Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Defazajul inimii

Oamenii care aşteptau autobuzul în acea dimineaţă habar nu aveau că printre ei mă aflam şi eu. Nu dormisem întreaga noapte, mă zvârcolisem în pat, mă durea ceva într-un punct neidentificat din interiorul trupului, toţi oamenii mi se păreau străini, nu înţelegeam felul în care articulau cuvintele, erau atât de departe de mine şi eram atât de departe de ei... Mă minţisem în primele clipe ale anului crezând că dacă îmi voi impune să las la o parte o anumită persoană atunci lucrul ăsta se va şi întâmpla, de parcă deciziile pe care le luăm nu sunt atent asistate de către un organ diabolic numit inimă, care ne dă planurile peste cap şi care ne face să ne pierdem orice urmă de raţiune. Cafeaua din acea dimineaţă fusese mai amară decât de obicei, pusesem poate (din instinct) mai puţin zahăr; era frig şi lucrurile din jurul meu parcă îngheţaseră sub influenţa unor factori exteriori. Mă urcasem apoi în autobuz fără să înţeleg de ce uneori nu poţi să laşi lucrurile să treacă de la sine, de ce anumite momente te bântuie mult timp după ce au trecut şi mai ales nu puteam înţelege cum o durere a cuvintelor ajunge să se transforme sub influenţa întunericului nopţii într-o durere fizică. Eram un zombie sentimental, un umblător-pe-străzi-şi-prin-autobuze care n-avea nicio treabă cu cei din jurul lui dar împreună cu care exista în acelaşi spaţiu. Eram unul dintre acei oameni care purtau în ei doar câte o jumătate de inimă şi care simţeau că oriunde ar merge nu ajung nicăieri. Mă dureau apelurile telefonice, revenirile, nimicul, lucrurile care plecau și care veneau, oamenii care așteptau autobuzul împreună cu mine, mă durea faptul că aveam în mine totul, că puteam da totul, dar că nu primeam nimic.

Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Despre felul simplu al lucrurilor care-ti fac inima sa bata

Observ tot mai pronunţat cum noua vârstă parcă a adus ceva semnificativ odată cu ea deşi tot mi se pare complicat să exprim în cuvinte ce anume exact. E cumva mai multă libertate autoasumată, mai mult spaţiu de desfăşurare în interiorul minţii, mai multe posibilităţi de a alege dar şi un sens al lucrurilor spre care se îndreaptă tot ceea nu poate fi pus în cuvinte. Ne naştem cu şansa noastră la fericire şi trăim fără să ştim c-o avem, totul până în clipa în care ne trezim străfulgeraţi dintre valurile unui vis. Ne naştem cu posibilitatea să ne trăim vieţile fără să ne îndreptăm nicăieri sau să ni le trăim construindu-ne tot timpul, tolerându-ne inima, declinându-ne stări de spirit şi trecând forţat peste persoane care într-un univers paralel ar fi avut vreun înţeles în viaţa noastră până la sfârşit. Adevărul e că pentru a ajunge cu adevărat departe trebuie să ne asumăm lupta cu noi înşine: să fii mereu pregătit să ţi-o iei inainte, să faci un pas înaintea ta, s-o iei la fugă grăbindu-te să ajungi primul. Să nu te mai împiedici de acele lucruri care, în ciuda importanţei pe care le-o atribui, s-au desprins de tine şi şi-au ales un drum propriu.

Sigur că sunt lucruri care-mi lipsesc, lucruri de care mi-e dor, lucruri care-au fost şi care-au trecut, lucruri care n-au venit încă. Toate sunt până la urmă ceva special, ceva care se manifestă prin lipsă. Toate există la fel de bine într-o anumită zonă a conştiinţei, toate pulsează în acelaşi timp, toate poartă acelaşi mesaj. Pentru că nu pot să respir, şi pentru că nu pot să mănânc şi pentru că nu pot să-mi scot muzica din cap, trag concluzia că-s bolnav. Bolnav de un anumit sentiment care s-ar traduce prin moartea vieţii sociale, prin pierderea minților, prin incapacitatea de a purta un dialog inteligibil. Dar e în toate astea şi o linişte atât de bună, atât de blândă, o linişte în care m-am învăluit şi-n care momentan mi-e bine.

Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Prietenul cel mai bun

Sunt cel mai bun prieten al tău. M-ai căutat o viaţă întreagă fără să ştii, m-ai aşteptat o viaţă întreagă să apar de nicăieri fără să ştii cine sunt, fără să mă doreşti, fără să te gândeşti la mine, fără ca măcar să ştii că exist. Doar că într-o bună zi m-ai găsit orbecăind prin viaţă şi într-un fel mi-ai zâmbit. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel pe umărul căruia vii să-ţi pleci capul şi cel ce ascultă în tăcere şi închide în sine cuvintele tale. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel care îţi răspunde la telefon în mijlocul nopţii şi stă la telefon, pentru tine, până dimineaţă; sunt cel care în întunericul nopţii îţi ascultă vibraţia vocii. Sunt cel mai bun prieten al tău, sunt cel care stă lângă tine imaginându-şi cine vei fi peste zece ani, sunt cel ce-ţi oferă timp fără menajamente – iar timpul e cel mai greu de oferit.

Sunt cel ce ştie ce e mai bine pentru tine, şi cel ce-ţi doreşte fericirea, sunt prietenul care nu seamănă cu ceilalţi prieteni. Sunt prietenul rănit de fumul ţigării tale, uneori sunt prietenul care tace. Sunt cel mai bun prieten al tău, privesc în perspectivă şi acţionez contrar perspectivei. Uneori nu par a fi cel mai bun prieten al tău, mi se mai întâmplă şi mie aşa ceva. Dar atât timp cât exist fie că sunt în lumină sau în umbră, fie că mă apropii sau mă îndepărtez, sunt cel mai bun prieten al tău şi statutul ăsta nedeclarat îmi face bine.

Sunt cel ce tremură lângă tine atunci când iei o decizie importantă, sunt cel ce se bucură atunci când reuşeşti, sunt cel căruia i-e teamă atunci când te pierzi. Sunt prietenul tău cel mai bun; sunt cel ce îţi acceptă fuga şi cel ce înţelege nevoia de libertate, sunt cel care te aşteaptă oricând vei avea nevoie. Sunt cel care nu se (mai) supără pentru tăcerea îndelugată şi cel care a ajuns să-şi poarte de asemenea suferinţa în tăcere, sunt un punct din trecut, abandonat undeva într-un mijloc al timpului şi uitat acolo, rănit… Şi sunt totuşi prietenul tău cel mai bun doar pentru ceea ce reprezinţi tu pentru mine. În realitate nu mai suntem prieteni de mult, în realitate am clădit distanţe cărora a trebuit să mă supun. Tu nu eşti prietenul meu cel mai bun cu toate că încă îmi fac iluzii că ai fi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, pentru că din diferite motive în realitatea asta nu pot să fiu. Dar sunt un posibil cel-mai-bun-prieten, cel care aşteaptă înţelegător scurgerea timpului, cel care tace, cel care… nu mai ştiu.

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Limite trecute de miezul noptii

Tace. Nu poate spune nimic, aşa că tace. Suprinde difuz siluetele obiectelor din cameră, cărţile din bibliotecă, becul suspendat de tavan, umbra dulapului. Caută telefonul mobil lăsat cândva pe covor, apasă pe un buton şi citeşte ora. E deja cu mult trecut de miezul nopţii, căldura din cameră s-a diminuat fără a fi observată. Un gol total de jur împrejur dar mai ales în interior, undeva sub gât, dar şi lângă stomac… O insomnie blândă, o respiraţie melodioasă, o simfonie tăcută. Oftează prelung, dureros, nu poate spune nimic, aşa că tace… Se întoarce într-o parte şi-şi întinde mâna… Îi atinge buzele, simte înţepătura acută în capul pieptului, le atinge din nou, nu poate spune nimic, nu poate gândi nimic, se prăbuşeşte cu totul într-un vis total, în obscuritatea camerei… Nimic. Se întoarce pe cealalată parte, oftează puternic şi tremură scurt, convulsiv. Nu o să se termine niciodată.

