Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru ea aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea? Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni. Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastat, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte. Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltat că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Despre felul simplu al lucrurilor care-ti fac inima sa bata

Observ tot mai pronunţat cum noua vârstă parcă a adus ceva semnificativ odată cu ea deşi tot mi se pare complicat să exprim în cuvinte ce anume exact. E cumva mai multă libertate autoasumată, mai mult spaţiu de desfăşurare în interiorul minţii, mai multe posibilităţi de a alege dar şi un sens al lucrurilor spre care se îndreaptă tot ceea nu poate fi pus în cuvinte. Ne naştem cu şansa noastră la fericire şi trăim fără să ştim c-o avem, totul până în clipa în care ne trezim străfulgeraţi dintre valurile unui vis. Ne naştem cu posibilitatea să ne trăim vieţile fără să ne îndreptăm nicăieri sau să ni le trăim construindu-ne tot timpul, tolerându-ne inima, declinându-ne stări de spirit şi trecând forţat peste persoane care într-un univers paralel ar fi avut vreun înţeles în viaţa noastră până la sfârşit. Adevărul e că pentru a ajunge cu adevărat departe trebuie să ne asumăm lupta cu noi înşine: să fii mereu pregătit să ţi-o iei inainte, să faci un pas înaintea ta, s-o iei la fugă grăbindu-te să ajungi primul. Să nu te mai împiedici de acele lucruri care, în ciuda importanţei pe care le-o atribui, s-au desprins de tine şi şi-au ales un drum propriu.

Sigur că sunt lucruri care-mi lipsesc, lucruri de care mi-e dor, lucruri care-au fost şi care-au trecut, lucruri care n-au venit încă. Toate sunt până la urmă ceva special, ceva care se manifestă prin lipsă. Toate există la fel de bine într-o anumită zonă a conştiinţei, toate pulsează în acelaşi timp, toate poartă acelaşi mesaj. Pentru că nu pot să respir, şi pentru că nu pot să mănânc şi pentru că nu pot să-mi scot muzica din cap, trag concluzia că-s bolnav. Bolnav de un anumit sentiment care s-ar traduce prin moartea vieţii sociale, prin pierderea minților, prin incapacitatea de a purta un dialog inteligibil. Dar e în toate astea şi o linişte atât de bună, atât de blândă, o linişte în care m-am învăluit şi-n care momentan mi-e bine.

