De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru ea aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea? Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni. Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastat, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte. Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltat că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Schimbul de fericire (sau cum se aplică legile fizicii in viaţa reală)

Cineva a căutat ieri pe Google o frază prin care a ajuns pe acest blog şi a reuşit ca prin ea să-mi atragă atenţia: „nu-ţi impărţi fericirea cu cineva care e mai puţin fericit”. Momentan n-am decât un răspuns care este de fapt o întrebare: de ce? Ce-ar justifica acest refuz de a-ţi împărţi fericirea şi de ce ar fi bine să faci lucrul ăsta? Dacă poţi da din fericirea ta şi altora atunci de ce să nu o faci? Sau cine stabileşte faptul că tu ai mai multă fericire decât altcineva? Nu e oare fericirea tot atât de imprecisă precum orice altceva? Sau suntem oare atât de egoişti încât, conştientizând importanţa propriei fericiri, să nu dorim să simtă şi ceilalţi acelaşi lucru? Cam multe întrebări pentru o simplă frază...

Principiul al doilea al termodinamicii (domeniu al fizicii) enunţă faptul că o anumită căldură nu poate trece de la sine de la un corp de o anumită temperatură la un corp cu o temperatură mai ridicată. E destul de intuitiv şi de acceptabil. Ce se întâmplă atunci când, prin analogie, se întâlnesc doi oameni care trăiesc fericiri diferite ca intensitate şi constată că fericirile lor trebuiesc puse cumva în legătură? Cum variază fericirea lor în acest caz? Revin la prima întrebare: de ce să nu împarţi fericirea cu cineva care e mai puţin fericit? Părerea mea e că nu se întâmplă nimic rău şi că fericirea pusă în comun nu se pierde deloc. Chiar creşte şansa de a căpăta anumite aspecte care să-ţi ofere o anumită împlinire ulterioară. Şi până la urmă nimic nu e mai bun decât o fericire comună, a două persoane care au ceva mai mult de transmis reciproc. Fericirea individuală e nimic faţă de cea pe care o resimţi alături de cineva, iar asta pune preţul tuturor trăirilor care te fac să ajungi la asta. Ideea cred că era că nu sunt de acord cu ce spune acea frază de la care am pornit. Chiar deloc. Restul sunt complicaţii în cuvinte care nu ne ajută deloc. Iar cuvintele ar trebui să simplifice lucrurile, nu să le complice.

Despre felul simplu al lucrurilor care-ti fac inima sa bata

Observ tot mai pronunţat cum noua vârstă parcă a adus ceva semnificativ odată cu ea deşi tot mi se pare complicat să exprim în cuvinte ce anume exact. E cumva mai multă libertate autoasumată, mai mult spaţiu de desfăşurare în interiorul minţii, mai multe posibilităţi de a alege dar şi un sens al lucrurilor spre care se îndreaptă tot ceea nu poate fi pus în cuvinte. Ne naştem cu şansa noastră la fericire şi trăim fără să ştim c-o avem, totul până în clipa în care ne trezim străfulgeraţi dintre valurile unui vis. Ne naştem cu posibilitatea să ne trăim vieţile fără să ne îndreptăm nicăieri sau să ni le trăim construindu-ne tot timpul, tolerându-ne inima, declinându-ne stări de spirit şi trecând forţat peste persoane care într-un univers paralel ar fi avut vreun înţeles în viaţa noastră până la sfârşit. Adevărul e că pentru a ajunge cu adevărat departe trebuie să ne asumăm lupta cu noi înşine: să fii mereu pregătit să ţi-o iei inainte, să faci un pas înaintea ta, s-o iei la fugă grăbindu-te să ajungi primul. Să nu te mai împiedici de acele lucruri care, în ciuda importanţei pe care le-o atribui, s-au desprins de tine şi şi-au ales un drum propriu.

Sigur că sunt lucruri care-mi lipsesc, lucruri de care mi-e dor, lucruri care-au fost şi care-au trecut, lucruri care n-au venit încă. Toate sunt până la urmă ceva special, ceva care se manifestă prin lipsă. Toate există la fel de bine într-o anumită zonă a conştiinţei, toate pulsează în acelaşi timp, toate poartă acelaşi mesaj. Pentru că nu pot să respir, şi pentru că nu pot să mănânc şi pentru că nu pot să-mi scot muzica din cap, trag concluzia că-s bolnav. Bolnav de un anumit sentiment care s-ar traduce prin moartea vieţii sociale, prin pierderea minților, prin incapacitatea de a purta un dialog inteligibil. Dar e în toate astea şi o linişte atât de bună, atât de blândă, o linişte în care m-am învăluit şi-n care momentan mi-e bine.

Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

De ce viitorul şi fericirea sunt de fapt acelaşi lucru

Viitorul e un lucru pe care ar trebui să nu ţi-l doreşti, la fel cum n-ar trebui să-ţi doreşti fericirea. Din păcate nimeni nu ştie asta, toţi sunt orbiţi de dorinţă, de arpile uriaşe pe care le simt zbătându-se în coaste, şi aşa se face că toţi aleargă cu braţele deschise înspre un viitor momentan întunecat şi pustiu, îngheţat. Copil fiind am crezut că mi se cuvine fericirea. Ar fi fost singurul lucru pe care mi-l doream, singurul la care tindeam. Mi-am dat seama pe parcurs că nu le poţi avea pe amândouă: fericirea şi viitorul sunt incompatibile. Şi ăsta nu este un fapt pe care să-l spui aşa unei lumi întregi, lumea se sperie de lucrurile spuse clar şi limpede, lumea se încăpăţânează să lupte cu desfiinţarea iluziilor. E un fapt pe care-l spui şoptit şi înfricoşat, pe care-l transmiţi mai departe ca pe un secret de nemărturisit. Fericirea e un lucru care aparţine prezentului, care se întâmplă acum şi doar acum, care îţi aduce agonia, extazul, nefiinţa, fericirea este o limită şi atât, nu poţi s-o cari după tine, nu poţi s-o închizi în rucsac ca pe nişte biete castane, nu poţi să ţi-o bagi în buzunar şi nici s-o pui la păstrare. Viitorul este în schimb un câmp întins, suprafaţa unei sfere infinite, un câmp de probabilităţi şi de teorii, o serie de consecinţe. Viitorul şi fericirea nu se potrivesc pur şi simplu, când vorbeşti de una e atât de greu să vorbeşti şi despre cealaltă.

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.

Leonard Cohen

Nu ştiu când anume a început legătura mea tainică şi misterioară cu Leonard Cohen, acest domn fără vârstă dar cu o putere de expresie şi de înţelegere a unor simţiri lăuntrice care l-ar egala până şi pe cel mai fin psiholog. Nu ştiu dacă m-am îndrăgostit de el, de muzica lui, de versuri sau de vocea apăsătoare din care se revarsă poezia. Ştiu doar că lumea mi s-ar părea mult prea goală şi fără sens dacă n-ar mai exista posibilitatea ca muzica acestui domn să răsune de prin vreun colţ de locuinţă sub urechea unui suflet atins de extaz şi tristeţe în acelaşi timp. Şi dacă prima dată când am avut ocazia să-l întâlnesc am ratat posibilitatea din motive total absurde, la a doua întâlnire am fost prezent în avans ocupându-mi locul cu mai bine de-o oră înainte. Trăiam unele din cele mai lungi clipe din viaţa mea, trăiam aşteptarea unui moment a cărui tensiune se strânsese zilele trecute ca o încărcătură electrică. Până în clipa în care, abia trecut de ora 20:00, îşi face apariţia exact aşa cum îl ştiam din filmuleţele de pe net, îmbrăcat la costum, cu pălărie, elegant, frumos. Are o vârstă la care unii se pregătesc să moară sau îşi aşteaptă sfârşitul spunându-le poveşti nepoţilor. El însă îşi păstrează aerul de tinereţe, naturaleţea, destinderea. Ascultasem de multe ori înainte albumul lansat cu înregistrarea concertului de la Londra de anul trecut aşa că într-o oarecare măsură ştiam la ce să mă aştept atât în ceea ce privea setlist-ul cât şi diferenţa dintre capacităţile vocale prezente pe înregistrarea de pe albumele iniţiale, şi timbrul actual al vocii care oricum nu este cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, mie mi se pare că vocea puţin de tot răguşită oferă un plus interpretării. A început cu Dance me to the end of love, una dintre piesele mele de suflet; nu ştiam ce să fac, mă simţeam cumva singur pe acel scaun, fără nimeni prin împrejurimi... m-a apucat un mic tremurat timp în care „mi s-a făcut pielea de găină”... nu-mi venea să cred că eram acolo şi că la câţiva metri în faţa mea se afla el... na na, na na na na... na na... Şi stăteam împietrit ascultând mai departe cum ne vesteşte viitorul sau cum ne spune că nu este vindecare pentru dragoste... Surprizia şi plăcerea mea a fost atunci când am auzit şi Lover lover lover întrucât n-a fost prezentă pe albumul live cu înregistrarea de la Londra. Mi s-a părut a fi însă şi una din melodiile care a sunat cea mai diferit faţă de versiunea de pe albumul din 1979. Mi-a plăcut însă foarte mult soloul lui Sharon Robinson de la Boogie Street, care a sunat incredibil de bine. A mers din melodie în melodie de-a lungul celor două părţi şi i-a plăcut chiar să se joace cu publicul plecând şi revenind de trei ori pentru bis. L-am văzut ţopăind pe scenă ca un copil, l-am auzit cântând ca un înger. L-am auzit mulţumind prietenilor lui, adică publicului, prezentându-şi de fiecare dată atât de frumos echipa, şi scoţându-şi pălăria pentru a mulţumi publicului. Cum să nu te bucure toate astea când mai mult de muzică şi poezie am asistat la o lecţie de conduită... A fost un spectacol minunat în urma căruia am plecat cu o învălmăşeală de sentimente pe care-mi era greu să le definesc: simţeam tristeţea faptului că s-a terminat, că nu poate să dureze la infinit, până la sfârşitul timpului. Pe de altă parte plecasem sigur mai bogat, mai bogat cu o sclipire în suflet.