cinci ganduri nebune pe noapte

don’t you love me anymore

câteva cuvinte câteva sensuri câteva clipe veşnicii scurse până în prezent cine suntem cum suntem de ce suntem nu ne mai aparţinem nici măcar nouă înşine nici trecutului gândurile trec pe lângă noi suntem nimic

06:00pm > hello time bomb

dar nimic. dacă ai crezut vreodată că ai scăpat de mine, să ştii că te-ai păcălit, sunt încă aici în propriul meu creier, în propria mea minte, şi-n felul ăsta nu vei scăpa niciodată de mine pentru că eu nu voi scăpa de tine. pentru asta trebuie …

make we go

adică nimic. dacă ai crezut vreodată că se poate scrie ceva real în adâncul nopţii, având răceala patului în dreapta şi întunericul singuratic în stânga şi nimicul absurd în spate, nu se poate. niciun semn de viaţă, nicio prezenţă, niciun adevăr mai puternic de mine, niciun zâmbet, nicio fericire reală. menţin după atâta timp o fericire care există fără fericire.

bloody oil

nu e nimic de înţeles în asta. aberaţii şi iar aberaţii, repetiţii peste repetiţii. obsesii. nu e niciun gând căruia să-i pese de asta, nicio prezenţă care să-mi fure toate astea. care să trădeze întunericul şi care să absoarbă tăcerea. care să spună lucrurilor pe nume şi care să mă înfrunte, să mă înblânzească, să ştie că eu îmi port transformarea în chipul lucrurilor pe care nu le pot explica.

trouble comes this morning

odată cu noaptea care se scurge tăcută. cuvinte cuvinte cuvinte scrise dar niciun cuvânt care să mi se strecoare pe lângă organele urechilor infestate cu timp. între noi cuvintele sunt asemenea unor celule bolnave, greu de vindecat. devenim incapabili să ne exprimăm, ne piere curajul de a căuta drumul până către celălalt. nu ne mai aparţinem propriilor fiinţe şi e cu atât mai greu să aparţinem lumii care ne cuprinde pe amândoi. suntem orbiţi pentru a mai conştientiza cât de uşor e drumul de fapt. negăm totul pentru că e mai uşor.

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cel care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celui care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.

Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.

Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că-ntr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

Sa porti dupa tine un vis si sa nu-ti foloseasca la nimic

Fiecare om din viaţa mea are o poveste aparte, o poveste care-mi aparţine doar mie şi care este până la urmă diferită de cea pe care ar istorisi-o el însuşi, într-o seară răcoroasă de toamnă, la o cafea. Întâmplarea face ca acea cafea să fie doar o simplă probabilitate, un dor personal de a-mi împărţi cafeaua cu cineva drag. Fiecare are o poveste ţesută din zâmbetele şi afecţiunea mea, din îmbrăţişări şi cuvinte frumoase, din gesturi mărunte şi amintiri pe care le port tot timpul după mine, compactate frumos şi ambalate în cutiuţe imaginare din care dau uneori pe dinafară. Fiecare om se bucură cumva de sensibilitatea mea, de acelaşi lucru care mă face să fiu mai puternic, pentru că eu, la rândul meu, ridic din fiecare om – pentru mine însumi exclusiv – o poveste.

Nu ştiu exact de ce, cu ceva ani în urmă, am început să prind o pasiune pentru castane, fructele astea care odată cu venirea toamnei încep să invadeze aleile. Este o fericire de nedescris atunci când le urmăresc prin iarbă sau căzute pe la marginea bordurilor, când întind mâna după strălucirea aparte care mă cheamă, care mă hipnotizează. Şi e atât de frumos atunci când mă iau la întrecere cu copiii veniţi cu bunicii prin parcuri, unde eu într-o tăcere aparte îmi umplu rucsacul cu aceste metafore aparte, în timp ce fetiţele aleargă prin iarbă cu o punguţă umplută pe jumătate. Ajuns acasă mi-am umplut unul dintre sertarele şifonierului. Cu castane. Castane de toate mărimile, unele mai bombate, altele mai late, dar toate la fel de strălucitoare şi exasperant de frumoase.

