Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.