cand tacerea mi-a tinut de cald
…
e ca şi cum aş reveni la cola. e cea mai buna comparaţie, cel mai bun exemplu pe care îl pot găsi acum. pentru că relaţia mea cu acest lichid mirific pe care îl numim coca cola are o istorie tumultoasă şi mult prea lungă pentru a nu-mi fi influenţat deja prezentul. ne cunoaştem de demult, aproape de când cunosc bine şi bucureştiul, şi ne-am iubit pasional ani la rândul. uneori în doze mari, alteori mai puţin, dar erau zile când supradoza s-ar fi tradus în cei doi litri cuprinşi într-o sticlă mare, într-o singură zi. între timp am divorţat dar ne mai vedem ocazional prin oraş, atunci când se asortează destul de bine cu celălalt partener al vieţii de oraş, mcdonald’s-ul. dar nu despre cola se vrea a fi toată chestia asta, ci despre ceva mai mult, mai intens, mai profund, despre ceva ce totuşi, aşa cum am convenit de la început, nu e fericire.
atunci ce?
e ca şi cum aş reveni la cola. după intervale de timp în care mă deconectez de ceea ce înseamnă acel univers paralel în care m-am afundat mai demult, intervale în care reuşisem să evadez în lucruri care nu-mi aparţin, în superficial şi-n monotonie, după toate astea în care începeam să uit de adevăratul eu, m-am prăbuşit iarăşi în acelaşi imposibil şi infinit vis, în această dimensiune la limită, necaracterizabilă şi fără limite. e ca şi cum mi-ar roade stomacul pe dinăuntru, ca şi cum mi-ar provoca greţuri cumplite. şi totuşi aşa ceva nu se întâmplă. se întâmplă însă nopţile reci care nu prea au legătură cu temperatura de afară, se întâmplă cafeaua de dimineaţă ce deja nu-mi mai produce nicio satisfacţie. toate sunt de fapt lipsuri. lipsa unui corp care să emane căldură, lipsa unui ceai pentru doi, lipsa unui zâmbet întipărit pe retină. pentru că-n acest calm monoton ajung la conştiinţa faptului că undeva există un abandon. unul absurd, bineînţeles, unul fără înţeles, unul a cărui probabilitate întrece posibilităţile mele de calcul. pentru că într-un interval de timp trăim revelaţii care ne duc cumva către o altă limită; pentru că poate cândva a existat într-adevăr cineva alături de care să-mi împart ceaiul şi să-i întind uşor, pe masa de lemn, una dintre acele castane speciale culese cu doar câteva ore înainte. cineva care să mă vadă pe mine cu adevărat, stând la acea masă, presărând cuvinte peste un destin pe care nu-l lămurisem încă. cineva care să însemne ceva pentru tine şi şi poate şi tu să însemni la rândul tău ceva. dar mai ales cineva a cărui voce nu poţi s-o înţelegi dar ai cărui ochi te fac să te prăbuşeşti într-un alt vis, unul ceva mai frumos. şi gîndul la acel cineva care te trezeşte noaptea din somn. doar că apoi intervine un alt declin, unul straniu. abandonul. tăceri interminabile, tăceri prăpăstioase, ceaiuri de unul singur, castane strânse mormane şi înghesuite prin sertare, cuvinte sparte în mii de bucăţi şi clipe în esenţa cărora am pătruns până la epuizare. o senzaţie de abandon dureroasă, sfâşietoare. un gol pătrunzător, total, perfect. nimic să nu mai aibă vreun înţeles.
iar apoi e resemnarea şi liniştea aflată de cealaltă parte, liniştea din mine, liniştea dinspre mine. linişte care de fapt este doar tăcere, iar tăcerea este mai sfâşietoare decât liniştea. şi pe măsură ce tot las intervalul ăsta de timp să se extinsă îmi dau seama că de fapt mă afund iarăşi într-o mlaştină fără înţelesuri uşoare. pentru că acum conştientizez că, ce straniu, abandonul are şi un revers, abandon de cealaltă parte. pentru că indiferenţa este tot un abandon, iar a mă transforma pe mine într-un indiferent e cel mai mare rău pe care ar fi putut să mi-l facă. şi am abandonat la rândul meu. am renunţat la sms-uri, teama de apeluri telefonice se intensifică (deci ele tind la un vag nimic), nevoia de confirmare s-a diminuat straşnic. într-un fel am abandonat şi eu. am abandonat pentru că am devenit indiferent. pentru că trebuia să mă apăr. pentru că nu se mai putea. pentru că trebuia să am şi eu un stop al meu.
şi în toate astea, şi după astea, şi în timp, şi în afara timpului nu rămâne decât frigul, frigul pătrunzător şi ascuţit. şi noaptea mă ghemuiesc sub pătură sperând că acea căldură slăbuţă va reuşi să pătrundă până către sufletul meu, îmi trag către piept perna micuţă şi căţelul de pluş căruia n-am putut niciodată să-i dau un nume, şi-mi ridic astfel iluzia că frigul de fapt nu mai înseamnă însingurare. şi apoi nimicul, la fel cum începe totul aşa se şi continuă, prin nimic. pentru că nimic nu se termină odată ce s-a început, ci se continuă prin nimic, prin gol. totul până când o mână caldă mă va regăsi pierdut într-un vis tulbure, mă va prinde şi mă va purta pe un drum la capătul căruia se vor afla în continuare acele două ceşti de ceai în care se varsă şi se contopeşte nimicul. aşa şi abandonul are un sfârşit, chiar dacă e unul care tot nu poate fi înţeles.
sfârşit.
