Limite trecute de miezul noptii

Tace. Nu poate spune nimic, aşa că tace. Suprinde difuz siluetele obiectelor din cameră, cărţile din bibliotecă, becul suspendat de tavan, umbra dulapului. Caută telefonul mobil lăsat cândva pe covor, apasă pe un buton şi citeşte ora. E deja cu mult trecut de miezul nopţii, căldura din cameră s-a diminuat fără a fi observată. Un gol total de jur împrejur dar mai ales în interior, undeva sub gât, dar şi lângă stomac… O insomnie blândă, o respiraţie melodioasă, o simfonie tăcută. Oftează prelung, dureros, nu poate spune nimic, aşa că tace… Se întoarce într-o parte şi-şi întinde mâna… Îi atinge buzele, simte înţepătura acută în capul pieptului, le atinge din nou, nu poate spune nimic, nu poate gândi nimic, se prăbuşeşte cu totul într-un vis total, în obscuritatea camerei… Nimic. Se întoarce pe cealalată parte, oftează puternic şi tremură scurt, convulsiv. Nu o să se termine niciodată.