Leonard Cohen – World Tour ’09, Stadionul Tineretului Iolanda Balas Soter, Bucuresti, 04 septembrie 2009

Zambet

Dacă vei ajunge vreodată pe această pagină, să ştii că-ntr-o zi oarecare din iulie mi-ai zâmbit mie din staţia de autobuz de la bulevardul Mărăşeşti în timp ce pe mine mă trăgea autobuzul într-o direcţie în care impulsul electric produs de acest zâmbet se pierdea într-o stare de gol. Cartea din mâinile mele rămăsese împietrită.

Visul normal

(Partea 3)
Şi aşa cum ar spune un oarecare, niciodată nu te simţi mai mizer decât în vis. Atunci când te scalzi în sudoare cuprins de conştiinţa (subconştientă) a acelor lucururi imposibile din viaţa reală, a acelor lucruri care te chinuie şi la care te gândeşti în fiecare zi prin autobuz şi metrou, în drum spre serviciu sau spre facultate, stând la coadă să-ţi cumperi ziarul în care, culmea, nu se mai scrie nimic nou, pentru care încă aştepţi să citeşti pe prima pagină S-a întâmplat imposibilul, dar aşa ceva nu există, ştii prea bine, imposibilul eşti tu. Şi de-ar fi să recapitulăm mi-ai mărturisi (tu, mie, dar cine eşti tu, dar cine sunt eu?) că ai obosit să adormi îmbrăţişat cu perna şi că aştepţi sfârşitul lumii şi ziua veacului ce va să vie, sfârşitul cuvintelor nerostite, prizoniere pe vârful limbii, dar vai, tu eşti de fapt eu sau poate că eu sunt de fapt tu, dar niciunul nu suntem acelaşi lucru, pentru că dacă tu ai fi cu adevărat eu nu m-ai putea cunoaşte iar dacă eu aş fi cu adevărat tu, nu te-aş putea cunoaşte. Pentru că-n lume sunt oameni şi-ntre oameni sunt spaţii lăsate libere în care s-ar adăuga cândva gesturi şi cuvinte, dar mai ales tăceri. Căci tăcerea găseşte cel mai uşor modalitatea de a completa golul. Şi te adânceşti în noapte, nu te-am cunoscut niciodată, nu te-ai numit niciodată liviu iar dacă acesta ţi-e numele, chipul tău, atunci când mă privesc în oglindă, mi-e străin. Dar pentru că trăieşti în mine te accept aşa cum eşti, te iert pentru că în unele nopţi nu mă laşi să dorm doar pentru că te zbaţi tu de dor, eu nu cunosc dorul, eu sunt carne. Şi pentru că vorbeşti prin mine şi eu sunt cel ce sunt doar pentru că tu eşti cel care eşti îţi iert faptul că eşti slab şi porţi după tine cancerul dragostei, pentru că-l laşi să te îngreuneze, pentru că ţi-ai uitat celelalte cuvinte, cele care te fac normal. Nimic nu e normal, normal de fapt nu e nimic, normalitatea e peste toate şi toate se sustrag normalităţii. De aceea te aprob pentru că eşti fericit, pentru că suntem acelaşi lucru şi-ntru-un mod aparte sunt şi eu fericit. Şi pentru că suntem în acelaşi timp diferiţi te aprob pentru că-ţi poţi duce fericirea ca pe o coroană de lauri în timp ce mulţii alţii o scapă de la primul pas. Şi pentru că fericirea e doar o mască şi dragostea atât de înşelătoare, mai ales atunci când lipseşte, îţi spun, Am obosit să-ţi strâng perna la piept, visul răzvrătit, am obosit să fiu cel pe care noaptea îţi uiţi destinul. De altminteri viaţa nu e decât un vis, unul mai mare şi mai periculos, unul care te încarcă de cancere numite dragoste şi de fericiri pe care nu le mai poţi duce, se mai întâmplă şi asta şi nu ai nimic ce să faci, la urma urmei viaţa nu e decât un vis.

