Despre cum nu eram nimic

M-am născut cu doar câteva momente înainte să existe ideea de viaţă. Am deschis ochii în miezul întunericului pe când lumina încă nici nu exista şi nici măcar nu putea fi gândită întrucât nu avea cine s-o gândească. M-am trezit în mijlocului nimicului, în prăpastia fără fund a vidului. Mă simţeam gândind pe când încă nu aveam trup şi fiinţam pe când încă nu exista ideea de a fi eu. Eram o absurditate în mijlocul unei întinderi nesfârşite de nimic, al unui întuneric inocent, tăcut. Nu aveam nume şi nu ştiam cine sunt, nu eram în stare nici măcar să-mi declar existenţa. Aveam raţiune doar atât cât să-mi permită percepţia dar eram incapabil să operez cu ea. Nu aveam noţiuni şi nici adevăruri care să n-aibă nevoie să fie demonstrate, nu aveam început a nimic pentru că în primul rând nu înţelegeam ce-ar însemna acela început. Am deschis ochii încovrigat în jurul propriului eu, ghemuit în jurul sinelui ce tocmai începea să pulseze aleator fără a urma vreo regulă bine definită. Aş fi putut foarte bine să fi fost embrionul închis într-o coajă de ou sau sâmburele unui bob de strugure, lucruri ce-ar fi trăit poate în alte universuri în care eu n-aş fi existat niciodată şi pe care eu n-aş fi îndrăznit niciodată să le gândesc. Pe atunci nu ştiam încă să vorbesc, n-aveam cuvinte din care să-mi construiesc gramatica unui limbaj. Gândeam aproape printr-un şir binar în care transpoziţiile deveneau mişcări ale raţiunii mele, singura care se încumeta să existe, întrucât nu deţineam încă un creier material. Nu ştiam pe atunci că exist pentru că nu puteam să mă raportez la nimic. Nu simţeam nicio transformare împrejurul meu, nu percepeam nicio scurgere a timpului. Nu exista timp. Şi nici spaţiu cu excepţia acestui punct imaginar ce mă constituiam a fi eu. O masă aglomerată de gânduri, un computer primordial.