De ce trebuie să joci jocul ăsta

După o anumită perioadă de timp înveţi să deschizi ochii, înveţi să vezi mai mult decât ceea ce este deja evident şi înveţi să citeşti semnele care până acum treceau pe lângă tine. Şi e interesant cum devii conştient că iei parte într-un mod subtil la unele dintre acele scenarii pe care nu le credeai posibile decât în cărţi sau în filme; credeai că viaţa reală nu se foloseşte de lucruri de felul ăsta. Până într-o zi oarecare în care nişte amănunte se îmbină atât de bine, în care particulele de aer lovesc parcă mai încet, în care îi permiţi privirii să stăruiască ceva mai mult asupra unui chip de alături, asupra unor degete care parcă din greşeală ating suprafeţe infime de piele de pe un alt trup fără ca nimeni altcineva să bage de seamă, în care cazi de acord să recunoşti în tine trăsături din ceea ce tocmai vezi în jurul tău. E o lume aparte, o lume în care comunicarea se construieşte doar din astfel de gesturi şi-n care adevărul se pomeneşte numai atunci când lumina celorlalţi ochi o întâlneşte pe cea a alor mei şi timpul se blochează astfel câteva milisecunde. Ştim de acum încolo cine suntem şi-n ce lume ne învârtim în cercuri absurde. Însă poate că teama care mă guvernează mă împiedică să fac gestul următor, gestul pe care îl cunosc din filme şi care pentru unii o fi intrat deja în obişnuinţă. Eu n-am învăţat niciodată să mă bucur de jocul ăsta, să fiu un jucător implicat, n-am învăţat să trec mai departe, să privesc dincolo de groapă aşa cum am primit instrucţiuni de-a lungul timplui. Mă limitez a rămâne pe scaunul meu în timp ce număr în gând secundele care trec şi-n care ştiu c-ar trebui să mă mişc şi să merg câţiva metri mai încolo, şi acolo ar fi de ajuns o singură privire pentru a reconfirma adevărul. Iar apoi are loc, bineînţeles, un fel de cădere. Tot ceea ce devenise cumva posibil între timp se prăbuşeşte; sunt conştient că lucrul ăsta mi se datorează. Pentru că oamenii nu pot trăi mereu din iluzii, singura soluţie acceptabilă este aceea de a reveni cu picioarele pe pământ şi să te resemnezi cu faptul că oricât de bine ai cunoaşte acest joc, el tot rămâne guvernat de o anumită teamă şi de o anumită predispoziţie de-a mea de a nu face acel pas înainte de care aş avea nevoie. Două pagini mai târziu începi să bănuieşti că anumite lucruri se întâmplă peste puterile noastre de acţiune şi peste capacităţile de a le înţelege. Asta pentru că ajungi să ai cumva impresia că nu eşti decât o marionetă în mâinile cuiva pe care nu-l înţelegi dar care poate să se joace foarte bine cu gândurile şi sentimentele tale. Te gândeşti totuşi că uneori coincidenţele se desprind şi de la sine fără să ai nevoie să le înţelegi. Nu ştii însă de ce trebuie să joci tu jocul ăsta pe care nu ţi-l doreşti pentru c-ar ajunge să trădeze anumite lucruri pe care momentan îţi impui să nu le crezi: că nimic nu durează veşnic, că eşti uman (iar în consecinţă – slab), că te poţi lăsa uşor ademenit în curse care să-ţi trădeze această slăbiciune. E simplu să spui lucrurilor pe nume, direct şi fără metafore, atunci când nu ai nimic de ascuns. Dar atunci când o privire ajunge să fie singurul lucru în care poţi avea încredere, totul se ascunde într-o zonă a realităţii în care alegi să rămâi. Dar chiar şi atunci când în ciuda faptului că întăreşti un adevăr şi totuşi nu faci nimic pentru a-l duce mai departe, rezultatul final este zero. Pentru că sfârşeşti la fel, la fel cum ai început: având ceaşca de ceai în faţă, tastând disperat cuvinte fără înţeles, singur, halucinant, spunându-ţi în felul tău o poveste care nu se poate spune.

Două pagini mai târziu

Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.

Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o relevelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales ca m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.

„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”

Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.

[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Automatic Lover

Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

Schimbarea limbajului

După ce s-a sfârşit totul ne-am luat jucăriile şi-am revenit la monotonia vieţilor noastre, la cărţile pe care le citim şi la muzica ce ni se adânceşte în creier. În realitate nu suntem decât nişte corpuri oarecare din spaţiu capabile să vibreze la trecerea prin ele a unui sentiment. Sentiment ce-şi poate face cuib şi care poate sta acolo timp îndelungat cât noi ne ţesem poveştile în care nu se întâmplă nimic.

Revin adesea la Citadela, la nişte adevăruri simple şi elementare dar uitate de mult timp în subconştient.

“Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti.”

“Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru a-ţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut?”

“Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla.”

“Iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire.”

“Atunci când adevărurile devin evidente şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.”

Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.

cinci ganduri nebune pe noapte

don’t you love me anymore

câteva cuvinte câteva sensuri câteva clipe veşnicii scurse până în prezent cine suntem cum suntem de ce suntem nu ne mai aparţinem nici măcar nouă înşine nici trecutului gândurile trec pe lângă noi suntem nimic

06:00pm > hello time bomb

dar nimic. dacă ai crezut vreodată că ai scăpat de mine, să ştii că te-ai păcălit, sunt încă aici în propriul meu creier, în propria mea minte, şi-n felul ăsta nu vei scăpa niciodată de mine pentru că eu nu voi scăpa de tine. pentru asta trebuie …

make we go

adică nimic. dacă ai crezut vreodată că se poate scrie ceva real în adâncul nopţii, având răceala patului în dreapta şi întunericul singuratic în stânga şi nimicul absurd în spate, nu se poate. niciun semn de viaţă, nicio prezenţă, niciun adevăr mai puternic de mine, niciun zâmbet, nicio fericire reală. menţin după atâta timp o fericire care există fără fericire.

bloody oil

nu e nimic de înţeles în asta. aberaţii şi iar aberaţii, repetiţii peste repetiţii. obsesii. nu e niciun gând căruia să-i pese de asta, nicio prezenţă care să-mi fure toate astea. care să trădeze întunericul şi care să absoarbă tăcerea. care să spună lucrurilor pe nume şi care să mă înfrunte, să mă înblânzească, să ştie că eu îmi port transformarea în chipul lucrurilor pe care nu le pot explica.

trouble comes this morning

odată cu noaptea care se scurge tăcută. cuvinte cuvinte cuvinte scrise dar niciun cuvânt care să mi se strecoare pe lângă organele urechilor infestate cu timp. între noi cuvintele sunt asemenea unor celule bolnave, greu de vindecat. devenim incapabili să ne exprimăm, ne piere curajul de a căuta drumul până către celălalt. nu ne mai aparţinem propriilor fiinţe şi e cu atât mai greu să aparţinem lumii care ne cuprinde pe amândoi. suntem orbiţi pentru a mai conştientiza cât de uşor e drumul de fapt. negăm totul pentru că e mai uşor.

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cel care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celui care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.

Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.

Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că-ntr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

cand tacerea mi-a tinut de cald

astăzi lăsăm fericirea la o parte. lăsăm cuvintele complexe şi metaforele frumoase, azi tragem după noi doar acele lucruri care n-au legătură cu fericirea. astăzi ne vârâm în rând cu ceilalţi şi vorbim asemenea lor, ne comportăm ca şi ei, astăzi ne dezbrăcăm de nebunie pentru a fi, aşa cum li se pare normal, asemenea lor.

…

e ca şi cum aş reveni la cola. e cea mai buna comparaţie, cel mai bun exemplu pe care îl pot găsi acum. pentru că relaţia mea cu acest lichid mirific pe care îl numim coca cola are o istorie tumultoasă şi mult prea lungă pentru a nu-mi fi influenţat deja prezentul. ne cunoaştem de demult, aproape de când cunosc bine şi bucureştiul, şi ne-am iubit pasional ani la rândul. uneori în doze mari, alteori mai puţin, dar erau zile când supradoza s-ar fi tradus în cei doi litri cuprinşi într-o sticlă mare, într-o singură zi. între timp am divorţat dar ne mai vedem ocazional prin oraş, atunci când se asortează destul de bine cu celălalt partener al vieţii de oraş, mcdonald’s-ul. dar nu despre cola se vrea a fi toată chestia asta, ci despre ceva mai mult, mai intens, mai profund, despre ceva ce totuşi, aşa cum am convenit de la început, nu e fericire.

atunci ce?

