Sa porti dupa tine un vis si sa nu-ti foloseasca la nimic

Fiecare om din viaţa mea are o poveste aparte, o poveste care-mi aparţine doar mie şi care este până la urmă diferită de cea pe care ar istorisi-o el însuşi, într-o seară răcoroasă de toamnă, la o cafea. Întâmplarea face ca acea cafea să fie doar o simplă probabilitate, un dor personal de a-mi împărţi cafeaua cu cineva drag. Fiecare are o poveste ţesută din zâmbetele şi afecţiunea mea, din îmbrăţişări şi cuvinte frumoase, din gesturi mărunte şi amintiri pe care le port tot timpul după mine, compactate frumos şi ambalate în cutiuţe imaginare din care dau uneori pe dinafară. Fiecare om se bucură cumva de sensibilitatea mea, de acelaşi lucru care mă face să fiu mai puternic, pentru că eu, la rândul meu, ridic din fiecare om – pentru mine însumi exclusiv – o poveste.

Nu ştiu exact de ce, cu ceva ani în urmă, am început să prind o pasiune pentru castane, fructele astea care odată cu venirea toamnei încep să invadeze aleile. Este o fericire de nedescris atunci când le urmăresc prin iarbă sau căzute pe la marginea bordurilor, când întind mâna după strălucirea aparte care mă cheamă, care mă hipnotizează. Şi e atât de frumos atunci când mă iau la întrecere cu copiii veniţi cu bunicii prin parcuri, unde eu într-o tăcere aparte îmi umplu rucsacul cu aceste metafore aparte, în timp ce fetiţele aleargă prin iarbă cu o punguţă umplută pe jumătate. Ajuns acasă mi-am umplut unul dintre sertarele şifonierului. Cu castane. Castane de toate mărimile, unele mai bombate, altele mai late, dar toate la fel de strălucitoare şi exasperant de frumoase.

Pentru că încă nu am spus cât de mare este legătura simbolică între castane şi oamenii din jurul meu. Cât de mare este această nebunie bine construită parcă pe un model matematic… Pentru că mai demult obişnuiam să aleg cele mai frumoase castane pentru ca mai apoi să le ofer persoanelor care însemnau ceva pentru mine, ceva care astăzi este atât de complicat de pus în cuvinte în raport cu timpul de atunci. Iar cum de trecerea timpului n-ai cum să scapi aşa şi eu m-am văzut asaltat de grămezile de castane, grămezi de dragoste disponibilă, pregătită, la îndemână, dar fără nicio posibilitate de a face ceva pentru buna evoluţie a sănătăţii mele sufleteşti.

…

După un timp se decantează totul: emoţii, senzaţii, trăiri, sentimente. Oamenii pe care i-ai întâlnit cândva rămân doar poveşti pe care să ţi le spui ţie însuţi, atunci când îţi bei singur cafeaua, după ce te-ai întors după o zi ploioasă având în buzunar cele mai frumoase castane pe care le-ai găsit în toată viaţa ta. După un timp oamenii încep să devină perioade de timp, puncte marcante în viaţa ta, bucăţi din totul care te compui, dar prin asta încetează să fie ceea ce-au fost cândva în clipa în care i-ai preţuit: oamenii pe baza cărora ţi-ai dezvoltat poveştile. Şi-n tot timpul ăsta, aproape apocaliptic în calmul ce l-ar caracteriza, m-aş gândi aşa cum o fac şi astăzi că orice abandon în timp este de fapt o deconstrucţie a unui timp-real pentru a permite fiinţarea unei astfel de poveşti-amintire. Şi când mi se va fi răcit cafeaua mă voi fi retras apoi la măsuţa mea de scris şi-mi voi fi pus ochelarii, nu înainte de a a fi aruncat la gunoi cele trei cele-mai-frumoase-trei-castane-adunate-în-viaţa-mea. Ce rost să mai porţi după tine un vis?

[va urma, despre abandon]