc sub pătură şi mă gândesc la tine, la voi, la Caliope - personajul din Middlesex, mă gândesc la Bucureştiul lui Mircea şi la librăria Cărtureşti, mă gândesc la un Wild Cherry şi mă gândesc iarăşi la tine căci mi-e frig şi nu am mâinile tale, şi nu am spatele tău, şi nici părul tău şi nici respiraţia ta care să mă facă fericit şi care să mă injecteze cu speranţă şi cu iluzia zilei de mâine şi apoi mă gândesc că nu există certitudine pentru viitor. mi-e dor şi nu am mâinile tale, mi-e dor şi nu am respiraţia ta şi nici părul tău în care să-mi adăpostesc degetele. nu am nici parfumul tău şi pentru asta mi-e frig în ciuda faptului că strâng pătura în jurul meu. tu ai numele tău iar eu am numele meu iar numele noastre, într-un fel straniu, se cheamă între ele. şi cu toate astea n-ai zburat niciodată cu mine în vis.

Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

Despre limite si adevar

Un adevăr rostit reprezintă deja cheia asupra libertăţii pe care o caută oamenii. Este eliberarea. Ne-am înşelat de prea multe ori crezând că tăinuind un fapt important din viaţa noastră ne-am putea oferi libertatea de a acţiona în continuare conform aceloraşi principii. Niciodată nu va fi aşa. Faptul că uneori alegem să ascundem adevărul propriilor noastre vieţi ne creează bariere în plus în faţa propriei expansiuni, în faţa dimensiunilor spriritului nostru. Ne-am crezut liberi atât timp cât eram singuri. Aceasta este limita! Omul în contextul social este limitat de raţiunea celorlalţi. Căci în adevărul lucid, libertatea nu există în mod real decât atunci când omul poate acţiona liber în orice împrejurare, fără a fi supus influenţei gândirii societăţii. Astfel că vine un moment când renunţăm la constrângeri şi când alegem să ne asumăm viaţa, să nu ne mai temem de raţiune, căpătând curajul strigător la cer de a-L provoca chiar şi pe El, pe Cel ce oferă viaţă şi joc în cadrul ei.

De ce ajungem însă până aici? În aceste două momente de cotitură ale vieţii: depăşirea limitei şi asumarea limitei. Primul element ia sigur în discuţie preocuparea noastră de a ne lua la întrecere cu viaţa. Incapacitatea de a te adapta ritmului îngrozitor pe care viaţa pare că-l impune, tuturor salturilor din normalitate, te obligă cumva să reacţionezi. Astfel faci pasul şi te arunci în prăpastie. Însă după ce ai căzut şi ai fost lovit de lumina lucidităţii eşti pus iarăşi în faţa unei decizii: să te declari învins şi să rămâi acolo sau să te ridici, să te scuturi bine de praf şi să continui să mergi. Adică să-ţi asumi căderea, faptul de a-ţi fi depăşit limitele. Adică de a-ţi accepta adevărul şi de a te conforma lui. Căci limita îţi aparţine, îţi este un element constitutiv, iar tu la rândul tău aparţii ei.

Despre absenţă

Nu ştiu cum aş putea defini absenţa fără să mă raportez la unul din termenii sinonimi la care ar putea face referire. Găsisem mai demult nişte idei potrivit cărora nu îţi poţi explica unele noţiuni decât folosindu-te de altele, şi de cele mai multe ori acestea erau denumite prin absenţa celorlalte. Un exemplu foarte clar îl constituie întunericul, pe care în mod invariabil găsim de cuviinţă să-l definim prin absenţa luminii. Ni se pare deosebit de greoi să găsim o alta variantă sinonimă cu aceasta şi care să nu cuprindă idei precum lipsă sau lumină. Deasemenea mai găsim termeni precum rece (frig) sau tăcere, în care se ridică iarăşi problema absenţei căldurii sau sunetului, ca elemente definitorii prin lipsă.

Observăm deci că absenţa este un mod de evidenţiere a scăderii în grad a unor proprietăţi pe care omul le poate sesiza direct prin intermediul simţurilor sau a nivelului spiritual. Am recurs la acest mod de definire deoarece absenţa nu se resimte doar fizic ci de multe ori ne simţim loviţi de sentimentul lipsei unor ingrediente de nivel spiritual precum credinţa sau iubirea, fără de care omul se simte lipsit de componenta sa divină, ceea ce-i oferă cu adevărat sensul în viaţă.

Gândindu-ne mai bine putem observa că absenţele sunt cele care ne fac să sesizăm defapt importanţa unor lucruri. Lipsurile ne fac să preţuim, să vedem cu adevărat valoarea cuprinsă în ceea ce ce întâmplă în jurul nostru.

Pentru mine lipsurile sunt, culmea, un mod de umplere a spaţiilor dintre cuvinte. Tot ceea ce lipseşte se poate obţine cu uşurinţă printr-o simplă încordare a minţii, printr-o dorinţă purtată de voină. Defapt nu există nicio absenţă, tot ceea ce percepem noi nefiind decât proiecţia în realitate a unui alt timp cu care nu ne-am mai suprapus. Nu lipseşte defapt nimic, decât o conştiinţă a fericirii - căci nu pot să nu mă raportez la ea, ceea ce ne dă impresia că nefiind fericiţi defapt ducem lipsă de ceva.

Ştiam că există ceva care generează aparenţa absenţei, iar acel ceva nu era golul. Trebuia însă să-mi clarific lucrul acesta, să descopăr de ce lumea ar prefera nefericirea în locul unei stări de permanentă seninătate.