Despre dragoste si intuneric

Vorbeam prin buricele degetelor. Te sărutam prin terminaţiile nervoase ale pielii situate în vârful degetelor. Îţi pipăiam buzele cu groaza orbului pentru care nu va mai exista ziua de mâine şi cu neîncrederea celui care nu ştie dacă trăieşte realul sau vreo stranie iluzie făurită de forţe neînţelese. Mi-era totuşi de ajuns în timpul în care ne situam şi tăceam de frică să nu spulber fericirea fragilă în care mă scăldam. Mă apăsa întunericul şi liniştea se strângea în jurul nostru asemenea unei corzi blesetemate. Dar straniu sau nu, ea instaura un fel de calm, un calm pe care doar degetele îndrăzneau să-l perturbe. Mâinile au o viaţă a lor independentă într-o oarecare măsură de creier, mâinile funcţionează singure, se pierd şi mă depăşesc. Vorbim prin atingeri şi prin tăcere iar întunericul ajunge să ne fie limbaj. Nu ne spunem nimic mai mult, n-avem cuvinte pentru aşa ceva, lăsăm întunericul dintre noi să se strângă tot mai mult, să ne doară într-o stare de fericire pe care n-o putem înţelege. Îţi pipăiam buzele şi înţelegeam totul, simţeam totul, simţeam sfâşierea.

Sfera din jurul unui om

        

Cândva acţionam fără să judec câtuşi de puţin propriile-mi acţiuni şi cu toate acestea îmi plăcea să cred că sunt conştient de ceea ce fac. Eram surd în faţa atenţiei ce mi se atrăgea. Ulterior m-am luminat, după ce s-au scurs perioade infinite de timp. Am acţionat imprudent şi mi s-a răspuns cu indiferenţă, am fost lacom şi mi s-a răspuns prin tăcere.

În cele din urmă, când nu ne mai rămâne de profitat din nimic din propria viaţă, sunt reduşi la eu. Atunci când te mulţumeşte şi faptul a citi o carte în singurătatea celor patru pereţi între care te-ai putea închide, şi faptul de a privi apele vreunui lac stând aşezat pe o bancă în faţa lui, şi faptul de a bea un ceai de unul singur, acel ceai ce-n alte circumstanţe n-ar fi mers niciodată fără compania altei persoane.

Acum mă deplasez pe curbura unei limite ori înspre un alt destin ori înspre o altă prăpastie. Dar probabil că nu mă voi învăţa minte căci acţiunile pe care le realizez nu-mi fac rău în măsura în care mi le doresc şi probabil că-mi voi continua viaţa în aceleaşi circumstanţe. Voi putea aştepta mult şi bine sau voi fi absorbit iarăşi prin vreo mlaştină prin care să mă petrec câţiva ani.