Pentru că încă nu am spus cât de mare este legătura simbolică între castane şi oamenii din jurul meu. Cât de mare este această nebunie bine construită parcă pe un model matematic… Pentru că mai demult obişnuiam să aleg cele mai frumoase castane pentru ca mai apoi să le ofer persoanelor care însemnau ceva pentru mine, ceva care astăzi este atât de complicat de pus în cuvinte în raport cu timpul de atunci. Iar cum de trecerea timpului n-ai cum să scapi aşa şi eu m-am văzut asaltat de grămezile de castane, grămezi de dragoste disponibilă, pregătită, la îndemână, dar fără nicio posibilitate de a face ceva pentru buna evoluţie a sănătăţii mele sufleteşti.

…

După un timp se decantează totul: emoţii, senzaţii, trăiri, sentimente. Oamenii pe care i-ai întâlnit cândva rămân doar poveşti pe care să ţi le spui ţie însuţi, atunci când îţi bei singur cafeaua, după ce te-ai întors după o zi ploioasă având în buzunar cele mai frumoase castane pe care le-ai găsit în toată viaţa ta. După un timp oamenii încep să devină perioade de timp, puncte marcante în viaţa ta, bucăţi din totul care te compui, dar prin asta încetează să fie ceea ce-au fost cândva în clipa în care i-ai preţuit: oamenii pe baza cărora ţi-ai dezvoltat poveştile. Şi-n tot timpul ăsta, aproape apocaliptic în calmul ce l-ar caracteriza, m-aş gândi aşa cum o fac şi astăzi că orice abandon în timp este de fapt o deconstrucţie a unui timp-real pentru a permite fiinţarea unei astfel de poveşti-amintire. Şi când mi se va fi răcit cafeaua mă voi fi retras apoi la măsuţa mea de scris şi-mi voi fi pus ochelarii, nu înainte de a a fi aruncat la gunoi cele trei cele-mai-frumoase-trei-castane-adunate-în-viaţa-mea. Ce rost să mai porţi după tine un vis?

[va urma, despre abandon]

La un moment dat

Probabil că la un moment dat, în vieţile noastre, se infiltrează acea senzaţie neliniştitoare care ne forţează să recurgem la măsuri pe care nu le înţelegem dar de care credem că avem nevoie pentru a ne putea continua drumul. Renunţăm astfel la persoane-cheie, la semnificaţii pe care doar le bănuim, renunţăm la posibilităţi pentru o libertate care nu face decât să ne închidă şi mai mult într-o lume în care credem că trebuie să ne integrăm când de fapt n-avem nevoie să ne integrăm decât nouă înşine, să ne recunoaştem pe noi, propria fiinţă. Iată cât de mult ne-am îndepărtat de o şansă a adevăratului înţeles al fericirii.

Probabil că la un moment dat, printre reacţiile electrice ce au loc la nivelul creierului, cineva şi-a dat seama că făcând un pas în lături îşi poate continua drumul şi fără ca, în viaţa asta fără sens, să mai conteze şi nesemnificativul meu nume. Pentru că de altfel nimicul care suntem ne guvernează… Şi recunoaştem strălucirea celuilalt, investim puţin într-o stare dubioasă pe care nu o înţelegem, ne speriem şi fugim… Fugim până când timpul stagnează, până când viitorul se contopeşte cu prezentul, până când nu se mai întâmplă nimic.

Şi ne aducem aminte.

