Implicatii practice ale teoriei despre fericire si, eventual, despre alte lucruri interesante

                      

S-ar fi cerut să vorbim, ne promisesem cumva lucrul ăsta. Ar fi trebuit să dezbatem probleme de mare importanţă, să tragem săgeţi pe graficul timpului, să ne transfigurăm în nişte analişti asupra cărora s-ar fi aflat în discuţia soarta omenirii. În schimb n-am vorbit nimic, cel puţin nimic care să influenţeze cumva mersul lucrurilor, nimic care să schimbe destine, nimic care să stabilizeze haosul pe care-l trăim, nimic care să mă liniştească. Timpul mă purta prin furtuni devastatoare şi-n alte intervale prin deşerturi pustietoare. Cuvintele îmi îngheţau în creier, trăiam parazitar pe o brană ale cărei caracteristici erau mult prea variate pentru a le distinge. Se îmbinau câteva elemente esenţiale: ceaiul, locul, persoana, toate rezultând într-o conjunctură favorabilă unei scântei de fericire. Pe axa ei fericirea pulsa. Zâmbeam şi ştiam de ce zâmbesc şi cu toate c-ar fi fost cuvinte mai tari care să se lase spuse ajunsese să-mi fie teamă de ele. Le-am lăsat să se decanteze.

[…]

Patru ochi se privesc în întuneric, în tăcerea nopţii. Mâinile îşi trăiesc o viaţă a lor, aparte de aceea a întregului trup. Redescopăr insomnia, semn al bolilor de inimă, al pulsaţiilor rapide, al gândurilor care iau foc în adâncul ţestei. Simt durerea produsă de un lucru imaterial, sau cel puţin imaterial în dimensiunile noastre: sentimentul. Simt neliniştea. Simt parfumul. Simt, mai intens decât orice, sfera care mă învăluie, sfera care ne învăluie, în care se amestecă omogen dragoste şi timp, entuziasm şi decădere, culmi şi prăpăstii.

Am stat la aceeaşi masă şi am mâncat. Un fapt normal s-ar zice, ca două persoane să stea la aceeaşi masă mâncând. Dar eu ştiu că există fericire şi-n spatele lucrurilor absolut normale, care nu se remarcă dar care se ascund cumva, sub pătura timpului, într-o mare conştiinţă şi o mare memorie universală.

[…]

Acesta e cazul în care tăcerea camuflează fericirea şi-n care întunericul crează timp.

[Şi-am continuat să beau întreaga zi din cana portocalie cu girafe şi să-mi miros mâinile care păstrau în ele un anumit parfum. Şi m-am gândit încă la cei patru ochi ce-n toiul nopţii, pentru câteva secunde, au scos scântei.]

Ei bine, asta e în mare fericirea pe care o înţeleg eu şi pe care mi-o doresc, e tipul ăla de fericire care nu te lasă să fii fericit. Dar nu există nimic mai bun şi nimic care să pună în mine un preţ mai mare.