Nu mă mai lamentez în faţa infinitului unei stări. Nu există aşa ceva. Dacă ceva trece prin noi, dacă suferim transformările unei stări / perioade de timp / influenţei unei persoane trebuie să ajungem conştienţi de ele şi de drumul pe care ele ne aruncă.

[Există fericire chiar şi în stările care te aruncă în nebunie.]

de unde vine lupta cu sinele si de ce avem nevoie de nebunie

                    

aproape de miezul nopţii şi ar putea urla cărţile în bibliotecă; simt melancolia unei stări care pare a fi dor dar care este mai mult o lungă aşteptare; simt răceala şi umiditatea camerei, parfumul slab şi umbra pe care timpul o lasă aşternută pe canapea. muzica se amestecă în valuri împreună cu raţiunea şi conştiinţa mea, cu memoria, cu propriul meu vis. Diana Kraal, Tracey Thorn, John Patitucci, Kurt Rosenwinkel. mă rostogolesc peste gânduri prăpăstioase, mă arunc de pe culmi cărora nu le pot distinge capătul. nimic nu este cu adevărat rău pentru mine, nimic nu mă ucide cu adevărat, nimic nu reuşeşte să-mi injecteze veninul care să mă facă să privesc realitatea cu alţi ochi. poate noaptea mă face să fiu idealist, să mă bâlbâi, să visez la lucruri ce nu-mi vor fi accesibile niciodată, habar n-am de toate astea, poate că m-am născut să trăiesc într-un mediu fluid, de nestăpânit, poate m-am născut să înţeleg haosul.

aproape ating muzica, aproape pipăi parfumul, aproape înghit cărţile. port discuţii înverşunate cu mine însumi, mă autocontrazic şi-n acelaşi timp cedez în faţa mea, mă emoţionez pe mine însumi, empatizez cu mine… mi-e milă de mine şi şi-aş putea încerca să mă ajut dar nu găsesc nicio rezolvare, multe lucruri mă depăşesc cu putere. cine sunt eu rămâne aceeaşi întrebare fără înţeles pe care o am dintodeauna… cine sunt eu, de unde vine muzica şi în sufletul cui se ascunde noaptea…? există dragoste care poate trăi fără confirmare?

Implicatii practice ale teoriei despre fericire si, eventual, despre alte lucruri interesante

                      

S-ar fi cerut să vorbim, ne promisesem cumva lucrul ăsta. Ar fi trebuit să dezbatem probleme de mare importanţă, să tragem săgeţi pe graficul timpului, să ne transfigurăm în nişte analişti asupra cărora s-ar fi aflat în discuţia soarta omenirii. În schimb n-am vorbit nimic, cel puţin nimic care să influenţeze cumva mersul lucrurilor, nimic care să schimbe destine, nimic care să stabilizeze haosul pe care-l trăim, nimic care să mă liniştească. Timpul mă purta prin furtuni devastatoare şi-n alte intervale prin deşerturi pustietoare. Cuvintele îmi îngheţau în creier, trăiam parazitar pe o brană ale cărei caracteristici erau mult prea variate pentru a le distinge. Se îmbinau câteva elemente esenţiale: ceaiul, locul, persoana, toate rezultând într-o conjunctură favorabilă unei scântei de fericire. Pe axa ei fericirea pulsa. Zâmbeam şi ştiam de ce zâmbesc şi cu toate c-ar fi fost cuvinte mai tari care să se lase spuse ajunsese să-mi fie teamă de ele. Le-am lăsat să se decanteze.

[…]

Patru ochi se privesc în întuneric, în tăcerea nopţii. Mâinile îşi trăiesc o viaţă a lor, aparte de aceea a întregului trup. Redescopăr insomnia, semn al bolilor de inimă, al pulsaţiilor rapide, al gândurilor care iau foc în adâncul ţestei. Simt durerea produsă de un lucru imaterial, sau cel puţin imaterial în dimensiunile noastre: sentimentul. Simt neliniştea. Simt parfumul. Simt, mai intens decât orice, sfera care mă învăluie, sfera care ne învăluie, în care se amestecă omogen dragoste şi timp, entuziasm şi decădere, culmi şi prăpăstii.

Am stat la aceeaşi masă şi am mâncat. Un fapt normal s-ar zice, ca două persoane să stea la aceeaşi masă mâncând. Dar eu ştiu că există fericire şi-n spatele lucrurilor absolut normale, care nu se remarcă dar care se ascund cumva, sub pătura timpului, într-o mare conştiinţă şi o mare memorie universală.

