Probabil că la un moment dat, în vieţile noastre, se infiltrează acea senzaţie neliniştitoare care ne forţează să recurgem la măsuri pe care nu le înţelegem dar de care credem că avem nevoie pentru a ne putea continua drumul. Renunţăm astfel la persoane-cheie, la semnificaţii pe care doar le bănuim, renunţăm la posibilităţi pentru o libertate care nu face decât să ne închidă şi mai mult într-o lume în care credem că trebuie să ne integrăm când de fapt n-avem nevoie să ne integrăm decât nouă înşine, să ne recunoaştem pe noi, propria fiinţă. Iată cât de mult ne-am îndepărtat de o şansă a adevăratului înţeles al fericirii.
Probabil că la un moment dat, printre reacţiile electrice ce au loc la nivelul creierului, cineva şi-a dat seama că făcând un pas în lături îşi poate continua drumul şi fără ca, în viaţa asta fără sens, să mai conteze şi nesemnificativul meu nume. Pentru că de altfel nimicul care suntem ne guvernează… Şi recunoaştem strălucirea celuilalt, investim puţin într-o stare dubioasă pe care nu o înţelegem, ne speriem şi fugim… Fugim până când timpul stagnează, până când viitorul se contopeşte cu prezentul, până când nu se mai întâmplă nimic.
Şi ne aducem aminte.