IAMX

Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Post-silence

Zilele care treceau erau de fapt, ascunse în spatele unei aparente plictiseli, semnele unei căderi. Cafeaua nu mai avea gustul de altădată, muzica devenise din ce în ce mai acidă în exprimare şi mai dureroasă, sunetele se simţeau mai incisiv – chiar şi cele care se scurgeau atât de lin încât îţi mângâiau inima. Cărţile se întindeau pe ani întregi, Cartea nelinştirii nu se mai termina, ca de altfel toate neliniştile şi neliniştirile mele, ca toate dimineţile în care mă trezeam şi nu înţelegeam de ce frigul de dincolo de fereastră mă afectează şi pe mine însă pe dinăuntru, şi toate castanele pe care le-am strâns în rucsac nu se mai terminau nici ele, te aşteptau, fiecare cu strălucirea ei, cu propria-i frumuseţele…

Aveam atât de multe lucruri de făcut dar nu aveam şi un înţeles al lucrurilor pe care le aveam de făcut. Nu înţelegeam ce înseamnă toate aceste semne ale lumii exterioare, ale celor care mă înconjurau, eram incapabil să înţeleg preocupările celorlalţi, pasiunile lor, cuvintele pronunţate clar şi firesc… Ajunsesem în stadiul în care singurele cuvinte pe care le mai înţelegeam erau doar acelea rostite de mine, şoptite, inflamate de o sensibilitate în care mă adânceam şi din care mă ridicam consecvent ca un copil care nu poate înţelege acolo unde greşeşte.

Lumina mă rănea. Cu toate cele trei sute de milioane de metri pe secundă, din toate direcţiile, lumină mă ataca violent lăsându-mă inconştient. Sunetul trecea prin mine lăsând urme care nu se pot descrie prin câteva cuvinte, sunet armonios, jazz pustietor… Nu mai am nimic de pierdut decât timpul cel din urmă, timpul care se pierde singur, timpul care se fiinţează inconştient, timpul care nu este timp.

Nelinistiri aparte

[pentru că nevoia de a spune o groază de lucruri  care totuşi nu se lasă scoase la lumină este atât de mare… pentru moment mă limitez la doar la un citat]

Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt.

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

 

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Copilaros

Tot ceea ce am vrut să spun vreodată ar fi încăput de-a lungul câtorva şoapte în întunericul greoi al unei nopţi de iarnă. Ar fi fost simplu, fără complicaţii inutile, şi ar fi fost complet. Aş fi recitat dintr-o memorie voalată ce şi cum şi cât şi de ce şi după ce-aş fi terminat m-aş fi simţit golit de toată esenţa ce m-a condus până în acele clipe. Aş fi fost incoerent, inflexibil, tremurând. Copilăros. Dar aş fi spus destule, aş fi cuprins şi Marea Teorie Unificată, şi înţelesurile ascunse ale lucrurilor mărunte, aş fi spus totul. Şi mi-aş fi pus toată speranţa că de pe aripile acestui vis te vei prăbuşi lângă mine, în irealitatea imediată, şi că mă vei săruta pe obraz urându-mi noapte bună. Apoi ar putea fi sfârşitul…

Fara sfarsit

Astăzi vorbim despre timpul care nu trece niciodată. Ne aruncăm împreună în această învălmăşeală de vise multicolore, de vise vii pulsând în culori aprinse şi ne lăsăm astfel prinşi în timpul care nu vine şi care nu se duce şi care nici măcar nu este dar în care trăim. Astăzi ne-am ales să ne aşezăm să vorbim despre timpul care nu lasă urme – pentru că el însuşi este o urmă la o scară infinită… Şi-n timpul ăsta facem numărători absurde ale cuvintelor care nu s-au scurs şi ale secundelor care n-au luat fiinţă, ne adâncim în prăpastia din privirea celuilalt şi ne facem că înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles. Simţim atunci spărgându-se în noi valurile mării, erodându-ne sufletul… Vedem cum se îndepărtează norii şi cum îmbătrânesc toţi cei care la un moment dat au trecut pe lângă noi şi n-am avut puterea să le zâmbim… Vedem cum cei cărora n-am avut puterea să le spunem că-i iubim dispar între filele unei cărţi prea complicate pentru a mai putea fi scrisă… Şi vedem cum fiecare parte din noi se supune permanent unei legi stranii prin care devine o alta pentru a ne îndrepta cu totul parcă într-o direcţie anume aleasă. Acesta e timpul care nu trece niciodată, e timpul marilor speranţe.