[…]

Acesta e cazul în care tăcerea camuflează fericirea şi-n care întunericul crează timp.

[Şi-am continuat să beau întreaga zi din cana portocalie cu girafe şi să-mi miros mâinile care păstrau în ele un anumit parfum. Şi m-am gândit încă la cei patru ochi ce-n toiul nopţii, pentru câteva secunde, au scos scântei.]

Ei bine, asta e în mare fericirea pe care o înţeleg eu şi pe care mi-o doresc, e tipul ăla de fericire care nu te lasă să fii fericit. Dar nu există nimic mai bun şi nimic care să pună în mine un preţ mai mare.

Despre cum poti imparti firul in patru, povestea canilor de pe raftul bibliotecii si nu in ultimul rand, de ce nu exista fericire

Am tot încercat mai dintodeauna să stabilesc măsura în care fericirea este sau nu un fapt concret, ce moduri există de a o defini şi de a o cataloga, în ce măsură este ea personală şi mai mult decât atât, cât de mult ne individualizează. Poate fi modul de a percepe fericirea o caracteristică a unui individ? Poate fi fericirea o stare de sine care te găseşte şi care te părăseşte ulterior? Cât de durabilă este fericirea pe termen lung sau cum se manifestă ea în raport temporar?

Bineînţeles că dacă nu aş simţi că trăiesc stări de fericire nu m-ar preocupa astfel de întrebări. Şi pentru a-mi putea răspunde într-o oarecare măsură trebuie să încerc să soluţionez o altă întrebare. Cum vine fericirea? Este neprevăzută, este anticipată, starea de fericire este creată? Sau poate ia naştere într-un anumit context? Acum poate că într-adevăr toată vorbăria legată de aceste întrebări s-ar scurta dacă am înţelege exact despre ce fel de fericire mi-am propus să discut. Poate fi fericirea că vezi pe cineva drag, că primeşti un cadou mult-dorit, c-ai trecut un anumit examen; poate fi fericirea de a asculta un anumit tip de muzică, că citeşti o carte care te fascinează şi tot aşa… şi cu riscul de a pierde şirul ideilor sunt nevoit să aduc în discuţie graniţa fragilă dintre fericire şi o stare asemănătoare ei, bucuria. Despre bucurie nu cred c-am fost niciodată tentat să scriu poate mai mult din considerente personale: n-am simţit bucuria ca pe o stare capabilă să mă influenţeze concret. Am fost mai mereu optimist, cu zâmbetul pe buze, cu o stare de bună-dispoziţie ceea ce-ar face ca din toate astea să rezulte c-am avut mereu bucuria în mine. Ce este atunci fericirea şi ce o face diferită sau specială de ceea ce-ar părea starea naturală a lucrurilor – bucuria? Este cert lucrul că mulţi înaintea mea şi-au pus problema de a separa aceste stări şi de a le atribui proprietăţi care să le diferenţieze. Deşi s-ar părea că şi eu merg pe acelaşi drum trebuie să precizez că pe mine această problemă nu mă interesează decât strict din punct de vedere subiectiv, adică a modului în care aceste două stări se manifestă asupra persoanei mele. Revenind acum la ceea ce spuneam mai înainte concluziile ar sta în felul următor: bucuria mă lasă indiferent şi multe lucruri pe care alţi oameni le-ar cataloga la fericire pentru mine se încadrează la simple bucurii, la generalităţi. Aşadar duducem că fericirea despre care vorbesc eu nu este nimic altceva decât o poartă către reverie, către fantastic, fericirea care mă interesează pe mine sfidează realitatea şi induce reacţii sufleteşti care se prelungesc de-a lungul timpului prin şi într-o anumită stare de fericire. Fericirea poate veni orişicum: atacându-te din senin, anunţându-te din timp sau poate cel mai periculos: lăsându-se aşteptată. Mai rău e atunci când cunoşti un anumit tip de fericire şi-ajungi să ţi-l doreşti cu toate că de cele mai multe ori fericirea de maximă intensitate (de un anumit tip) se atinge o singură dată sau foarte rar. Cel puţin asta este părerea mea. Vorbesc de timp, de aşteptări, fără a atinge însă ceea ce este cel mai important. Un element fără de care fericirea despre care vorbesc eu n-ar avea valoare: omul. Nu există fericire fără oameni şi nu există fericire de intensitate (aş mai putea-o numi şi Fericire Absolută) fără cel puţin doi. Fericirea unui singur om este aceea pe care o simt în fiecare zi, pe care o port după mine. Este cea în care am crescut şi cea care încă mă ajută să cresc. Până acum am adresat fericirea ca fiind o stare; îmi permit acum să-i mai adug nişte laturi. Fericirea este în acelaşi timp şi un proces personal, fie că-l conştientizăm, fie că nu, fie că fericirea este una episodică sau pe termen îndelungat. Pentru a putea cunoaşte cu adevărat fericirea trebuie să te iniţiezi ei, trebuie să-i îmblânzeşti drumul, să-i cunoşti scurtăturile. Să-ţi asumi riscuri. Există multe tipuri de fericire şi multe căi de a o defini însă doar unul este cel care îmbracă cu adevărat personalitatea unui singur om.

