Suntem vantul care inghite metroul

Suntem legaţi între noi doar prin tăcere; ne doare atunci când comunicăm iar cele câteva cuvinte scăpate din neant ne rămân întipărite în gând pentru mult timp. Suntem insule distincte într-un ocean infinit şi cuvintele ne sunt păsările care zboară rar în căutare de hrană.

Am învăţat cumva, straniu, să supravieţuim în tăcerea noastră, să ne complacem, să nu ne mai afecteze. Am învăţat să acceptăm anumite lucruri negându-le (???) şi să găsim porţile fericirii prin întunericul cel mai dens.

Îmi lipsesc mâinile tale; vântul bate cu frigul unei toamne târzii. Niciodată nu mi-a mai fost atât de foame de entropia trupului tău, de căldura ta, de sunetul respiraţiei tale. Aş înghiţi tot aerul din jurul tău şi ţie ţi l-aş impregna cu diamante.

Tăcerea noastră o înghite metroul, o absoarbe aerul poluat al Bucureştiului. A trecut timpul în care ne trimiteam mesaje nopţi întregi până când nu mai aveam cu ce să plătim. Nu pot înţelege de ce timpul se devalorizează de parcă ar fi monedă valutară. Nu pot înţelege de ce devenim străini de adevărul ascuns în noi, străini de lumina pe care o reprezentăm.

N-am fost niciodată mai mult decât vase ancorate într-un port aflat la capătul lumii. Ne-a fost frică să mergem în larg de teamă să nu cădem de cealaltă parte a Pământului.

Pentru că dincolo de marginea Pământului începe visul.