Cinci pentru mine

1. Cât din ceea ce excavează către suprafaţa fiinţelor noastre ne reprezintă? Cât din noi lăsăm să spargă învelişul dur al epidermei pentru a se alibera în lumea întreagă, pentru a ne duce mesajul până în cele mai adânci conştiinţe? Nu suntem oare - în propriile noastre vieţi - decât nişte viermi ce se zvârcolesc în încercarea de a se face înţeleşi? Până la urmă... cât din ceea ce suntem se identifică a fi cu adevărat parte reală din noi?

2. Numele meu aproape că nu are nicio importanţă. Sunt un student oarecare cu un loc de muncă ce-mi asigură câteva sute de lei lunar, suficient cât să-mi ajungă să-mi cumpăr cărţile pe care le vreau şi să-mi asigure într-o oarecare măsură independenţa financiară.

3. Am ajuns la concluzia că pentru mine nu contează decât nivelul personal şi atât. Prin asta înţeleg că atât timp cât lucrurile sunt frumos aranjate înlăuntrul meu, cât masa de informaţii este stabilă, cât simt că sunt suficient de construit pe interior, atunci nu mi-ar mai păsa de nimic. Nici de părerea celorlalţi, nici de nivelul social.

4. Credeam că n-o să se termine niciodată. Însă aşa este întodeauna: lucrurile grele par că nu au sfârşit. Dar s-a terminat şi nu mai trag după mine decât amintirea unui timp. Niciun alt fel de sentiment, niciun regret, nicio speranţă absurdă.

5. E ceva în mine ce se târăşte înspre suprafaţă. E golul din mine, din stomac, e golul din torace care vrea să facă parte din golul mulţimii. Help me if you can, I'm feeling down / And I do appreciate you being round. /
Help me, get my feet back on the ground, / Won't you please, please help me?. Şi pentru un nume, şi pentru o identitate mergem până în pânzele albe? Revin la aceeaşi problemă... n-am mâinile tale... şi mi-e frig.