Cam din tot ce am scris mai sus rezultă că fericirea este una personală, că fiecare om are un sistem propriu de percepere a intensităţii şi a modurilor de manifestare ale ei. Din acest motiv mi se pare justificabil faptul că doar eu pot înţelege anumite lucruri în timp ce pe ceilalţi îi lasă indiferenţi şi de ce doar eu mă pot entuziasma în faţa unor situaţii care-mi pot genera fericire. Pentru toţi cei care m-au întrebat până acum nu am avut decât un singur răspuns deşi poate nici eu nu mi-l pot justifica corespunzător: sunt fericit. În cea mai mare parte a timpului, în mersul meu prin autobuze şi metrouri, în alergătura mea de pe străzi, în tot ceea ce fac şi mi se întâmplă sunt fericit. Dar asta nu-mi este de ajuns. Eu tind neîncetat înspre acel tip de fericire pe care l-am descris mai sus, fericirea care mă face să descopăr o altă ramură a realităţii. Eu am nevoie de atingeri fugare, de cuvinte şoptite, de un umăr pe care-mi plec capul. Nu oricare, niciodată oricare. Fericirea presupune o selecţie, o individualizare. Eu am nevoie să-mi manifest grija, să te învelesc atunci când văd că-ţi este frig, să fiu.

Fericirea de valoare este acel tip de fericire care se manifestă prin ruperi din timp, la intensitate maximă, în condiţii la limită. Este fericirea care îţi neagă existenţa şi în acelaşi timp te întregeşte. Iar în urma fericirii rămân diverşi martori şi obsesia timpului, atunci când cuvintele se descompun în incapacitatea lor de a exprima corespunzător valoarea trăirii. Martori rămân cănile de pe raftul bibliotecii, tricoul din dulap şi mâinile mele care ceva timp de acum încolo se vor atinge una de cealaltă tremurător înşelându-se reciproc. Fericirea, la urma urmei, sfidând tot ceea ce am spus mai înainte nu este decât o mare himeră ce ia naştere în propriile noastre creiere.

f-e-r-i-c-i-r-e-a

eşti om în această lume şi ai singura menire care te poate elibera: trebuie să cucereşti lumea. trebuie ca prin propriile tale mijloace să fii mai mult decât un om, să fii tu însuţi, şi mergând pe propriul drum să-ţi impui propriul punct de vedere.

trăieşte tot ceea ce poţi trăi şi aruncă-te în capcana fiecărei clipe. timpul nu este decât spaţiul în care îţi poţi câştiga libertatea. visează ca şi cum visul te-ar hrăni, deschide-ţi inima ca şi cum ai fi gata să sorbi emoţia întregii lumi.

ascultă oamenii care vin să ţi se destăinuie, iubeşte oamenii care-ţi sunt străini şi răspunde celor care te întreabă. nu judeca din exteriorul sferei în care trăiesc ceilalţi. fii cinstit faţă de tine însuţi.

apoi, la urma urmei, nu mai există niciun obstacol ca să nu mai găseşti fericirea.

f-e-r-i-c-i-r-e-a .