e ca şi cum aş reveni la cola. după intervale de timp în care mă deconectez de ceea ce înseamnă acel univers paralel în care m-am afundat mai demult, intervale în care reuşisem să evadez în lucruri care nu-mi aparţin, în superficial şi-n monotonie, după toate astea în care începeam să uit de adevăratul eu, m-am prăbuşit iarăşi în acelaşi imposibil şi infinit vis, în această dimensiune la limită, necaracterizabilă şi fără limite. e ca şi cum mi-ar roade stomacul pe dinăuntru, ca şi cum mi-ar provoca greţuri cumplite. şi totuşi aşa ceva nu se întâmplă. se întâmplă însă nopţile reci care nu prea au legătură cu temperatura de afară, se întâmplă cafeaua de dimineaţă ce deja nu-mi mai produce nicio satisfacţie. toate sunt de fapt lipsuri. lipsa unui corp care să emane căldură, lipsa unui ceai pentru doi, lipsa unui zâmbet întipărit pe retină. pentru că-n acest calm monoton ajung la conştiinţa faptului că undeva există un abandon. unul absurd, bineînţeles, unul fără înţeles, unul a cărui probabilitate întrece posibilităţile mele de calcul. pentru că într-un interval de timp trăim revelaţii care ne duc cumva către o altă limită; pentru că poate cândva a existat într-adevăr cineva alături de care să-mi împart ceaiul şi să-i întind uşor, pe masa de lemn, una dintre acele castane speciale culese cu doar câteva ore înainte. cineva care să mă vadă pe mine cu adevărat, stând la acea masă, presărând cuvinte peste un destin pe care nu-l lămurisem încă. cineva care să însemne ceva pentru tine şi şi poate şi tu să însemni la rândul tău ceva. dar mai ales cineva a cărui voce nu poţi s-o înţelegi dar ai cărui ochi te fac să te prăbuşeşti într-un alt vis, unul ceva mai frumos. şi gîndul la acel cineva care te trezeşte noaptea din somn. doar că apoi intervine un alt declin, unul straniu. abandonul. tăceri interminabile, tăceri prăpăstioase, ceaiuri de unul singur, castane strânse mormane şi înghesuite prin sertare, cuvinte sparte în mii de bucăţi şi clipe în esenţa cărora am pătruns până la epuizare. o senzaţie de abandon dureroasă, sfâşietoare. un gol pătrunzător, total, perfect. nimic să nu mai aibă vreun înţeles.

iar apoi e resemnarea şi liniştea aflată de cealaltă parte, liniştea din mine, liniştea dinspre mine. linişte care de fapt este doar tăcere, iar tăcerea este mai sfâşietoare decât liniştea. şi pe măsură ce tot las intervalul ăsta de timp să se extinsă îmi dau seama că de fapt mă afund iarăşi într-o mlaştină fără înţelesuri uşoare. pentru că acum conştientizez că, ce straniu, abandonul are şi un revers, abandon de cealaltă parte. pentru că indiferenţa este tot un abandon, iar a mă transforma pe mine într-un indiferent e cel mai mare rău pe care ar fi putut să mi-l facă. şi am abandonat la rândul meu. am renunţat la sms-uri, teama de apeluri telefonice se intensifică (deci ele tind la un vag nimic), nevoia de confirmare s-a diminuat straşnic. într-un fel am abandonat şi eu. am abandonat pentru că am devenit indiferent. pentru că trebuia să mă apăr. pentru că nu se mai putea. pentru că trebuia să am şi eu un stop al meu.

şi în toate astea, şi după astea, şi în timp, şi în afara timpului nu rămâne decât frigul, frigul pătrunzător şi ascuţit. şi noaptea mă ghemuiesc sub pătură sperând că acea căldură slăbuţă va reuşi să pătrundă până către sufletul meu, îmi trag către piept perna micuţă şi căţelul de pluş căruia n-am putut niciodată să-i dau un nume, şi-mi ridic astfel iluzia că frigul de fapt nu mai înseamnă însingurare. şi apoi nimicul, la fel cum începe totul aşa se şi continuă, prin nimic. pentru că nimic nu se termină odată ce s-a început, ci se continuă prin nimic, prin gol. totul până când o mână caldă mă va regăsi pierdut într-un vis tulbure, mă va prinde şi mă va purta pe un drum la capătul căruia se vor afla în continuare acele două ceşti de ceai în care se varsă şi se contopeşte nimicul. aşa şi abandonul are un sfârşit, chiar dacă e unul care tot nu poate fi înţeles.

sfârşit.

IAMX

Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

 

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community