Gand

Oamenii consideră că nu sunt fericiţi atunci când nu găsesc împlinire în dragoste; greşeala lor e aceea că nu-şi dau seama că sunt fiinţe complexe şi că nefericirea lor provine doar dintr-o singură direcţie în timp ce sunt încă o mulţime de altele aşteptând să fie descoperite. Nefericirea nu e decât iluzia care desemnează însingurarea; un om fericit se simte iubit chiar şi atunci când este singur.

Despre chestii care mi se intampla

O noapte. Cât din ceea ce suntem e fericire? Cât din ceea ce nu suntem este uman?

Din nimic n-am putea naşte fericire, nu-i aşa? Nu suntem Dumnezei şi nici eroi, nu suntem artişti şi nici - în primul rând - morţi. Nu suntem nimic pentru a ne permite să ne înfruntăm vieţile.

Nu suntem decât încercări. Încercări de a defini viaţa, fericirea, încercări de a găsi sensul vieţii.

.......

Roman, poezii, lectură permanentă, vocea unui poet undeva departe, cuvinte peste cuvinte, asta e tot ce sunt. Şi ce dacă peste câteva ore voi da examen, şi ce dacă trăiesc în lumea mea, şi ce dacă nu mai vorbeşti cu mine?

Şi ce dacă ţi-e frică, şi ce dacă sunt ceea ce sunt, şi ce dacă lumea nu-mi aparţine?

Eu aparţin lumii.

Şi ce dacă nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti? Ar fi trebuit? Şi ce dacă ai plecat? Şi ce dacă nu faci nimic pentru tine?

Şi ce dacă laşi timpul să treacă?

........

În ziua în care mi se vor termina cărţile şi nu voi mai avea niciun cuvânt pe care să-l scriu pe hărtii, din care să scriu poezii, din care să inventez poveştii, în acea zi am să mă prezint în faţa ta şi-am să mor odată cu toţi zeii ce-au trăit vreodată spunând singurele cuvinte ce-mi vor fi rămas ca pe o ultimă bătaie a inimii: te iubesc.

Şi ce dacă nu-ţi pasă?

Despre altceva

Probabil că în ciuda vieţii mele deşănţate şi a caracterului meu oarecum neconvenţional pe care mi-l cunosc cei câţiva oameni ce-mi sunt mai apropiaţi, eu am rămas acelaşi om însingurat, pierdut în centrul unei lumi tulbure şi mai ales tulburătoare. Probabil că tot ceea ce-şi doreşte inima mea cel mai mult în această etapă a vieţii mele s-ar putea concretiza în persoana unui om ce împreună am putea să ne pierdem o zi întreagă vorbind despre cărţi, despre ce am mai citit amândoi, despre ce se mai publică, despre ce s-a scris bun până acum şi tot felul de astfel de chestii. Cineva care să nu se plictisească, care să se lase strâns de mână, cineva care să închidă ochii şi să continue să vadă lumina. Asta e tot ceea ce-mi lipseşte, ăsta e motivul pentru care, până la urmă, s-a făcut iarăşi ora două din noapte, pentru care Bob Dylan mă confundă acum cu Mister Jones în Ballad Of A Thin Man. Sunt un om iremediabil însingurat, în ciuda faptului că sunt parcă permanent un om FERICIT...

Omul antisocial

Mă lupt de câteva luni cu omul antisocial. Acesta, așa cum singur mărturisește, petrece în medie 14 ore pe zi în fața acestei devoratoare mașinării numită calculator, irosindu-şi timpul dedându-se unor activităţi ce nu-i aduc niciun beneficiu pe termen lung. El a ajuns să considere că ieşirile din casă au ajuns să fie un stres şi să accepte destins că se simte mult mai bine jucându-se cine ştie ce pe calculator decât să iasă în parc de exemplu, la invitaţia cuiva. Acesta este cumva tipul de om care se teme să aibă sentimente şi care-şi refuză sieşi posibilitatea de a fi real fericit, bazându-se pe faptul că fericirea este mai nou, în zilele noastre, de natură virtuală.

Cineva sa opreasca invazia de biti,
Cineva sa ne faca din nou fericiti.

Aceasta mai rămâne ultima chemare, conform melodiei Fericire de la fosta Vama Veche. Acesta mai rămâne ultimul strigăt de avertisment... Omul antisocial se uită pe sine... în sine. Uită să-şi acorde lui însuşi posibilitatea să deschidă ochii şi să întindă mâinile către ceilalţi. Cineva să ne facă din nou fericiţi...